Despre iubirea de atomi

Iubirea de atomi este criteriul ultim al adevărului. În sensul ei absolut, al iubirii tuturor vrăjmașilor noștri, doar Hristos a avut-o și cei căruia El o a dăruit. Iubirea vrăjmașilor este prin însăși firea ei iubire care aparține numai lui Hristos și deci Preasfintei Treimi. Ea este iubirea lui Dumnezeu care devine iubirea omului, iubirea prin care noi ne asemănăm cel mai mult lui Dumnezeu. Cel mai mult îl cunoaștem până la totală identitate cu El, afară de esența Lui, veșnic inaccesibilă omului. Iubirea de vrăjmași este însă cea mai mare răzbunare. Ea răz-bunează, răz-bună, re-îmbunează omul, Întregul Adam. Binele este starea firească a lui Adam. Scâlcierile dacă sunt îndreptate întru totul prin iubire, devin și ele iubire, căci iubirea este mersul firesc al binelui. Orice rău este un bine scâlciat, o altă scâlciere adâncește răul. Iubirea vrăjmașilor este chiar nemaiscâlcierea unui atom prea scâlciat. Lucrurile scâlciate scâlciază. În orice împotrivire se ascunde o pagubă. De aceea Hristos a zis: „Nu vă împotriviți răului” (vezi și tâlcuirea Sf. Teofan Zăvorâtul). Iubirea viază drept și îndreptează (drept-slăvește) până la capăt și lasă atomul să scâlcieze până la capăt. Hristos este Persoana-Adevărul care nu poate fi scâlciat în Sine, și care nu are nici urmă de scâlciere în Sine. Vrăjmașul este atomul, individul egoist rupt, izolat. Starea sufletului acestuia este o mare neputință de a iubi. Iubirea lui Hristos unește, deschide și desăvârșește. De aceea iubirea de atomi (iubirea de vrăjmași) este singura șansă de dragoste a acestora. Atot-omul – Ipostasul, Persoana, – iubește cel mai mult atomul. Își iubește cel mai mult polul opus. Atot-omul cunoaște unitatea esențială a întregului Adam, pe care o trăiește ipostatic. Atomul este încă puțin ipostatic, individualist. Iubirea enipostaziază firea. Iubirea neamului este încă prea puțin pentru Persoană. Persoana s-a dus cu mult sub întreg neamul său din care face parte, pe care-l iubește întru totul, iubirea Persoanei viază în iubirea tuturor strămoșilor până la Adam, și a tuturor ramurilor întregului Adam, răspândite în toate neamurile de pe Pământ și din cer. Ba mai mult, iubirea Persoanei străpunge toate neamurile care se vor naște încă pe pământ. Când atomul răspunde acestei iubiri a Atot-omului cu ură și vrăjmășie, iubirea vrăjmașilor nu încetează, văzând acest răspuns nefiresc. Dacă iubirea firească („a iubi pe cei care te iubesc”) încetează în pragul urii vrăjmașilor, acela este însuși momentul în care cerem Domnului să vie El să-i iubească în noi pe vrăjmașii noștri. Iubirea vrăjmașilor („a iubi pe cei care te urăsc”) nu este doar o iubire firească, ci suprafirească, ea depășește pragul urii vrăjmașilor noștri. Dacă Hristos nu s-a dat dintru început în mâinile vrăjmașilor Lui este pentru că a țintit mereu către dragostea cea mai înaltă: rugăciunea din Ghetsimani și răstignirea pe cruce. Dar chiar săvârșind cele mai mari minuni, gândul Său era tot pe Golgota. Treptat, ura se înmoaie și devine dragoste. Paradoxal, ura nu are esență de sine stătătoare, aceasta nu este decât o formă de dragoste scâlciată, o lipsă a iubirii, precum întunericul o lipsă a luminii, iar frigul o lipsă a căldurii. Nici iuțimea nu este în sine ură, căci ea este coloana vertebrală a duhului, o putere a firii utilă în biruirea patimilor, înălțarea la Dumnezeu și rugăciune curată. Ura în sine nu poate fi analizată, pentru că ea însăși nu există în sine. Nici răul. Nici frigul, nici întunericul. Ele sunt absențe ale celor ce sunt. Omul se întoarce cu toată puterea către iubire și lumină și astfel biruiește toată ura, întunericul și întreg răul.

Tot ipostasul omenesc are de biruit întru devenirea sa cea mai mare piedică: competitivitatea inter-ipostatică care se manifestă ca luptă pentru supremație și laudă de sine (cele două chipuri periculoase ale mândriei). Omul, ființă multi-ipostatică, trăiește în devenirea lui ca o imensă suferință această luptă a ipostasurilor pentru supremație-supraviețuire, noi fiind ipostasuri zidite. După modelul Preasfintei Treimi, toată firea omului – aceeași unică fire – poate fi înmiit enipostaziată, în pace, de catre toate miliardele ei de Ipostasuri. Doar Hristos, Ipostasul Întrupat nu are această stare de această competitivitate, El fiind deja Ipostas al Treimii celei Dumnezeiești, nu ipostas al firii omului celei căzute.

Nevoitorii cercați și desăvârșiți simt fiecare pornire a inimii, sunt atenți la ura lăuntrică care le otrăvește sufletul, și la cea mai mică ivire a acesteia, se osândesc pe sine cu putere la iad, căci știu că cel mai mic gând rău îndreptat împotriva aproapelui, înseamnă moartea sa metafizică. Când toată ura de care este capabil omul, susținută de harul urii de sine, este întru totul întoarsă către sine, avem de-a face cu Persoana. Ura de sine și harul pomenirii morții sunt cele două cârje ascetice cu care omul străbate pragul întoarcerii asupră-și. Mai rea decât întoarcerea asupră-și nu este nici o altă patimă a sufletului. Prima mișcare de întoarcere asupră-și păgubește inima omului. Și autoanaliza păcatelor, și lauda de sine, și descrierea de sine ca înălțare asupra aproapelui conțin germenele păcătos și periculos al întoarcerii asupră-mi. În cuvântul „eu” se ascunde pericolul căderii din har, al alunecării în străfundurile cele mai întunecate ale iadului. În cuvântul „tu” se ascunde toată taina mântuirii omului. Raportul eu-tu nu poate fi trăit în chip ortodox decât în maximul său ontologic posibil pe pământ: „Eu când voi muri mă voi coborî în adâncul cel întunecat al iadului, și de acolo voi plânge și voi striga către Tine: unde ești Tu, Iubirea mea, unde ești Tu Mântuitorul meu?” Locul ontologic al eului este iadul. Acolo se află odihna inimii lui Siluan, în adâncul cel mai de jos. Când mintea omului coboară în iad, realismul său duhovnicesc devine maxim.

În drumul său de la atom la persoană, avem o mare perioadă de lipsă de Dumnezeu în viața omului: înainte de venirea primului har. Primul har este o uriașă revărsare de dragoste care durează până la șapte ani. Etapa a doua, a retragerii harului, care premerge veșnicei sălășluiri a harului înlăuntrul omului este o perioadă de secetă, în care starea omului, deși îmbunătățită prin venirea primului har, nu este veșnică, deși se aseamănă cu a indivizilor, nu este identică cu a celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, căci totuși persoana poate săvârși toate cele pe care împreună-viețuirea cu harul au învățat-o să săvârșească.

Cu cât mai mare dragostea noastră de Dumnezeu, cu atât mai curată este și iubirea de vrăjmași. De aceea, nevoitorii se dăruiesc cu toate puterile iubirii de Dumnezeu, din care izvorăște în chip firesc și rugăciunea pentru vrăjmași și pentru întregul Adam. Noi nu confundăm cunoașterea țintei, a stelei celei călăuzitoare, cu atingerea scopului celui mai din urmă, dar nici deznădăjduim de atingerea ei. Iubirea de vrăjmași o cerem simplu de la Dumnezeu, încât aceasta nu este în posesia firii noastre zidite. Iubirea vrăjmașilor este har, este lumină nezidită, este energie necreată, dragoste mai presus de fire. Domnul o dă din belșug celor care o cer. Ea însăși venind în inima omului, este resimțită de către acesta ca o mare minune, ca o lege care îl întregește: legea lui Dumnezeu. Doar iubirea atomului este întoarsă către sine. Iubirea de sine este dăunătoare. Ca și cum un râu s-ar vărsa mereu în lăuntrul său. Un râu firesc se adapă din izvoare noi și se revarsă în alte râuri mai vechi sau în mare. Individul este ca o baltă pe cale să sece. El nu ar mai vrea să primească sau să se dăruiască pe sine. Iubirea de vrăjmași, prin firea ei nu poate fi întoarsă spre sine. Iubirea de vrăjmași este ca o apă curată, un izvor viu de dragoste care se revarsă în albia seacă a celuilalt (în albia adâncă a săracului). La început omul este un biet pârâiaș. Pe măsură ce se adapă din harul lui Dumnezeu, devine râu, fluviu și ocean de iubire, precum Hristos. Acolo unde apare Persoana, mii de atomi din jurul său devin albii preafrumos curgătoare. Dragostea Atot-omului este un șuvoi veșnic, necontenit care se revarsă pe toate planurile vieții sale. Nemaiavând iubire de sine, Dumnezeu îl iubește întru totul. Sinele care se urăște pe sine este întreg sănătos. Ura de sine este prin firea ei tămăduitoare, căci îl îndreaptă pe om către Dumnezeu. Întrepătrunderea ipostatică a lui Dumnezeu  cu noi este mântuire: Ipostasul lui Hristos este nezidit, răul nu îl poate pătrunde. Cu cât ne întrepătrundem mai mult cu Dumnezeu cu atât răul nu ne mai atinge. În actul iubirii de sine, nu atât iubirea este în sine rea, cât întoarcerea ei spre sine. Această întoarcere către sine este esența mândriei, după cum, dăruirea fără întoarcere asupră-și este esența smereniei. Neîntoarcerea spre sine se învață treptat, de-a lungul a zeci de ani. Este însăși smerenia. Cea mai cunoscută formă a urii de sine este osândirea de sine, prihănirea de sine, batjocorirea de sine, nepărerea de sine, neînchipuirea de sine, moartea de sine zilnică: să-ți mori sieși în fiecare zi prin tăierea voii tale. Numai creștinul autentic moare sieși și lumii în fiecare zi. Hristos viază într-însul astfel. Persoana este vinul cel nou și curat, sarea pământului, aluatul împărăției cerurilor, lumina lumii, mărgăritarul cel mai ales, comoara cea tainică a împărăției, dragostea lui Dumnezeu cea mai desăvârșită. Polii Atot-omului și ai atomului sunt inversați: Atot-omul pe sine se urăște la maximum și celuilalt se dă în întregime. Atomul individ, pe sine doar se iubește. Această zeghe este firescul lumii căzute și nefirescul împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este împărăția cea fără de atomi, în care toată lumea iubește fără început și fără sfârșit pe toată lumea. Porunca iubirii vrăjmașilor are marea ei taină: ea se bazează pe o lege firii, de a răspunde cu aceeași măsură. Astfel că și un vrăjmaș, dacă este mereu iubit, poate – purtat de legea firii sale – să răspundă iubirii de vrăjmași cu iubire. Iar dacă pentru o singură clipă un atom iubește, în acea clipă harul Duhului Sfânt se poate strecura în inima lui, și acea clipă poate deveni veșnică. Din nefericire, iadul este veșnic. Având această descoperire, nu putem trăi altfel pe acest pământ decât cu gândul: „Întreg iadul sunt eu”. „Toți se vor mântui, doar eu singur voi pieri.” „Indivizii sânt eu, Ipostasurile Dumnezeu le cunoaște” „Singurul atom sunt eu”. „Singurul individ sunt eu, Persoanele Dumnezeu le știe.” „Eu sunt singurul individ de pe acest pământ”. „Indivizii sunt eu, Persoana Dumnezeu o cunoaște” „Atomii sunt eu, pe atot-oameni Dumnezeu îi știe.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s