Taina Persoanei. Întreg-Omul în Hristos. Implicaţii ale triadologiei şi hristologiei Părintelui Sofronie Sakharov: „omul este unul, unul prin esenţă şi multiplu în ipostasuri”

Taina Persoanei.  Întreg-Omul în Hristos

Implicaţii ale triadologiei şi hristologiei Părintelui Sofronie Sakharov: omul este unul, unul prin esenţă şi multiplu în ipostasuri.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

„Unul este Dumnezeu, dar unul în Trei Ipostasuri-Feţe; şi după cuvintele descoperirii Sfintei Scripturi: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre a noastră asemănare (Fac. 1: 26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul este gândit ca unul, unul singur, însă într’un mare număr de ipostasuri.” 

(Arhimandritul Sofronie, Testament, în Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 369-370)

Desăvârşit însuşită până la capăt, această poruncă (a iubirii aproapelui) arată că omul este unul, unul prin esenţă şi multiplu în ipostasuri, că omul, după chipul Sfintei Treimi, este o existenţă sobornicească deofiinţă.”

(Arhimandritul Sofronie, Unirea Bisericii după chipul Sfintei Treimi, înNaşterea întru Împărăţia cea Neclătită, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 , p. 75)

„Dus prin lucrarea Duhului Sfânt într-o astfel de rugăciune – omul, fiinţial, trăieşte chipul Unimii Sfintei Treimi. Într-o astfel de rugăciune se primeşte experienţa esenţei una (ὁμοούσιον) a neamului omenesc. În ea ni se dezvăluie adevărul fiinţial al „celei de a doua porunci”: întregul Adam devine un singur Om-Omenire.”

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 286)

„După chipul acestei Unimi Treimice este chemat omul a deveni un singur om

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 316)

„În Descoperirea Dumnezeului Tri-Ipostatic eu am văzut acel Întâi-Chip după care a fost zidit Omul-omenirea: o singură esenţă-fire, o mulţime de persoane.” 

(Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, p.91)

„Omenirea este multi-ipostatică… nu trei, ci miliarde.”

(Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, p.95)

„Potrivit vechii tradiţii teologice a Bisericii ortodoxe răsăritene, omenirea este o singură fiinţă în multe ipostasuri, aşa cum Dumnezeu este o singură Fiinţă în Trei Persoane.”

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 118)

„Iară omul a fost făcut dupre Chipul lui Dumnezeu, adică, după firea sa, el este întreg în asemănarea lui Dumnezeu. Deci s’a făcut, prin Înţelepciunea cea Atotputernică, nu o parte a întregului, ci dintr’o dată toată plinătatea firii.

(Sf. Grigorie al Nissei, Despre facerea omului, în Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 , p. 115)


Reîntregirea firii omului. Întreg-Omul multi-ipostatic. Taina Persoanei în trăirea Părintelui Sofronie de la Essex. Omul-Omenirea este o singură esenţă-fire multi-ipostatică.

 Cf. Referatului biblic: „Ca toţi una să fie, precum tu, Părinte întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie.”(Ioan; 17: 21)

 Multi-Ipostatic = Multi – Personal. Hypostasis (ὑπόστασις) = Ipostas, Persoană

Termenul multiipostatic este expresia triadologiei ortodoxe care susţine tri-ipostaticitatea Dumnezeului Întreit-Unul. Ocolim cele două mari erezii: atâthenotheismul care susţine o esenţă şi un singur ipostas, cât şitridumnezeirea care împarte firile şi susţine trei dumnezei după fire.

Expresia întregimea multi-ipostatică a omului va avea nevoie de câteva lămuriri, delimitări şi precizări pentru a se evita ambiguităţile:

– În momentul în care Mântuitorul s-a întrupat, firea omului cea zidită a primit un Ipostas nezidit care este  Dumnezeu desăvârșit.

– a nu se confunda potenţialul îndumnezeirii maxime (până la totală identitate după har cu Dumnezeu) cu însăşi devenirea. Sfântul Sofronie spune că noi trebuie să devenim „act pur”.

– a nu se confunda devenirea omului de la potenţialul zidit (după Chipul Sfintei Treimi) la actul pur al îndumnezeirii (a fi după har întru totul asemenea cu Dumnezeu) cu actualizarea deplină, întru totul desăvârșită a firii omului în Ipostasul Mântuitorului.

– a nu se confunda firea-una a omului cu persoanele (ipostasurile) omului.

– a nu se confunda ipostasurile zidite ale oamenilor cu Cele Nezidite ale lui Dumnezeu: Al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

– a nu se pierde din vedere definirea omului ca micro-cosmos şi micro-theos:omul poate cuprinde în ipostasul său îndumnezeit prin har, dar nu după fire întreaga divino-umanitate (Întreg-Dumnezeul Treimic, afară de esenţa Sa deplin transcendentă făpturii).

– a nu se confunda monopersonalismul ortodox cu monoipostasul henotheismului.

– Persoana omului nu trăieşte în şi prin sine, ci în şi prin Persoana Mântuitorului.

Omul multi-ipostatic pare a fi doar o definire teologică abstractă, dar trăit în rugăciune adâncă de către Sfinţii Părinţi, ne arată aşa cum suntem: unul în miliarde de ipostasuri – Omu-Unul. Nu esenţa-una trăieşte, ci Persoana. Ioan, Gheorghe, Vasile sunt Persoanele, Ipostasurile concrete.

–  Vorbind despre Omul-Unul, ne referim strict la unitatea lăuntrică a firii lui Adam, păstrăm adânca unitate a firii lui Adam, cât şi unirea cea mai presus de fire a celor două firi, energii, voinţe, lucrări în Persoana Întrupată a Mântuitorului. Monopersonalismul este diafizit, diotelist şi dioenergist. După unirea ipostatică a celor două firi, nu rezultă o fire compusă prin contopire, ci cele două firi se deosebesc fără să se împartă.

– A spune că omul este întreg unul este în fapt o repetiţie, o redundanţă. Omul este om, pur şi simplu, unul prin facere. Întreg-Omul, Persoana, accentuează doar aspectul unităţii lăuntrice a omului, prin sublinierea unităţii firii lui („toţi avem una şi aceeaşi firespune Ava Siluan), sesizând şi asemănarea multiipostatică cu Treimea cea dumnezeiască. Ne-am permis această repetiţie-subliniere a omului-unul prin analogie strictă cu Dumnezeu-Unul. În vorbirea uzuală spunem simplu: Dumnezeu, subînţelegând atât faptul că este Unul, cât şi faptul că este Tri-Ipostatic. La fel, vom spune: omul, subînţelegând atât faptul că este unul, cât şi faptul că este multi-ipostatic.

– Unitatea desăvârşită a omului exclude apocatastaza, nu este automată, ea este expresia libertăţii (slobozeniei) ipostasului şi a împreună-lucrării acestuia cu harul. (Noi nu ştim dacă toţi ne vom mântui, şi dacă ne vom mântui câţi, mulţi sau puţini, spune Părintele Sofronie în Viaţa Stareţului Siluan.) Iadul este veșnic, mărturisesc Sfinții Părinți. Tensiunea ontologică şi teologică dintre unitatea Întregului Adam şi origenism (ideea apocatastazei), Sf. Siluan o trăia într-o adâncă şi cumplită suferinţă în rugăciunea pentru întreaga lume: a te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele, spune Ava Siluan. Remarcabil în acest sens este gândul Mitropolitului Ierotheos din lucrarea sa despre Sf. Grigorie Palama: „Raiul şi iadul nu există din punct de vedere al Dumnezeirii, ci al omului. Aceasta înseamnă că cei necuraţi experiază Harul lui Dumnezeu ca pe un foc, care este iadul, iar cei curăţiţi, după gradul curăţiei, îl experiează pe Dumnezeu ca pe Lumină, iar aceasta este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mitropolitul Ierotheos Vlahos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, p. 341)

– Există, aşadar, o tensiunea teologică între Întregul Adam cel după Chipul Sfintei Treimi şi realitatea pierzaniei veşnice pe care Arhimandritul Sofronie o primeşte ca posibilă. După spusele Părintelui Nikolai Sakharov, întregimea multiipostatică a omului (Adamul întreg), ca unitate ontologică deplină a Întregului Adam este imposibil de susţinut teologic dacă la Judecata de Apoi trupul omenirii e scindat în cei mântuiţi şi cei pierduţi. (Nikolai Sakharov, op. cit. p. 174)

– Întregimea Tot-Omului, unimea Întregului-Adam adânceşte ecleziologia noastră. Persoana cuprinde Întregul Adam în rugăciunea pentru întreaga lume, pentru toate fiinţele care s-au născut din Adam, însă numai în Biserică şi în Hristos putem vorbi de Omul-Ipostas în deplinătatea lui.

Umanitatea are un singur centru absolut: Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Acest centru – Centrul – este Persoană – Persoana Absolută. În acest centru, noi toţi suntem unul. Expresia „un singur om” în miliarde de ipostasuri (multi-Personal) cuprinde atât acel Întâi-Chip după care a fost zidit Omul-omenirea, cât şi experienţa multor părinţi ai Bisericii care au trăit în rugăciune Taina Persoanei: Omul are o singură esenţă-fire cuprinsă în miliarde de ipostasuri: omenirea este o singură fiinţă în multe ipostasuri, aşa cum Dumnezeu este o singură Fiinţă în Trei Persoane” (Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 118).

Această definiţie a omului hristocentric multi-ipostatic este întru deja dar nu încă, se referă antinomic la o realitate deja împlinită, dar şi la una care încă nu a fost împlinită deja. M-a uimit descrierea Părintelui Sofronie, care în sensibilitatea sa de expresie, spunea că naşterea unei Persoane este un eveniment cosmic, ce generează zgomot puternic în lume, precum avionul care depăşeşte pragul sunetului.

Despre omul multi-ipostatic nu se poate vorbi decât antinomic, pentru că raţiunea noastră („mintuliţa”) nu are capacitatea de a înţelege întru totul unitatea în sobornicitate a acestei entităţi multi-ipostatice, a acelei fiinţe zidite după chipul multi-ipostatic al lui Hristos. Omul este o taină, şi într-o şi mai mare măsură este taină Însuşi Ziditorul nostru, a cărui esenţă este deplin transcendentă nouă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, scrie cum va arăta înfăptuirea finală către care tindem cu toţii:

„În înfăptuirea finală a tuturor acestora, când prin dragoste firea zidită se va împreuna cu cea Nezidită – o, minune a iubirii lui Dumnezeu pentru noi! – unul şi acelaşi om se va arăta, prin deprinderea harului, întreg şi deplin pătruns de întreg Dumnezeu, făcându-se tot ceea ce este Dumnezeu, fără însă a deveni deopotrivă după esenţă, însuşindu-şi pe Însuşi Dumnezeu, primind în sine pe Cela ce singur este Dumnezeu, ca răsplată pentru ridicarea sa la cele înalte, ca sfârşit mişcării a tot ce mişcă, ca temei tare şi neclătit a tot ce este purtat de Cel Care este marginea nemărginită şi nesfârşită, şi sfârşitul a toată mărginirea şi aşezământul şi legea, şi a tot cuvântul şi a minţii, şi a tot ce este…” (PG: 91:1308BC, în Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită,Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 118)

Hristos este Mântuitorul nostru. El s-a întrupat ca Dumnezeu desăvârşit, devenind om desăvârşit. În ce ne priveşte, doar Hristos ne poate înţelege deplin, căci suntem făptura Sa. El este şi Ziditorul şi Izbăvitorul nostru. Doar El ne poate da atât măsura omenirii noastre, a devenirii noastre întru un om, cât şi a îndumnezeirii nostre ipostatice prin har. Devenirea omului este îndumnezeirea noastră care merge mână în mână cu activarea deplină a Principiului Ipostatic – miezul Chipului lui Dumnezeu din noi.

Însuşi Chipul lui Hristos în om, conform învăţăturii Părintelui Sofronie nu este privit doar în sens individualist, ci el accentuează faptul că, asemenea lui Dumnezeu, umanitatea este multi-ipostatică. (N. Sakharov, Iubesc, deci sunt,p. 146). Citim în scrierile Sf. Siluan şi ale Arhimandritului Sofronie că noi, omul creat după Chipul Dumnezeului celui Întreit-Unul suntem în esență o unică entitate în miliarde de ipostasuri – Întregul Adam:

„Noutatea se datorează în mare parte învăţăturii sale despre persoană, pe care o vede drept miezul Chipului lui Dumnezeu în om. Acesta e văzut în termeni dinamici drept capacitatea omului de a asimila modul de existenţă ipostatic divin. Treimea apare astfel drept un model multi-ipostatic pentru umanitate, în care multiplicitatea Ipostasurilor nu exclude unitatea absolută, aşa că umanitatea e văzută drept o entitate unică” (Părintele Nikolai Sakharov, Iubesc, deci sunt, Deisis, Sibiu, 2004, p. 174)

De vreme ce omul în miliardele sale de ipostasuri are aceeaşi usie, putem vorbi despre deofiinţimea omului, respectiv despre entitatea multi-ipostatică al cărei cap este Domnul Iisus Hristos, Ipostasul principal, Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi care entitate până la urmă este însăşi Biserica Ortodoxă. Dacă în ortodoxia noastră cea sfântă credem într-un Dumnezeu care ni s-a revelat mai presus de raţiune drept un monotheism tri-ipostatic, atunci rezultă că noi, omul, avem o esenţă multi-ipostatică prin principiul ipostatic sădit de Dumnezeu în noi, în şi numai în Hristos, Ipostasul nostru Principal.

„Dumnezeu s-a în-omenit, si atunci, ca sã studiem ce este omul, studiem pe omul Iisus. Iar dacã vrem sã stim ce este un Dumnezeu, si de-a lungul veacurilor toate religiile au cãutat sã descopere ce este un Dumnezeu, tot la Iisus ne întoarcem. El este singurul si adevãratul Dumnezeu, împreunã cu Tatãl si cu Duhul Sfânt, precum El ne-a descoperit.” (Părintele Rafail Noica, Conferinţa Ce este Omul?”, Alba Iulia, 2006)


Dumnezeu este Unul în Treime de Ipostasuri, omul este unul în mulţime de ipostasuri

În Hristos noi suntem unul. Dacă noi, omul, suntem o singură fiinţă în miliarde de ipostasuri, am putea oare nutri fiecare în parte unitatea uniesenţială multipersonală a omului, după modelui Sfintei Treimi, care esteMonotheism Tri-Ipostatic, sau Tripersonal?

Întreg omul este pomenit în Scripturi: „Şi au zis Dumnezeu: Să facem omdupre chipul Nostru şi dupre asemănare”. Nu este zis „Să facem oameni”, ci „Să facem om (Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 65)

Părintele Sofronie vedea în pasajul biblic din Fac. 1: 26, însăşi unitatea multi-ipostatică a Întregului Adam, nu doar crearea individuală a lui Adam, primul membru al speciei omului, ci pe Adam ca Persoană din care, împreună cu Duhul Sfânt se vor naşte toate Persoanele.

Desăvârşit însuşită până la capăt, această poruncă arată că omul este unul, unul prin esenţă şi multiplu în ipostasuri, că omul, după chipul Sfintei Treimi, este o existenţă sobornicească deofiinţă. Deci, repetăm, un astfel de a fi, în ultima devenire, face ca fiecare ipostas omenesc, în vârtutea plinătăţii petrecerii în unimea sobornicească a omului, trebuie să devină purtător întregii fiinţări a plinătăţii omeneşti, deci egal întregii omeniri, întreg Omului-celui-unu (cf. Fac. 1: 26), după asemănarea omului celui desăvârşit – Hristos, care poartă în Sine întregul Om.” (Arhimandritul Sofronie, Unirea Bisericii după chipul Sfintei Treimi, în Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită,Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 , p. 75)

Astfel, după modelul întrebuinţat de Părintele Sofronie, putem vorbi de Întregul Adam ca expresie a Întreg-Omului, dar de bună seamă acest Întreg-Omul, acest Atot-Omul, acest vse chelovek nu există ca abstracţiune, citrăieşte ca Persoană: Întregul Hristos (care este şi Dumnezeu şi Om), Întregul Adam, Întregul Siluan, Întregul Sofronie Sakharov, Întregul Ioan de Dumnezeu-Cuvântătorul, Întregul Vasile cel Mare, Întregul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi toţi ceilalţi, fiecare este egal întregii omeniri, întreg Omului-celui-unu, după asemănarea omului celui desăvârşit – Hristos, care poartă în Sine întregul Om. Ipostasul – fiecare după numele lui –cuprinde şi va cuprinde ipostatic şi energetic (prin energiile divine nezidite) toată divino-umanitatea (bogocelovecestvo).

Dacă în triadologie triteismul ca specie a politheismului este o erezie, atunci oare nu cumva si „plurianthropismul”, sau „polianthropismul” este o deformare a înţelegerii autentice a omului, o deviere anthropologică? Sfânta Treime nu sunt trei dumnezei în trei ipostasuri, ci un singur Dumnezeu Absolut în Trei Persoane Absolute – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această taină fiind mai presus de raţiunea noastră. După acest chip îndrăznim a spune căomul este potenţial, esenţial, un singur om în miliarde de ipostasuri, iar nu miliarde de oameni în miliarde de ipostasuri. Noi nu multiplicăm firea omului în mai multe firi pentru fiecare individ, ci toţi avem aceeaşi fire. Nici atomizarea omului, dar nici panteismul, prin contopirea omului cu Dumnezeu. Ci fiecare Ipostas poate prin Hristos şi harul Duhului Sfânt să enipostazieze întreaga fire, fără să anuleze celelalte ipostasuri. Întregul Adam are o unică usie n-ipostatică. Unul după fire, multiplu după ipostas. După chipul Sfintei Treimi, această usie ori fire a lui Adam nu se împarte în ipostasuri, ci rămâne mereu una şi aceeaşi în fiecare din miliardele de ipostasuri care vor să o enipostazieze. Ipostasurile Treimii în actul pur al dumnezeirii nu se amestecă, dar nici nu se despart. Desigur, analogiile cu antinomiile Preasfintei Treimi care este întru totul desăvârşită ne arată în primul rând nedesăvârşirea stării noastre prezente ca prim lucru, dar acţionează ca stea călăuzitoare pentru Omul-Unul în împlinirea sa multiipostatică de a deveni una (fără de contopire) cu Dumnezeu prin harul Său cel nezidit.


Personalism fără impersonalism.  Contribuţia Părintelui Sofronie ca vârf al teologiei contemporane.

Individul sau insul egoist caută bucuria, se află încă în impersonal, în parte în izolare, în parte în dezbinare, în timp ce Persoana, la celălalt pol, trăieşte în deplinătatea harului ca Ipostas, ştie că toţi avem o singură fire şi o trăieşte deplin cu bucurie. Persoana ne cuprinde pe toţi, cuprinde şi pe indivizi în rugăciunea ei, căci persoana se roagă şi pentru vrăjmaşi. Persoana se roagă pentru noi toţi până la unul. Dacă smerenia este invers proporţională cu mândria, atunci şi Persoana este invers proporţională cu individul. După cuvântul Sfântului Sofronie Sakharov, individul este un pol, iar Persoana este celălalt pol.

Persoana trăieşte prin rugăciune curată, prin har, Întreg Adamul în chip deplin, în Hristos. Doar Hristos viază, nu omul. În înţelegerea şi trăirea ortodoxă Persoana divină se uneşte prin întrepătrundere fără contopire cu persoana umană, nu precum în panteism unde omul devine Dumnezeu după fire, însă tocmai prin asumarea persoanei noastre în Persoana lui Hristos noi devenim persoane. Văzătorul Luminii celei Nezidite – Sfântul Sofronie Sakharov – a devenit Teologul Luminii Nezidite contemporan nouă. Vederea Luminii Nezidite care este Lumina lui Hristos l-a făcut să înţeleagă adânc Taina Persoanei, darul unimii celei mai presus de fire. De mic copil, încă de când stătea în braţele doicii sale pe treptele bisericii, vedea împreună cu lumina zilei o a doua lumină, cea tainică, nezidită. Mai târziu, precum Sf. Simeon Noul Theolog, va înţelege că această Lumină era Însuşi Hristos, Persoana a doua a Preasfintei Treimi.

Ca nimeni altul, Părintele Sofronie a arătat atât importanţa aspectului static, dar mai deplin a celui dinamic al îndumnezeirii noastre. Omul îndumnezeit este şi plin de har, şi trăieşte ipostatic fiinţa una a întregului Adam. Asumarea, aşadar, este o însumare, nu o anulare. Această luare a unui Ipostas în cuprinderea de dragoste a Ipostasului Principal nu înseamnă anularea noastră, ci dinamizarea noastră maximă prin iubire, nu înseamnă depersonalizarea noastră, ci devenirea noastră ipostatică în Ipostasul Domnului, nu înseamnă nici îndumnezeirea noastră după fire, ci îndumnezeirea noastră după har. Doar Hristos ne asumă fără să ne amestece, fără să ne anuleze, după chipul Preasfintei Treimi. Personalismul orthodox este calea de mijloc, calea împărătească dumnezeiască prin care se evită capcanele impersonalismului: atât individualismul impersonalist (atomizarea omului), cât şi contopirea suprapersonalistă (încercarea de desfiinţare a omului care înjoseşte Taina Persoanei prin căutarea unui Absolut aşa-zis suprapersonal). Sfântul Sofronie Sakharov ne avertizează continuu să ne păzim de orice formă a non-personalismului: impersonalismul, transpersonalismul, suprapersonalismul (apersonalismul).

Totodată, el sesizează şi respinge henotheismul unipersonalist, care este o erezie ce apare în religiile henotheiste: acestea, necrezând în Treime, reduc întreaga dumnezeire la un singur ipostas – monoipostasul henotheist. Sunt vrednice de pomenire şi uimitoare paginile Părintelui Sofronie în care el însuşi explică incapacitatea structurală a minţii raţionale neîndumnezeite de a concepe o Fiinţă Absolută Tri-Ipostatică.

„În perspectiva henotheistă şi uni-ipostatică a Islamului, şi chiar a Vechiului Legământ, o astfel de identitate a Persoanei cu Esenţa se poate înţelege ca totală, până la absenţa oricărei diferenţe între ele. În monotheismul trinitar această identitate este o maximă antinomie, căci principiul Persoanei, în vârtutea Triunităţii, nu poate fi redus la Esenţă. Sfânta Treime, fiind o Fiinţă una şi simplă, ne apare ca o unime de un ordin foarte diferit, implicând în acelaşi timp identitate absolută, şi o nu mai puţin absolută deosebire.” (Arhimandritul Sofronie, Unirea Bisericii după chipul Sfintei Treimi, în Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 , p. 81)

Gândirea singură nu poate ajunge decât la un dumnezeu monoipostatic, de aici rătăcirea henotheistă. Doar prin Descoperirea de Sus a lui Dumnezeu însuşi ca Persoană către persoană, mai întâi lui Moise pe Sinai, iar apoi prin Cuvântul Întrupat întregului Adam, ne-a fost dăruită taina cea mai presus de înţelegerea noastră: Dumnezeul cel Adevărat este Persoană, este Treime de Persoane. La dobândirea Monotheismului Tri-Ipostatic nu s-a ajuns prin deducţia minţii-judecată, ci prin deschiderea inimilor mai multor bărbaţi sfinţi pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu.

Descriind raportul ennomic-antinomic, Arhimandritul Sofronie rezolvă şi una dintre cele mai dificile probleme cu care s-au confruntat mulţi gânditori. Mulţi care au depăşit îngustimea raţionalismului ennomic (cadrele logicii formale) s-au trezit mişcându-se în categorii ale abstracţiei care trec dincolo de hotarele dimensiunilor vremii şi întinderii, dându-le sentimentul înţelepciunii vecnice. Dar şi acest hotar Arhimandritul Sofronie îl numeşte simplu sfera metalogicii şi a gândirii antinomice, esenţial fiind tot rezultatul lucrării raţionale a făpturii, nefiind Lumina Taborică Nezidită, ci lumina firească a minţii omului zidit după chipul lui Dumnezeu, în realitate un întuneric al despuierii sau al abstracţiei, şi Dumnezeu nu este în ea:

„Viziunile lor mentale nu se încadrează în limitele gândirii ennomice, adică ale logicii formale, ci trec în sfera metalogicii şi a gândirii antinomice, însă şi atunci rămân esenţial rezultatul lucrării raţionale. Depăşirea raţionalismului îngust ennomic dovedeşte o înaltă cultură intelectuală, dar aceasta încă nu este „credinţa cea adevărată” şi adevărata Dumnezeiască vedere.”

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Învăţătura Stareţului,  Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 166)

Scrierea Arhimandritului Sofronie Unirea Bisericii după chipul Sfintei Treimidin volumul Naşterea întru împărăţia cea neclătită,  cuprinde pagini de o înălţime covârşitoare referitoare la Preasfânta Treime.

„Mai presus de înţelegerea noastră este fiinţarea unei astfel de Esenţe Întreit-Una, unde Născătorul să nu premeargă Celui Născut, Purcezătorul – Celui Ce Purcede, unde actul naşterii şi al purcederii, în nici un chip să nu îngrădească libertatea absolută a autodeterminării personale a Celui născut şi a Celui ce purcede.” (Op. cit. p. 68)

Toate afirmaţiile Părintelui Sofronie Sakharov din paginile care urmează despre Antinomiile Sfintei Treimi lasă mintea într-o bucuroasă uimire, într-o înţelegere suprafirească, supracategorială ori acategorială, prin suspendarea nu ca anulare deplină, ci ca desăvârşire a aplicării logicii tradiţionale ennomice până la şi dincolo de limitele ei maxime, mintea-duhul trecând mai presus de logic şi de metalogic, de ennomic şi de antinomic, prin contemplarea şi participarea ei activă la taina dumnezeirii străbate cu mult dincolo de întinderea şi înţelegerea minţii-judecată care se bazează fundamental doar pe principiile sale prime impersonale: al identităţii, al contradicţiei, al terţului exclus şi al raţiunii suficiente şi pe antinomiile ei necesare. Mintea-duhul străbate chiar dincolo de dimensiunile spaţiului şi timpului, dincolo de categoriile vremii şi întinderii, dincolo de ultimul hotar firesc al minţii raţionale, cel antinomic şi metalogic, fără să-l ia ca reper absolut.

Auzind despre Sfânta Treime, mintea-judecată ştie că vorbeşte Adevărul-Cine, însă nu-i mai poate aplica propriile-i categorii, adevărul-ce.

Toate conceptele noastre lingvistice sânt elaborate în legătură cu realitatea empirică; ele exprimă sau relațiile, sau energiile. Ele nu pot exprima realitatea dumnezeiască contemplată de noi, pentru că introduc ori amestecul celor trei Ipostasuri neamestecate, ori despărțirea lor – căzând în tridumnezeire. Mintea creată este supusă dezvoltării, prin actualizarea potențialului celui dintru început. Chip al Dumnezeului-Făcătorul în Treime –omenirea este multiipostatică. Rugăciunea asemeni celei din Ghetsimani duce la înțelegerea neîndestulării monoipostaticei Dumnezeiri, a Celei dintâi Ființe, spre a ne fi Întâiul Chip. Triipostaticitatea cea descoperită nouă dă răspuns nedumeririlor noastre, însă nemărginit întrece gândirea noastră discursivă. Negândit este chipul nașterii Fiului – Logosul, precum neajuns este și chipul purcederii Sfântului Duh. Undeva înlăuntrul nostru se află o conștiință că Dumnezeu este unul. Nu este o a doua Ființă asemenea Lui, Cel De-sine-Ființător. Și aceasta are forma unei axiome. Neputincios se zbate înțelegerea noastră rațională spre a dezlega problema pe care ne-o impune descoperirea ce ne stă înainte: EU SUNT.

Convingându-ne de neputința logicii noastre formale în domeniul teologiei, părăsim această cale și pășim pe alta – paza poruncilor, adică pe calea experienței vii în locul gândirii abstracte. Rugăciunea este, în esența ei, lucrarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. În vârtutea celor zise, ea duce la cunoașterea ființială, vie de Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclătită, pp. 243-244)

După Chipul Unimii Sfintei Treimi, nici ipostasurile omenești nu pot fi despărțite, căci, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa, Petru, Iacov și Ioan nu sunt trei oameni, ci trei ipostasuri ale aceluiași om (PG. Vol. 45, Scrisoare către Avlavie – Cum că nu sunt trei dumnezei, p. 135). Cine desparte ipostasurile dumnezeiești cade în tridumnezeire, iar cine introduce amestecul lor reduce ipostasul la fire. Triipostaticitatea dă bucurie minții înțelegătoare, dar, după spusele Arhimandritului Sofronie, nemărginit întrece limitele gândirii noastre discursive: Cum putea-vom vreodată înțelege pe Dumnezeu, o Singură Ființă în Trei Ipostasuri? La fel, cine desparte ipostasurile omenești dezbină ființa omului, iar cine le amestecă renunță la însuși caracterul ipostatic al omului. Doar după modelul Sfintei Treimi putem înțelege și faptul că omul este o singură entitate multi-ipostatică, însă, similar, prin paza poruncilor, vedem că împlinirea poruncii a doua, de a iubi aproapele ca însumi pe mine, ne duce la a trăi în rugăciune adâncă Întregul Adam în propriul ipostas.

În pasajele de mai sus Părintele Sofronie de la Essex sesizează excepţional dificultăţile şi neînţelegerile conceperii intelectuale a Chipului Sfintei Treimi. Nici logica raţională ennomică şi nici metalogica antinomică nu pătrunde cu duhul aceste antinomii ale Duhului, ea le presimte adâncul şi înălţimea cea mai presus de fire. Supusă lui Hristos, mintea analitică acceptă smerit că adevărul este al duhului celui viu şi atotcuprinzător, că adevărul este Persoană, Însuşi Hristos, că adevărul ce nu are baze în sine, că Adevărul Cineeste Persoana Fiului lui Dumnezeu, Însuşi Hristos-Dumnezeu cel Întrupat. Părintele Sofronie depăşea prin rugăciune categoriile abstracte ale raţiunii şi trăia, dincolo de antinomiile metalogicii deopotrivă categoriile vii ale fiinţei, cu totul altfel, de nedescris:

„După experienţa rugăciunii ipostatice, lăsăm îndărăt categoriile logicii formale şi trecem la înţelegerea fiinţială, cu alte cuvinte la categoriile fiinţei însăşi.” (Vom vedea, p. 316)

La Arhimandritul Sofronie cunoaşterea este fiinţială, nu doar categorială:

„Când este vorba de cunoaşterea fiinţială a Dumnezeului Personal, avem în vedere împărtăşirea în fiinţă, iar nu doar simpla înţelegere intelectuală a problemei. Omul-Persoană viază prin Dumnezeu şi în Dumnezeu.” (Vom vedea, p. 318)

Toate aceste lucruri sunt complicate şi tainice. Descrierile Arhimandritului Sofronie privind limitele raţionalităţii ennomice şi antinomice împreună cu minunata trăire a vederii Luminii celei nezidite, uşurinţa cu care el distinge planurile ni-l vădesc ca pe un dascăl profetic şi apostolic al îndumnezeirii prin har.

Persoana este principiul prim, temeiul a tot ceea ce fiinţează, nu există esenţă impersonală, ori suprapersonală, fără ca aceasta să ne ducă la concluzia că dacă nu există fire fără ipostas, atunci fiecare fire este în mod automat ipostas. Câteva precizări mai subtile le găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul:

„Faptul că nu există fire fără ipostas, nu ne duce cu gândul că orice fire este în mod automat ipostas. Aplicat în hristologie ar duce la nişte erori dogmatice foarte grave: nestorianism sau eutihianism. În Hristos firea umană nu a avut un mod de subzistenţă în sine, un ipostas, ci a fost „prinsă” în ipostas, enipostasiată. Termenul de enipostasiere preluat de la Leonţiu de Bizanţ va primi în gândirea teologică a Sfântului Maxim semnificaţii adânci. Enipostasiat este tot ceea ce e încadrat în ipostas. Cel care realizează această enipostasiere este ipostasul Cuvântului: „Enipostasiatul  este ceea ce nu subzistă nicidecum de sine, ci e văzut în altele, ca specia în indivizii de sub ea, sau ceea ce se compune cu altceva deosebit după fiinţă, spre da naştere unui oarecare întreg, care pe cât se deosebeşte prin proprietăţile care-l disting de cele de acelaşi gen după fiinţă, cu atâta se uneşte cu ceea ce se compune cu el după ipostas, câştigându-şi propria identitate (…). Deci trupul Cuvântului S-a făcut ipostas. Căci niciodată n-a subzistat în sine, determinat prin însuşirile proprii care-l disting de trupurile de un gen, nici măcar cât durează iuţimea unui singur gând, având o existenţă proprie separată de Cuvântul cu care era compus după ipostas şi neavându-l pe acesta în comun, ci a fost enipostasiat ca Unul ce Şi-a luat în El şi prin El venirea la existenţă şi S-a făcut prin unire trupul Lui şi a fost unit cu El după ipostas prin raţiunea unei particularităţi care-l distinge de al celorlalţi oameni. Ba pentru a spune mai clar, Şi-a făcut propriu după ipostas ceea ce era al Cuvântului, precum S-a făcut şi fiinţă comună a celui căruia i s-a făcut cu adevărat trup prin unire”.[19] Ipostasul Cuvântul care a enipostaziat firea umană este cel care dă unitate firilor lui Hristos. Datorită distincţiei capitale dintre ipostas şi fire putem spune că în Hristos sunt „două” identităţi: „a. a divinului şi umanului – dumnezeirea deofiinţă cu Tatăl şi Duhul, iar prin umanitate identic cu oamenii – b. identitatea după ipostas a părţilor prin care se distingea de extreme, păstrând neamestecată distincţia dintre ele”. [20] 

(IPS Ignatie Mureşeanul, Conceptul de persoană în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul)

Absolutul este Personal, nu suprapersonal. Persoana nu este o degradare, o mărginire a Absolutului, ci cel mai înalt mod de a fi cu putinţă. „Persoana este ultima dimensiune” (Părintele Rafail Noica, Ce este omul?). Hristos cel din Treimea-Una este Alfa şi Omega, Persoana Absolută împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, „nimeni şi nimic nu este mai nainte de El, nici după El”, spune Arhimandritul Sofronie (Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 273) şi prin El şi noi devenim Persoane. În descoperirea cea mai adâncă Absolutul este Tri-Personal, adică un singur Dumnezeu Absolut în Trei Persoane Absolute – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această taină fiind mai presus de raţiunea noastră.  Însă prin harul dumnezeiesc nezidit Omul-Persoană traieşte şi întreaga Dumnezeire, până la totală identitate după har, poate să devină întru totul asemenea cu Dumnezeu după har, prin devenirea sinergică şi teandrică, fără însă a deveni Dumnezeu după fire sau Dumnezeu pentru aproapele nostru. Între Dumnezeu şi om, distanţa ontologică este de netrecut, esenţa lui Dumnezeu fiind desăvârşit transcendentă făpturii, dincolo de orice posibilitate de cunoaştere, experiere, înţelegere, trăire. Esenţa lui Dumnezeu este de neştiut omului, total, veşnic şi definitiv inaccesibilă oricărei zidiri. Însă darul cel mai presus de fire al energiilor nezidite ne îndumnezeieşte după har, ne uneşte ipostatic cu Dumnezeu total, până la deplină identitate după har, dar fără amestecarea ipostasurilor noastre cu Ipostasul Fiului, al Tatălui ori al Sfântului Duh. De aici scopul ultim al vieţii creştine, adevărata conştiinţă dogmatică a omului: dobândirea şi păstrarea harului. Putem spune că Persoana se bucură când nu mai pierde harul, toată pedagogia venirii şi plecării nesilite, desăvârşit libere a harului având tocmai acest scop – întărirea principiului personal în om şi deci îndumnezeirea sa. În toată istoria omului, afară de Mântuitorul, o singură Persoană nu a pierdut niciodată harul: Preasfânta Fecioară Maria.


Teandria în Ipostasul Mântuitorului. Împreună-lucrarea omului cu harul nezidit în lucrarea îndumnezeirii

Sfântul Grigorie Palama, în Tomosul Aghioritic (Filocalia, vol. 7) evocă frumos câteva trăsături ale îndumnezeirii omului prin har, iar remarcabilă este şi nota de subsol a Părintelui Dumitru Stăniloae despre perihorezapersoanelor:

De aceea unul ca acesta să nu încerce să-şi întipărească cugetarea lui strâmbă în cei ce cugetă drept şi să sădească întinăciunea în cei neîntinaţi în credinţă, ci, lepădând cugetul său, să înveţe de la cei cercaţi, sau de la cei învăţaţi de aceia, că harul dumnezeirii este cu totul nelegat (de cele create), neavând în fire nici o putere capabilă să-l producă, fiindcă în acest caz n-ar mai fi har, ci o arătare a lucrării unei puteri naturale. Pe de altă parte, ceea ce s-ar săvârşi n-ar mai fi un lucru minunat, dacă îndumnezeirea s-ar produce printr-o putere a firii capabilă de îndumnezeire. Îndumnezeirea ar fi atunci un rezultat al firii, nu un dar al lui Dumnezeu. Iar unul ca acesta ar putea fi şi s-ar putea numi în înţeles propriu şi dumnezeu prin fire.

Dar puterea cea după fire a fiecăreia dintre existenţe nu este altceva decât o mişcare neabătută a firii spre lucrare. Însă cum l-ar mai scoate în acest caz îndumnezeirea pe cel îndumnezeit din sine, dacă ea s-ar cuprinde în marginile firii, nu pot să înţeleg. Drept aceea harul îndumnezeirii e mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă, si toate acestea sunt, după dumnezeiescul Maxim, nesfârşit mai prejos de el. Căci toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu prin puterile noastre face pe cel ce le are apt pentru unirea dumnezeiască. Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic însăşi această unire negrăită. Căci prin el Dumnezeu însuşi pătrunde întreg, în cei vrednici întregi şi sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu întreg, [ Dumnezeu îşi face întreg “perihoreza” în cei vrednici întregi şi aceştia îşi fac întregi“perihoreza” în Dumnezeu întreg. Adică Dumnezeu se mişcă întreg în întregimea celor vrednici şi aceştia se mişcă cu întregimea fiinţei lor în Dumnezeu întreg. Nimic din El nu le rămâne străin acestora (afară de esenţa Lui, de Însăşi Fiinţa Lui care este veşnic transcendentă făpturii, n.n.) şi nimic din ei nu rămâne în afară de Dumnezeu. Dar aceasta înseamnă că nici mişcările nu rămân separate, ci se întrepătrund. În mişcarea firii umane se mişcă şi firea divină iar în mişcarea firii divine se mişcă şi firea umană, încât se face o singură mişcare, fără să se confunde omenescul si dumnezeiescul, asemenea mişcării îmbinate a sufletului şi a trupului. Sfântul Grigorie Palama afirmă şi aici în mod clar caracterul personal al unirii între Dumnezeu şi cei vrednici. Numai persoanele se unesc între ele în întregime, câtă vreme primirea de către o persoană a ceva material se limitează la partea pe care o primeşte. Fără îndoială, persoanele unindu-se în întregime între ele nu-şi epuizează toate străfundurile în această unire, deşi toate sunt atinse de ea. Ele îşi rămân etern rezerve de putere şi de dăruire reciprocă. Dar persoana e întreagă totuşi pe toate treptele pe care se comunică alteia. Întreagă se dăruieşte şi întreagă rămâne în ea însăşi, rezervă inepuizabilă de dăruire.-Parintele Dumitru Stăniloae] luând în ei înşişi pe Dumnezeu întreg (dar nu după fire, n.n.) şi dobândind numai pe Dumnezeu, ca un fel de răsplată a urcuşului lor spre El. Căci Dumnezeu străbate în ei asemenea sufletului în trup, ca în mădularele Sale, şi-i învredniceşte să fie în El. (Sfântul Grigorie PalamaTomul aghioritic, Filocalia, vol. 7, p. 415-416)

Reluăm mai jos, pentru o mai bună specificare un pasaj dintr-un articol publicat în revista Tabor despre împreuna lucrare a omului cu harul, despre sinergia teandrică:

„Părintele Dumitru Stăniloae susţinea că ideea teandrică a fost pusă în circulaţie în spaţiul românesc, atât în lumea teologică, cât şi în cea intelectuală de Nichifor Crainic. Prin teandrie sau, într-un anumit sens, sinergie se înţelege împreună-lucrarea, uniunea intimă dintre harul dumnezeiesc şi voinţa liberă a credinciosului renăscut haric, conlucrare ce se încununează prin îndumnezeirea omului. Teandria s-a subînţeles dintotdeauna în teologia ortodoxă, chiar dacă acest concept nu s-a cristalizat în termeni clasici dogmatici şi nici nu a primit o formulă sinodal ecumenică.

Modul teandric reprezintă în spiritualitatea ortodoxă calea pe care persoana umană, în deplină libertate, înaintează de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens este elocventă mărturia sfântului apostol Pavel către corinteni: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul Lui care este în mine nu a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Corinteni 15, 10). Modelul desăvârşitei teandrii îl avem în Iisus Hristos în care natura dumnezeiască şi cea omenească sunt unite într-o singură persoană, în chip neamestecat, nedespărţit, neîmpărţit şi neschimbat.” (Teofan Popescu, Modul teandric în gândirea lui Nichifor Crainic, Revista Tabor, Cluj Napoca, cf. sursa)

Chemarea la desăvârşirea lăuntrică sădită în noi de Dumnezeu, ca entelechia noastră, este însăşi devenirea noastră întru fiinţă, asemănarea noastră cu Dumnezeu ca Persoane. Individul depersonalizat, atomizat, ori insul care pune mare preţ pe instituţionalism în defavoarea personalismului riscă să se rateze dacă va rămâne în nedesăvârşirea lui, în izolarea lui egoistă, în „de-sinele” său, el încă nu-şi realizează chemarea. Personalismul creştin nu desfiinţează, ci reţine elementul de „ego atomizat”, însă este mai aproape deprosopon (care este ipostatic, deschis, dinamic, relaţional) decât de individ (separat, închis în sine, izolat). Astfel că putem vorbi de o distanţă supremă între individualismul ontologic profesat de Leibniz la un pol şi respectiv depersonalismul ontologic, deplin bisericesc şi sobornicesc trăit şi cultivat de Arhimandritul Sofronie în întreaga sa theologie, la celălalt pol. (Nikolai Sakharov, op. cit., p. 86). A fi ipostatic înseamnă a fi în Biserică. Pentru că a fieste al Bisericii. Omul nu poate spune „Eu sunt” în afara Bisericii, ci numai în Biserică, în şi prin harul lui Hristos. Omul nu poate deveni Ipostas în afara Bisericii. De aceea, doar în Biserică vom întâlni persoane, ipostasuri. Ortodoxia este firea omului, iar Ipostasul este trăirea deplină a acestei firi. Iar în adâncul cel de taină al Bisericii, schimonahii sunt cei care, având rugăciunea pentru Întregul-Adam, sunt cel mai probabil Ipostas. Dumnezeu cunoaşte aceste taine cel mai deplin.

Drama şi tragedia multora din generaţia Părintelui Sofronie a fost că Persoana le era dată într-o înţelegere individualistă. Orice om care este supus acestui raport: individ- Absolut simte că prin el nu i se oferă totul. De aceea, Persoana, ca trăire a Întregului Adam, umple de sens pe oricine caută cu adevărat taina omului. Doar în ortodoxie omul îşi capătă adevăratul sens şi adevărata definire: Biserica este una (Homiakov). Iar ea este sfântă, sobornicească şi apostolească. În Biserică va fi atotcuprinderea cea mai deplină (potenţial a întregului Adam): şi a celor care-şi caută unitatea, şi pe cei care caută unicitatea:

“Fiecare om este o altă mîntuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”

(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155)

Abia după modelul Sfintei Treimi, ca unitate multi-ipostatică omul poate fi recuperat întru Hristos la adevărata noastră calitate, nici mai prejos de fire, dar nici mai presus de dumnezeire, ci chemat să fie întru totul asemenea cu Dumnezeu, până la totală identitate după har.

Cum anume este Dumnezeu cel mai presus de dumnezeire? Sf. Grigorie Palama ne lămureşte acest sens:

Astfel şi noi, ascultând pe Marele Dionisie care grăieşte în Epistola a doua către Gaius, credem că “darul îndumnezeitor al lui Dumnezeu este îndumnezeire, obârşie dumnezeiască şi obârşia binelui, dar că Dumnezeu, Care dăruieşte acest har celor vrednici, este mai presus de această dumnezeire”. [Dionisie Areopagitul, Ep. catre Gaius. P.G. 3, 936 B. Palama numeşte dumnezeire şi darul îndumnezeitor, ca iradiere voită din Dumnezeirea. Dar Dumnezeu ca Persoană, deşi este în acest dar îndumnezeitor, întrucât El însuşi întreg lucrează îndumnezeirea, totuşi nu se epuizează în acest dar ca lucrare. Ca atare e mai presus de ea.-PărinteleDumitru Stăniloae] Căci Dumnezeu nu pătimeşte înmulţire, nici nu afirmă cineva prin aceasta două dumnezeiri. [Tocmai pentru că Dumnezeu nu pătimeşte înmulţire e întreg şi în harul Lui îndumnezeitor ca Persoană şi acest har poate fi numit dumnezeire, fără ca prin aceasta sa fie două dumnezeiri.-Părintele Dumitru Stăniloae] Dar dumnezeiescul Maxim scriind despre Melchisedec spune că harul acesta îndumnezeitor al lui Dumnezeu este necreat şi pururea existent din Dumnezeu cel pururea existent. Iar în alte părţi de multe ori îl numeşte lumină nenăscută şi enipostatică (subzistenta in ipostas), aratandu-se celor vrednici, când se fac vrednici dar nu ca venind atunci la existenţă. (Sfântul Grigorie Palama, Tomosul Aghioritic ,, p. 414)

A-tomul (atomos) are nevoie să înţeleagă că el este chemat să devină Atot-Om (vse chelovek), Persoană cuprinsă în sobornicitatea Bisericii şi dumnezeu după har, prin actul devenirii sale după chip şi către asemănare, căci ca actualizare a principiului ipostatic omul va trăi în şi prin Hristos, prin  energia cea nezidită a vieţii Lui, iar perihoretic, kenotic şi pleromatic (va avea plinătatea vieţii în Hristos), ipostatic şi hristocentric, va cuprinde Întreg Omul, toată umanitatea, ba chiar mai mult, toată dumnezeirea prin har şi ca ipostas. Împlinirea omului ca făptură mărginită este o veşnică şi neîncetată înălţare (epectază) către Cel Nemărginit, şi se apropie de adevăr într-o şi mai adâncă împreună-lucrare: om după fire, dumnezeu după har, pe care noi, când şi dacă va fi voia lui Dumnezeu o vom atinge în chip desăvârşit.

Sfântul Sofronie asumă în theologia sa scrisă şi trăită faptul că firea omenească poate purta plinătatea dumnezeirii (humana natura capax divini). El vorbeşte de egalitatea şi comensurabilitatea omului cu Dumnezeu, aducând în sprijinul său atât theologia Sfinţilor Părinţi de la Chalcedon cât şi propria sa experienţă personală.

Cum ne spun Sfântul Siluan şi Arhimandritul Sofronie că se trăieşte în această viaţă taina Persoanei? Orice om care a primit harul resimte tensiunea gigantică dintre starea de nedesăvârşire şi această adâncă şi totodată preaînaltă chemare la desăvârşire care este steaua noastră nerătăcită, steaua noastră călăuzitoare la care mereu privind şi pe care niciodată ajungând-o deplin noi nu deznădăjduim, ci ne umplem de o şi mai mare dorinţă a asemăna lui Hristos. Ea se trăieşte structural printr-o rugăciune asemănătoare celei din Ghethsimani pe care Sf. Siluan a trăit-o prin însăşi descoperirea Domnului:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.”

Acest cuvânt, după părintele Rafail Noica, este structura cea mai desăvârşită a vieţii duhovniceşti, unica structură a vieţii duhovniceşti.


De la individ la Persoană. Dumnezeu nu este poli-theos, ci Monotheos Tri-Personal. După Chipul Său şi întru asemănarea Sa, Dumnezeu l-a zidit pe om ca un om pluriipostatic

În atotcuprinderea ei, persoana îndumnezeită este mai largă decât întregul Adam, însă paradoxal, cum poate persoana cuprinsă în Întregul Adam să fie mai adâncă decât întregimea? Raportul parte-întreg primeşte alte înţelegeri, deosebite calitativ. La fel, subiectiv-obiectiv, ca şi expresii ale intelectului raţional se întrepătrund, îşi pierd marginile. Părintele Stăniloae spune despre Persoana Mântuitorului că El este realitatea cea mai obiectivă, dar şi cea mai subiectivă:

„Pe măsură ce devenim şi noi transparenţi lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectivă pentru noi, nici una subiectivă, ci El şi noi ne aflăm într-o unitate reală, dincolo de obiectivitate şi subiectivitate. El e în noi şi noi în El, fără să ne confundăm, în relaţia cu Hristos am depăşit subiectivitatea, ne aflăm în Hristos ca în realitatea cea mai obiectivă, dar şi cea mai subiectivă. Această transparenţă trupească înseamnă şi o transparenţă sufletească, şi prin amândouă se realizează transparenţa lui Hristos ca persoană, care înseamnă o mare sensibilitate şi iubire a Lui. Aceasta ne face şi pe noi sensibili faţă de El şi delicaţi între noi.” (Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. II, p. 89)

Individul ia starea nedesăvârşirii, a dezbinării, a mărginirii prezente a omului drept dogmă finală, confundă vremelnicia cu veşnicia, ceea ce este o adâncă neînţelegere. Ieşirea din individualism se face prin Sfânta Liturghie, în Tainele Bisericii, prin pocăinţă (metanois), prin schimbarea minţii-nous. Metanoia – căinţa adâncă şi autentică prin viaţa bisericească, ascetică şi dogmatică – păzeşte omul atât de banalul individualism nihilist al necredinţei, cât şi de ratarea în suprapersonalismul care neagă Taina Persoanei, căci micşorează până la anulare principiul ipostatic din om. Căzut sub timp, individului îi lipseşte perspectiva veşniciei, unde noi toţi deja dar nu încă, suntem unul prin fire, uniţi prin întrepătrunderea kenotică după modelul Ipostasurilor Treimii fără amestecarea ipostasurilor noastre. Doar Dumnezeu – Ziditorul nostru ne cunoaşte întru totul, până întru sfârşit. A fi întru smerenia Lui, asemenea lui Hristos prin har nu înseamnă a fi impersonal, ci personal, străbătând prin har dincolo de catapeteasma zilei a opta, unde noi toţi deja dar nu încă suntem un Om în Hristos. Dumnezeu este Persoană, Treime de Persoane. Creştinismul este monotheism, iar nu henotheism, şi desigur nici poli-theism, adică adevărul dogmatic este că Dumnezeu-Unul este o Sfântă Treime de Ipostasuri. Astfel, ca să spunem aşa, după Chipul Preasfintei Treimi, omul este unul întru miliarde de ipostasuri, adică Pan-Omul (Întregul-Adam) este un om (omul-unul) multi-ipostatic, aşa cum l-a trăit Hristos Dumnezeu-Omul în Ghetsimani. Nu esenţa viază, ci Persoana, Ipostasul. De aceea, noi doar în şi prin Hristos cel în două firi – Noul Adam – singurul care enipostaziază deplin firea întreagă a lui Adam putem trăi şi înţelege omul cu adevărat şi în potenţialul nostru, dar şi în actualizarea noastră, aşa cum ne-a zidit Dumnezeu. Chemaţi şă fim dumnezei după har, actualizând principiul nostru ipostatic nu vom fi al patrulea, ori al cincilea ipostas al Treimii, adică Preasfânta Treime nu va deveni niciodată o pătrime, ori o cincime. Însă ca întrepătrundere şi devenire ipostatică, şi identitatea noastră după har cu Dumnezeu poate fi totală.

Şi Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre asumarea persoanei umane în Persoana Fiului lui Dumnezeu în cuvinte asemănătoare Părintelui Sofronie Sakharov:

„Dacă firea umană aspiră să cuprindă, prin persoana ei, pe toţi semenii, lumea întreagă, şi pe Dumnezeu însuşi, în unitatea ei, dar nu o poate face numai în această calitate, căci lumea nu e creată de ea şi nici Dumnezeu nu-i stă la dispoziţie, ea se poate împărtăşi de această cuprindere desăvârşitănumai prin asumarea ei în Persoana Fiului lui Dumnezeu şi a Raţiunii ipostatice divine. Aceasta, făcându-se om, cuprinde în Sine toată realitatea şi pe toţi oamenii fără să-i anuleze, cum nu se anulează nici oamenii prin comuniune, ci dând, dimpotrivă, fiecăruia putinţa să cunoască, în Ea, pe toţi şi pe toate şi să se armonizeze toţi, în unirea cu Ea, în cuprinderea şi înţelegerea tuturor de către Ea.” (Părintele Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987)

Întregul Adam se referă de fapt la unitatea adâncă a lui Adam, nu doar la un individ separat, ci la întreaga multi-unime ipostatică a Întregului Adam, adică toate Persoanele care sunt cuprinse în Adam. Această stare – trăirea Ipostatică – este un dar rar în istorie, poate se dă unuia într-o generaţie, dar ne este mai mult decât suficient pentru ne a păstra nădejdea în steaua cea nerătăcită a unirii ipostatice după har a Întregului Adam.

„În Descoperirea Dumnezeului Tri-Ipostatic eu am văzut acel Întâi-Chip după care a fost zidit Omul-omenirea: o singură esenţă-fire, o mulţime de persoane.” (Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, p.91)


De-o-iubirea omului. Adevărata anthropologie îşi are pe Hristos drept unic centru şi prin Acesta Întreaga Treime.

Ştim de la părintele Rafail că „Hristos este anthropologia noastră”, adică hristologia şi triadologia este calea anthropologiei celei mai curate:

„Dacã omul este chipul lui Dumnezeu şi în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin studiul lui Dumnezeu!” (Părintele Rafail Noica, Conferinţa Ce este Omul?”, Alba Iulia, 2006)

Omul este de-o-iubire, în aceasta stă deopotrivă de-o-fiinţa lui. Părintele Sofronie spune că noi „nu zicem că dragostea este Esenţa Dumnezeirii, însă că ea o exprimă mai mult decât orice altceva. Esenţa nu se poate comunica făpturii, şi de aceea rămâne vecinic necunoscută.” (Vom vedea, p. 292)

Fără hristologia Sfintelor Sinoade nu există adevărata anthropologie. Dar adevărata anthropologie nu poate fi decât maximalistă. Noi nu putem confunda firea cu ipostasul, nici ipostasurile între ele, nici să micşorăm înălţimea chemării de a deveni, fiecare în parte, din indivizi atomizaţi ipostasuri identice după har cu Ipostasul Suprem, Domnul nostru Iisus Hristos. Practic, în întelegerea Sf. Siluan, dată nouă prin Arhimandritul Sofronie de la Essex, omul este esenţial un om multi-personal”, şi în acest context se poate vorbi de Întregul Adam, de un singur om după fire, un singur Adam (după fire) în miliarde de ipostasuri (persoane prin har) de-o-fire, care nu se contopesc, nu se confundă unele cu celelalte.

Testamentul Sf. Sofronie al Essexului este chintesenţa rugăciunii lui pentru lume, a trăirilor sale personale lăsate ucenicilor lui:

În împreună-vieţuirea monastică în rânduiala ideală, se pune ca ţel dobândirea acelei uniri pentru care S’a rugat Hristos: Ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, ca şi ei întru noi una să fie (Io. 17: 21); cu alte cuvinte, după chipul unimii Sfintei Treimi. Unul este Dumnezeu, dar unul în Trei Ipostasuri-Feţe; şi după cuvintele descoperirii Sfintei Scripturi: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre a noastră asemănare(Fac. 1: 26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul este gândit ca unul, unul singur, însă într’un mare număr de ipostasuri. În această minunată unime, fiecare, într’un oarecare sens, înlăuntrul ipostasului său, este centru a toate: toţi şi toate sânt pentru el. Iar el, la rândul lui, toate ale sale şi pe sine întreg se dă tuturor şi fiecăruia.” (Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 369-370)

Sf. Siluan Athonitul trăia taina Persoanei – Întregul Adam (Pan-Adam) – în rugăciunea curată, întru adâncă smerenia lui Hristos, acest fapt al unităţii omului după fire (esenţa-una pan-adamică) şi al unităţii şi unicităţii ipostasurilor în devenire (fiecare ipostas uman este unic şi irepetabil) fiind pentru dânsul realitatea trăită a iubirii aproapelui tocmai pentru că primise darul rugăciunii ipostatice pentru Întregul Adam. Hristos, care are două firi, două voiri, două energii sau două lucrări, unite desăvârşit într-un singur Ipostas fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire – după cum au mărturisit Sfinţii Părinţi la Sinodul al Patrulea din Calcedon – este Singurul care cuprinde deplin firea omului în Ipostasul său Unic şi dumnezeiesc. Maica Domnului l-a născut pe Dumnezeu-Fiul. De aceea Ea este Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Ea nu a născut un dublu ipostas, ci un ipostas.


Ipostasul îndumnezeit prin har al Maicii Domnului.

Pentru a fi cu desăvârşire limpezi, vom spune că, dimpreună cu Dumnezeu, Ipostasul Maicii Domnului este cel mai important ipostas uman, de vreme ce în cazul Mântuitorului, firea omenească nu şi-a creat un nou ipostas, ci Ipostasul Nezidit al Fiului a asumat firea omenească din Preasfânta Fecioară Maria. Maica Domnului este primul Ipostas zidit al Omului, dumnezeu după har, cea mai îndumnezeită dintre făpturi, îndumnezeirea sa este maximă, dragostea ei mai presus de fire faţă de Preasfânta Treime şi faţă de întreaga făptură fiind de un dinamism maxim, starea sa harică este mai presus de toţi îngerii şi decât toţi oamenii, ea este cea mai înaltă şi mai desăvârşită dintre zidiri, mai presus de toate cerurile, mai presus de întreaga Biserică văzută şi nevăzută, încât nici măcar mintea îngerească cea mai înaltă nu o poate înţelege sau ajunge în îndumnezeirea ei după har, ea este om desăvârşit una după fire cu întregul Adam şi una după har cu Dumnezeu.

Fără maximalismul îndumnezeirii prin har profesat de Părintele Sofronie nu am fi putut dobândi această înţelegere maximala care adânceşte Taina Maicii Domnului. Ea l-a născut mai presus de fire pe Dumnezeu, pe al Doilea Ipostas al Treimii, pe Fiul, fiind singura şi unica Femeie care este numită Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Astfel, firea omenească s-a înnoit, s-a îndumnezeit deplin în Ipostasul Fiului după înălţarea Sa la Cer cu trupul cel înviat şi pnevmatizat pe care l-a primit la naşterea ca om din Preacurata Fecioară Maria. Pentru că Maica Domnului nu a pierdut niciodată harul, nici o clipă, ea ne este mijloc-model desăvârşit prin har privind asemănarea până la totală identitate cu Dumnezeu după har, mijloc nemijlocit de nimeni altcineva afară de Fiul Ei al devenirii noastre ipostatice, ajutor nepreţuit (singura nădejde, singura ajutătoare după Cântările slujbelor bisericeşti) pe calea mântuirii, a îndumnezeirii noastre prin har, a devenirii noastră întru fiinţă. Ba chiar, atunci când Fiul, din dragoste îi dăruieşte întâietate, ea devine nu după fire, ci prin har ea însăşi mântuitoare a noastră, nu în sensul Absolut al cuvântului, dar în lucrare, cu nimic mai prejos decât El prin harul Lui. Maica Domnului nu devine niciodată Dumnezeu pentru făptură, dar în dragostea Sa, Dumnezeu îi dăruieşte toate atributele Sale până la totală identitate după har, cu nimic mai prejos decât Dumnezeu, afară de faptul de a fi Dumnezeu Însuşi. Ea devinedupă har lumină, adevăr, viaţă, veşnică, fără de început (anarchos, beznacealnîi), fără sfârşit (atelentetos), necreată (netvarnîi), atotputernică, atotblândă, desăvârşit liberă (atotliberă), atotînţelegătoare, atotbună, atotsfântă, întru totul egală (ravnîi) cu Dumnezeu, atotiubitoare, atotbiruitoare, atotîmpăciuitoare, atotîmpărăteasă, atotstăpânitoare, atotvindecătoare, atotcuprinzătoare, întru totul lipsită de stricăciune, întru totul smerită, purtând prin har toată plinătatea dumnezeirii (pleroma tes theotetos).

Această descriere a stării de îndumnezeire a Maicii Domnului se poate aplica în veșnicie tuturor oamenilor îndumnezeiţi, care au în ei deplin viaţa Logosului întrupat. Prin faptul că L-a născut pe Dumnezeu și încă prin faptul că nu a greșit niciodată, nici măcar în gând, Maica Domnului nu a pierdut nici o clipă harul cel mai presus de fire, Ea este veșnic, definitiv și incomparabil cea mai înaltă și mai desăvârșită dintre făpturi.

Maximalismul ontologic al Sf. Maxim Mărturisitorul a fost remarcat de Arhimandritul Sofronie Sakharov: omul posedă prin har atributele infinite ale lui Dumnezeu, prin harul necreat, iar nu prin firea creată.

„Capacitatea omului de a primi infinitatea pleromei divine şi participarea omului la atributele divine ale necreatului şi fără începutului în jurul cărora se roteşte antropologia arhimandritului Sofronie, se potrivesc bine în cadrul antropologiei patristice. Acest maximalism antropologic însă nu joacă în antropologia patristică un rol atât de determinant şi de pilot ca pentru arhimandritul Sofronie.” (Părintele Nikolai Sakharov, Iubesc, deci sunt, Deisis, Sibiu, 2004, p. 197)

Deşi astăzi sunt numeroase discuţii terminologice în câmpul exprimărilor teologice, al traducerilor autorilor, totuşi nădăjduim că sensibilitatea duhovnicească a fiecăruia ne va ajuta să ajungem în chip personal la subţirimea trăirii, a exprimării şi a slujirii, adică să ajungem să vorbim, să gândim, să simţim, să trăim precum Sfinţii Părinţi în acelaşi duh, folosind aceleaşi noţiuni, aceleaşi expresii şi mai ales trăind ca unul aceleaşi realităţi duhovniceşti în Hristos. „Omul participă la modul necreat de existenţă prin har, iar nu prin fiinţă (po blagodati, a ne po suşcestvu)” (idem, p. 197)

„Da, dar ce este fiinţa? Este Dumnezeu, Fiinţa cu „F” mare. O parantezã: nu înseamnã cã prin „devenire întru Fiinţã” noi devenim Dumnezei [cu D mare], cã devenim fãrã început; noi suntem cu început, suntem fãcuţi de Dumnezeu, dar conţinutul vieţii noastre, viaţa noastrã va fi, în final, acea viaţã pe care o trãieşte însuşi Dumnezeu, şi vom fi, zice Sfântul Maxim şi alţi sfinţi, nu numai fãrã sfârşit (fiindcã viaţa este fãrã sfârşit, fiindcã nu existã stricãciune, adicã îmbãtrânire, moarte, putreziciune, reciclare biologicã), ci viaţã care trãieşte veşnic la un apogeu de încordare, care, în acelaşi timp, este veşnicã odihnã. Zic în acelaşi timp, adicã şi încordare, şi odihnã, nu plictis veşnic. Sunt lucruri pe care nu le putem cugeta acum, în ramele strâmte ale existenţei noastre, dar întru devenirea noastrã, dea Domnul sã ajungem toţi acolo, şi vom cunoaşte lucrul acesta, viaţa lui Dumnezeu cea nestricãcioasã, cea fãrã sfârşit, cea veşnicã cu adevãrat, cãci va fi viaţa noastrã. Şi aceastã viaţã, acest „a fi”, va fi o plinãtate care nu are „a exista”. „A exista” şi atât este un mare plictis. N-avem toţi experienţa urâtului, când nu mai ştim ce sã facem, când nimic nu se mai întâmplã, când ce vroiam noi nu se mai întâmplã. Acesta e Iadul pânã la urmã, într-o micã mãsurã. „A fi”, este în acelaşi timp o totalã împlinire, o bogãţie nesfârşitã, înţelepciune nesfârşitã, şi tot ce este Dumnezeu este plinãtatea lui „a fi”. Şi aceasta îl diferenţiazã de „a exista”. Nu numai atât, zice Sfântul Maxim, fiindcã viaţa pe care o primim este fãrã început, devenim ca şi fãrã început. Nu vom fi esenţial fãrã început şi nefãcuţi. Dar viaţa pe care o vom trãi este viatã fãrã început şi vom fi ca şi fãrã început. Şi asemãnarea cu Dumnezeu va fi pânã la totalã identitate.Şi totuşi nu vom fi Dumnezei, ca Dumnezeu dupã fire, dar totuşi nimic nu ne va lipsi şi vom fi identici cu Dumnezeu pânã la totalã identitate. (Conferinţa Ce este Omul?”, Alba Iulia, 2006)

Acelaşi lucru îl spune Părintele Sofronie în Viaţa şi Învăţătura Stareţului în capitolul despre Experienţa Veciniciei:

Nu mă îndoiesc că mulţi dintre cei ce gândesc logic se pot sminti la cuvântul despre faptul că omul, la un moment dat, în chip fiinţial şi cu o limpezime de netăgăduit este dus în viaţa vecinică. Este o vădită absurditate faptul de a deveni vecinic pentru un anume răstimp.” (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan, Viaţa şi învăţătura Stareţului, op.cit. p. 151)

„Când omul, pentru bunăvoirea lui Dumnezeu, primeşte darul harului, atunci, părtaş fiind Dumnezeieştii vieţi, se face nemuritor, nu numai în înţelesul nesfârşitei îndelungiri a vieţii sale, dar şi fără-de-început, deoarece acel tărâm al fiinţării Dumnezeieşti, unde este dus, nu are nici început, nici sfârşit. Vorbind aci despre om ca devenind <<fără-de-început>> am în vedere nu preexistenţa sufletului, şi nici preschimbarea firii noastre făcute în Dumnezeiasca fire fără-de-început, ci părtăşie la viaţa Dumnezeiască fără-de-început, în vârtutea îndumnezeirii făpturii prin lucrarea harului.” (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan AthonitulViaţa şi învăţătura Stareţului,  Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 151-152)


Maximalismul kenotic şi sobornicitatea pleromatică a Bisericii.

Prin Harul Preasfintei Treimi, prin energiile cele nezidite ale lui Dumnezeu, Omul-Persoană este chemat la îndumnezeire până la totală identitate cu Dumnezeu după har. Hristos este şi Calea şi Destinaţia noastră. El este  Adevărul nostru. El este Viaţa noastră veşnică. În veacul ce va să vie, întru deja şi nu încă, vom fi un singur dumnezeu după har în miliarde de ipostasuri, (miliarde de ipostasuri de o unică esenţă, mii de dumnezei după har de-o-esenţă – Întregul Adam unit după Chipul Preasfintei Treimi) care vom aduce veşnic toată slava, cinstea şi închinăciunea Dumnezeului Celui după fire – Preasfintei Treimi, Unul Dumnezeu Cel Întreit în Ipostasuri, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

„Când ziceam „ce este omul?”, ziceam cã pe Dumnezeu trebuie sã-l studiem. Dar nu sã studiem, cã doar obiectele se studiazã. De aceea spuneam cã persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însã gândeşte obiectiv dupã cãdere. Obiectiv şi subiectiv. Gândește în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevãrul?”. Dumnezeu este un „Cine” si adevãrul este un „Cine”. Părintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, cã noi trãim în trei dimensiuni (lungime, lãtime, înãltime), dar sunt filozofi care spun cã şi timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, cãci un obiect în 3 dimensiuni, dacã nu are şi o clipitã de timp mãcar, el nu existã. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plãcea sã întrebuinţeze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoană”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, şi-a însușit înțelesul de persoană (pânã atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnã „faţã”, cum avem şi noi un Dumnezeu în trei fețe; limba românã modernã a pãrãsit noţiunea aceasta, dar era și la noi „faţã”). „Ipostas” gãseşte pãrintele cã este o noţiune mai deplinã a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacã, însemna substanţã. Ce este substanţial în cel care trãieşte? Este tocmai persoana; persoana trãieşte. Nu trãieşte esenţa, nu trãieşte omenirea, trãieşte omul, fiecare om. Aceea este viaţa. Omenirea este acolo unde sunt mai mulţi de un om. Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiazã, persoana se trãieşte.” (Conferinţa Ce este Omul?”, Alba Iulia, 2006)

Întrebat fiind de către Părintele Sofronie cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi? (Ava Sofronie trăia cu adâncă durere dezbinarea individualistă a omului din vremea sa), Sfântul Siluan i-a dăruit în duh de rugăciune acel cuvânt extraordinar care a rămas în cartea Arhimandritului Sofronie: Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, ‘ca toţi să fie una’ (Io.17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic: toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt. (Arhim. Sofronie,Cuviosul Siluan AthonitulViaţa şi învăţătura Stareţului, op. cit. p.118)

Aşadar firescul iubirii Atot-Omului ţine dimpreună de firescul nostru şi de puterea harului Sfântului Duh.

Fragmentul Părintelui Sofronie continuă cu respingerea ideii origeniste a apocatastazei, subliniind hotarul libertăţii omului ce poate împiedica biruinţa deplină a iubirii Mântuitorului care S-a adus pre Sine jertfă pe Cruce, luând asupra Lui păcatul Întregului Adam pentru a ne răscumpăra din robia morţii. Prin Învierea Sa, Domnul ne-a oferit însăşi posibilitatea îndumnezeirii prin har, căci numai prin biruinţa Lui asupra morţii – ultimul nostru vrăjmaş – individul poate deveni Persoană; acestei biruinţe vrea Domnul să ne facă părtaşi: „Vrăjmaşul cel de pe urmă, care va fi nimicit, este moartea (…) ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Cor. 15, 26)

Învăţătura patristică despre unitatea multi-ipostatică a omului nicidecum dublează Ipostasul Central al Fiului lui Dumnezeu, cum fac nestorienii. Nestorianismul susţinea că in Iisus Hristos există două persoane – Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică  a lui Iisus Hristos, cu care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Ortodoxia este: monoprosopism, adică în Hristos este un singur Ipostas, al Doilea al dumnezeirii; diafizitism, adică în Hristos sunt două firi – una nezidită şi una zidită, iar nu o fire ca la monofiziţi; diotelism, adică în Hristos sunt două voiri desăvârşit libere, una zidită şi una nezidită, iar nu monotelism; de asemenea, în Hristos sunt două energii, cea nezidită şi cea zidită; În Hristos sunt două lucrări – cea dumnezeiască şi cea omenească – unite fără amestecare, fără despărţire, fără împărţire, fără schimbare: „În Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări sau energii, corespunzătoare celor două firi, neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite si nedespărţite, precum şi neopuse una alteia, cea omenească urmând întru totul voinţei şi lucrării celei divine”.

Este imposibil de înţeles cu mintea noastră cum a devenit Dumnezeu şi om. Părintele Stăniloae formulează excepţional modul în care Hristos a primit în Ipostasul Său Nezidit firea omenească devenind şi om deplin:

„Prin analogie cu cele constatate în lumea imanentă, putem spune şi despre natura omenească primită în unitatea ipostasului al doilea al dumnezeirii, că prin faptul că centrul ei a coincis cu centrul întregului, lui Iisus nu i-a lipsit nimic ca să fie şi om deplin. Centrul cel unic din El a primit toate însuşirile unui centru nu numai al naturii dumnezeieşti, ci şi al naturii omeneşti. Natura omenească şi-a avut în El toată dezvoltarea pe care o are de câte ori ajunge la starea de ipostas. Dar virtuţile ei de ipostas nu se validau dintr-un centru deosebit al ei, ci din centrul comun. Acela era centru dumnezeiesc şi centru omenesc în acelaşi timp.

Toată deosebirea lui Iisus ca om de ceilalţi oameni stă în faptul că El este om nu ca centru deosebit, separat, ci, ca centru omenesc este şi centru dumnezeiesc în aceiaşi timp. La el avem minunea că un centru al naturii şi ai activităţi omeneşti este în acelaşi timp centrul existenţei şi al întregii puteri. Omenitatea nu se rotunjeşte în El carealitate de sine stătătoare, ci în cadrele divinităţii. Păcatul omenesc şi nefericirea naturii umane stau în faptul că a slăbit la extrem legăturile cu divinitatea, ca izvor de viaţă al ei, din prea marea tendinţă după autonomie, şi-a accentuat tendinţa spre starea de ipostas propriu pînă la ieşirea din ascultarea de Dumnezeu. Pentru restabilirea din nou a legăturii ei cu Dumnezeu a fost potrivit ca una din rotunjirile ei, să-şi aibă centrul înlăuntrul lui Dumnezeu, identificat cu un centru ipostatic al dumnezeirii. Toată natura omenească a încercat prin aceasta o deplasare a centrului ei din afară de Dumnezeu, înlăuntrul lui Dumnezeu. Ea n-a mai putut continua să se rostogolească pe panta nefiinţei, a înstrăinării de Dumnezeu, odată ce centrul unei individualizări a ei este identic cu unul din centrele ipostatice ale dumnezeirii.

Acesta este pasajul în care Părintele Stăniloae, vorbind aceeaşi limbă cu Părintele Sofronie şi cu toţi Sfinţii Părinţi, descrie cel mai bine Ipostaticitatea Fiului. Pasajul continuă:

Între oameni a păşit un om (Hristos, n.n.) al cărui centru nu mai este afară de Dumenzeu, ci în Dumnezeu sau însuşi Dumnezeu. Relaţiile celorlalţi oameni cu acest semen nu mai înseamnă relaţii trăite în afară de Dumnezeu, ci relaţii cu Dumnezeu însuşi. Dintr-un centru ipostatic omenesc se revarsă toată puterea de înălţare a omenirii spre Dumnezeu. Întruct acest centru ipostatic are o putere de atracţie spre bine prin care depăşeşte toate centrele pur omeneşti, el este oarecum centrul omenirii. În mijlocul omenirii s-a plasat un centrudumnezeiesc. Omenirea şi-a câştigat, în regiunea ei ontologică, un centru şi acest centru este Dumnezeu-Cuvântul.” (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 109 – 110)

Părintele Sofronie, Ieroschimonah athonit care primise darul rugăciunii ipostatice pentru întregul Adam, trăia în aceeaşi perioadă în care părintele Stăniloae scria lucrarea de mai sus, întru totul unirea Ipostatică a omului cu Dumnezeu, datorită marii binecuvântări a întâlnirii sale cu dumnezeiescul Siluan Athonitul. El înşuşi primea de la Unicul Centru divino-uman al Omului– Hristos – tocmai taina Principiului Ipostatic, devenind Ipostas asemenea Lui după har.

Arhimandritul Sofronie vede sobornicitatea Bisericii după chipul sobornost-ului Treimii. Dumnezeu iubeşte Ipostatic. În Sobor-ul Preasfintei Treimi, Tatăl iubeşte pe Fiul şi Fiul pe Tatăl, Tatăl pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt pe Tatăl, Fiul pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt pe Fiul într-o deplină perihoreză a celor Trei Ipostasuri.

Întregul Adam (vse Adam), Întreg-Omul (vsechelovek) sunt noţiuni cheie în cuprinsul gândirii Părintelui Sofronie.

Fenomene precum Siluan, care împlineau porunca iubirii aproapelui prin rugăciunea ipostatică pentru întreg Adamul sunt foarte rare. „Experienţa vie a persoanei rar se dă oamenilor în această lume: ea vine printr-o rugăciune asemenea lui Hristos, pentru întreaga lume „ca însuşi pentru sine”, după porunca: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine” (Mt. 22: 39; Mc. 12: 31). Dus prin lucrarea Duhului Sfânt într-o astfel de rugăciune – omul, fiinţial, trăieşte chipul Unimii Sfintei Treimi. Într-o astfel de rugăciune se primeşte experienţa esenţei una (ὁμοούσιον) a neamului omenesc. În ea ni se dezvăluie adevărul fiinţial al „celei de a doua porunci”: întregul Adam devine un singur Om-Omenire.” (Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 286)

Prima poruncă nu este doar o poruncă exterioară, ci însuşi sufletul nostru este astfel zidit: pentru a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru. Iar porunca iubirii aproapelui, acel „ca pe tine însuţi” ne arată tocmai faptul că noi avem o esenţă, că avem o aceeaşi fire. Deofiinţimea întregului Adam este unimea tuturor ipostasurilor în Hristos, care trăieşte întreaga omenire ca pe o singură viaţă, o singură fire într-o mulţime de persoane, din clipa când s-a rugat în Ghetsimani, pentru Întreg-Omul(Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 286)

Kenoza Mântuitorului (golirea de Sine, tăgăduirea de Sine, tăinuirea de Sine, deşertarea de Sine) în înţelegerea Părintelui Sofronie, după explicaţiile Părintelui Nikolai Sakharov din lucrarea sa doctorală este deplin voluntară. „Hristologia Arhimandritului Sofronie îngăduie deplinătatea dumnezeirii care este în El, dar ascunsă în mod voluntar.” (Nikolai Sakharov, op. cit., p. 206) Hristos se tăinuieşte pe sine ca Dumnezeu deplin în mod voluntar, prin actul voinţei Sale desăvârşit libere.

Maximalismul împlinirii poruncii a doua se realizează prin iubirea de vrăjmaşi, care se poate împlini numai şi numai prin lucrarea harului. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii” (Matei, 5 : 44) este semnul deplin al biruinţei lui Hristos, criteriul maxim al adevărului. În eclesiologia şi în anthropologia sa Părintele Sofronie ridică iubirea de vrăjmaşi la cea mai înaltă treaptă posibilă, fiind cel mai înalt criteriu al vieţuirii negreşalnice, al înseşi dreptei credinţe, al înseşi Bisericii.

Precum Sfântului Siluan, şi Arhimandritului Sofronie Domnul i-a dat darul rugăciunii curate pentru Tot-Omul:

„Întorcându-ne” din rugăciunea curată la trupul vârtos al acestei lumi, cădem de la omul unu, aşa cum îl trăisem, şi vedem din nou cu durere că oamenii nu sunt deplin străvezii unul pentru altul. Hotarul între persoanele omeneşti nu dispare în aceeaşi măsură precum se vede în Dumnezeiasca Treime, unde fiecare Ipostas este în întregime deschis celorlalte; unde dragostea kenotică este trăsătura de temei a Vieţii Dumnezeieşti, în vârtutea cărui fapt unimeaTreimii, desăvârşită şi absolută fiind, se exprimă în conceptul theologic al „întrepătrunderii” (περιχώρησις). După chipul acestei Unimi Treimice este chemat omul a deveni un singur om” (Io. 10: 30; 17: 21) (Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Pentru principiul personal, p. 316)

Prin această adâncă înţelegere a Tainei Persoanei dată nouă de Sfinţii Părinţi, în primul rând de către Arhimandritul Sofronie în scrierile şi cuvântările sale, oricare şi fiecare dintre noi este chemat să străbată pe calea asumării şi ascultării smerite, jertfelnic, încet, buchisind şi experiind abecedarul căinţei, al credinţei, al nădejdii şi al dragostei întreg drumul de la individ la Persoană prin harul Duhului Sfânt care acoperă şi umple toate golurile, toate lipsurile şi toate neputinţele noastre.

Printre cei pe care Părintele Sofronie i-a avut drept înaintaşi de seamă în încercarea de a echilibra aspectul comun cu cel personal al Bisericii, se numără şi Vladimir Lossky. Nu numai fiecare Biserică Locală ci şi fiecare Persoană, adică fiecare membru al Bisericii poartă deplinătatea întregului. „Însobornost, partea nu este niciodată absorbită de întreg”, după modelul Sfintei Treimi. (Nikolai Sakharov, op. cit. p. 162)


Epectaza infinită a omului în îndumnezeirea lui. Lui Hristos nu i se potriveşte ideea vecinicei înălţări.

În Taina vieţii creştine, Sfântul Sofronie al Essexului citează pe Sfinţii Părinţi care vorbesc despre îndumnezeirea omului ca veşnică înălţare întru dragostea lui Dumnezeu, o mişcare ca stare neschimbată a încordării maxime, iar nu schimbare a stării celor ce „se mişcă”. Această încordare-tensiune limită este iubire nesăţioasă de Dumnezeu, ea este devenire continuă, veşnică, neschimbabilă. El subliniază cu adâncă înţelegere teologică şi dogmatică faptul că, spre deosebire de noi, omenirea lui Hristos este întru totul desăvârşită. Întrucât la Înălţare a şezut de-a dreapta Tatălui cu trupul cel înviat, El este întru totul deopotrivă cu Tatăl nu doar ca Dumnezeu, ci şi ca om:

„Oare nu de aceea unii dintre Părinţi au înţeles vecinica viaţă în Dumnezeu ca pe o neîncetată înălţare a zidirii noastre mărginite către Cel Nemărginit? Ideea lor, a unei mişcări înălţânde, nu este oare, în esenţă, neschimbata stare a încordării neîncetate a unei iubiri nesăţioase, şi nicidecum schimbarea stării celor ce „se mişcă”? (…)

Hristos este pentru noi măsura tuturor lucrurilor. El a spus: „De slujeşte cineva mie, mie să urmeze, şi unde voi fi eu, acolo şi slujitorul meu va fi; şi de va sluji cineva mie, îl va cinsti pre el Tatăl meu…” (Io. 12: 26). Dar Hristos „a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu”(Mc. 16: 19), iar Lui nu i se potriveşte ideea vecinicei înălţări: Prestolul Tatălui a fost atins, iar El este deopotrivă cu Tatăl, nu numai după Dumnezeirea Sa, ci şi după omenirea pe care a primit-o” (Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, Suceava, p. 217)

În Dogmatica sa, Prof. Dumitru Stăniloae exprimă aceleaşi înţelesuri cu privire la înălţarea Domnului la cer şi îndumnezeirea deplină a firii, a naturii umane:

Astfel, Înălţarea lui Hristos cu trupul la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. În aceasta stă puterea şi slava supremă la care S-a urcat Hristos prin Înălţarea la cer.

„Trupul domnesc,” ridicat nu numai la cer, ci „la cerul cerului”, „mai presus de toată autoritatea şi stăpânirea şi de tot numele şi demnitatea,” care e numit de Isaia „muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu aşezată pe vârful tuturor munţilor,”206 sălăşluieşte în acelaşi timp în intimitatea cea mai profundă a celor ce cred şi se face vădit în intimitatea celor ce s-au curăţit de patimi, ca „loc” prin care şi din care izvorăşte toată puterea de sfinţire şi de îndumnezeire a noastră. Această paradoxală coincidenţă între tronul dumnezeiesc şi intimitatea noastră se datoreşte faptului că însuşi trupul omenesc al Domnului şade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul creştin s-a depărtat de această înţelegere a Înălţării Domnului cu trupul la suprema putere şi slavă, ca la suprema eficacitate a Lui, prin sălăşluirea Lui concomitentă în noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Înălţare, un Stăpân, un Domn exterior, care iartă în baza puterii de a ierta obţinută prin jertfa Lui, asigurându-ne o fericire în viaţa viitoare. Catolicismul a putut astfel să-I dea lui Hristos în Biserică un locţiitor, iar protestantismul a lăsat pe fiecare ins cu „libertatea” lui în afară de lucrarea lui Hristos în oameni, care e o falsă libertate, odată ce e o libertate neeliberată de trufie şi de patimi. Numai o libertate în Hristos şi după chipul libertăţii lui Hristos, ca eliberare de patimi şi de trufie, însemnând unirea cu Acelaşi Hristos şi având chipul lui Hristos imprimat în toţi cei ce cred în El, se conciliază cu unitatea tuturor în credinţă şi în înţelegere, aflându-se toţi în ambianţa aceleiaşi iubiri a lui Dumnezeu, care hrăneşte şi iubirea lor faţă de El şi pe cea între ei. Pentru creştinismul de la început, aşa cum a fost menţinut în Ortodoxie, Înălţarea trupului Domnului la cer e înălţarea noastră însăşi, înălţarea din patimile noastre, în unitatea cu El, înălţarea începută pentru noi prin înălţarea Domnului, dar având să se continue până la desăvârşirea ei. „De aceea ne bucurăm, prăznuind Învierea şi Înălţarea şi aşezarea (în locul suprem) a firii noastre şi începutul învierii şi al înălţării tuturor celor ce cred.” Căci „de Învierea şi de Înălţarea Mântuitorului nostru ne împărtăşim şi ne vom împărtăşi toţi”

Creştinismul răsăritean, punând atâta accent pe prezenţa lui Hristos şi a Tatălui în fiinţa intimă a credincioşilor prin Duhul Sfânt, afirmă o eficienţă nemăsurată a Lor, sau a Sfintei Treimi, în credincioşi încă din viaţa aceasta, dacă aceştia se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi închid în ei înşişi. Prin aceasta credincioşii sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea sfinţeniei, după asemănarea sfinţeniei trupului lui Hristos, a cărui stare de pnevmatizare culminantă e o stare de iradiere a Duhului Sfânt, aflat în deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent. 

Rezultatul acestei lucrări a lui Hristos în inimi, prin Duhul Sfânt, este Biserica; sau ea rodeşte ca Biserică. Nu se poate despărţi între ea şi Biserică.

(Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 2003, pp. 189-201)


Definiţia fundamentală a omului: „Omul este dragoste”.

Toată nădejdea noastră în Hristos Cel din Sfânta Treime şi în Maica Domnului o punem. Dar iată că şi prin Sf. Siluan, Domnul ne încredinţează cuvântul Său, care este structura vieţii duhovniceşti: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Părintele Rafail spune că Sf. Siluan primind acest cuvânt a trăit deplin ipostatic, că în Siluan, omul şi-a atins culmile, şi de adânc, şi de înălţime.:

„Dar revenind la Sfântul Siluan, în Sfântul Siluan s-au trăit lucrurile acestea până la limită, dincolo de care nu mai există nevoinţă. Că mai jos decât în iad – iadul trăit, fiindcă Pronia lui Dumnezeu i-a lăsat trăirea aceasta înfricoşătoare şi, într-un anume sens, vecinică – nu există mai jos, mai departe decât iadul vecinic. Dar nădejdea întru Dumnezeu, dincolo de vecinicia acestui iad – nu există nici aici un mai departe. În Siluan, omul şi-a atins culmile, şi de adânc, şi de înălţime. Şi se găseşte că acest Sf. Siluan a fost unul din cei mai mari sfinţi ai istoriei.” (Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, p. 38)

Întreaga umanitate este chemată să străbată, aşadar, drumul de la „atom” laAtot-Om, de la individ la Persoană, de la polul mărginirii egoiste de sine laIpostas, de la iubirea de sine până la ura de Dumnezeu la ura de sine până la iubirea desăvârşită de Dumnezeu, care este drumul îndumnezeirii noastre prin har până la deplina identitate (tojestvo) cu Dumnezeul Personal descoperit lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”, astfel încât să-i spunem Domnului cu adâncă smerenie:” Acum, prin harul Tău, şi eu sunt” – cea mai înaltă şi mai adâncă expresie a libertăţii omului şi totodată cea mai adâncă şi mai înaltă chemare a sa:

„Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, si si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este.” (Părintele Rafail Noica, Conferinţa Ce este Omul?”, Alba Iulia, 2006)

Împărăţia cerurilor este împărăţia multi-personală fără de sfârşit. Este Împărăţia multi-ipostatică în care Dumnezeu-Unul – Preasfânta Treime de Persoane – viază în deplină comuniune de dragoste cu unimea multi-ipostatică a Întregului Adam. Primind prin har atributul infinităţii, în dinamismul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, întrepătrunderea ontologică a ipostasurilor noastre va fi completă, atunci vom fi un singur Om în miliarde de ipostasuri, spre slava lui Dumnezeu cel Veşnic Întreit în Ipostasuri.

Încheiem şi noi folosind formula originală a îndumnezeirii lăsată de Părintele Sofronie:

„Încheierea îndumnezeirii noastre stă în smerenia desăvârşită asemenea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 63)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s