Un bilet scris de Sfântul Arsenie Boca – Rugăciunea în taină pentru vrăjmași: „Nu te-împrinde în vorbă cu vecinul. Ei au să-și plătească ale lor. În ce te privește pe tine, fă ceva cu totul contrar obiceiului, anume: roagă-te în ascuns pentru mântuirea sufletului lui. Vei vedea o vreme că se răscolește împotriva ta, dar tu să taci; mai pe urmă vei vedea că nu-ți mai zice nimic, – sau îl va smeri Dumnezeu cumva”

bilet-scris-de-parintele-Arsenie

Parintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupsa: Pentru cunoașterea lui Dumnezeu nu ca putere, ci ca Persoană

Cuvânt la Dumnezeiasca Liturghie, 22 Mai 2016, Duminica vindecării slăbănogului, în Parohia Sfinților Ioan și Alban din Luton

Astăzi ni se încheie șederea duhovnicească în comunitatea dumneavoastră, și vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu și dumneavoastră pentru zilele pe care le-am petrecut împreună în rugăciune. Nu știu de ce, dar se întâmplă o taină pe care încă nu reușesc s-o înțeleg: românii, când pleacă din țară, devin mai credincioși. Avem aici o familie vecină cu mănăstirea noastră, și doamna îmi spunea: „Părinte, la mănăstire nu veneam Duminică de Duminică, dar aici venim la biserică Duminică de Duminică”. Și nu înțeleg taina aceasta pe care Dumnezeu o preface în sufletul omului când acesta pleacă în pribegie.

Cred însă că ceea ce este important e că dumneavoastră, ca și comunitate, vă treziți tot mai mult la o conștiință mai adâncă și mai adevărată a Dumnezeului nostru. Marea parte a oamenilor pe care îi întrebi în țară cine este Dumnezeu, poate 80% dintre cei care se consideră credincioși, spun că Dumnezeu este o Putere, o putere supranaturală care chivernisește cumva toate lucrurile din lumea aceasta. În Duminica de astăzi Dumnezeu ne arată însă ceva mai mult din ce este El. Dumnezeu nu este numai „o putere” – puterea este a lui Dumnezeu, că spunem în Liturghie „că a Ta este Împărăția, și Puterea, și Slava” –, dar Dumnezeu este mai presus de putere, pentru că El este o Persoană. Și în Evanghelia de astăzi aflăm despre un slăbănog care a stat treizeci și opt de ani pe marginea lacului Vithesda, în care o dată pe an Îngerul Domnului se pogora și tulbura apa, și apa căpăta atunci o putere vindecătoare. Iar acest om, pentru că era singur și nu avea ajutor, a trăit treizeci și opt de ani cu această năzuință în sufletul lui: „Poate anul ăsta o să reușesc să mă pogor și eu în apa cea făcătoare-de-minuni și o să mă vindec”. În contrast cu această tragedie pe care ne-o arată Evanghelia de astăzi, a celui care treizeci și opt de ani nu a reușit să se împărtășească de puterea vindecătoare a apei, Îl vedem pe Hristos Dumnezeul nostru – pe Hristos cel răstignit și înviat, pe care Îl prăznuim că a înviat din morți –, Îl vedem cum se apropie și intră în dialog cu omul.

Vedeți tragedia pe care omul o trăiește când se raportează la Dumnezeu ca la o putere supranaturală? Treizeci și opt de ani poate să rateze harul și puterea lui Dumnezeu! Dar când omul intră într-un dialog personal cu Dumnezeu – cum vedem în Evanghelia de astăzi, că de fapt Dumnezeu a intrat în dialog cu omul acesta – vindecarea omului este la îndemână. Dumnezeu S-a făcut apropiat nouă, a intrat în dialog cu noi ca să ne vindece de moarte și de păcat.

Slăbănogul din Evanghelia de astăzi este un chip duhovnicesc în care ne regăsim fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi are anumite slăbiciuni, cum le numim noi, sau neputințe, sau neajunsuri, cum le spune românul – adică nu reușește să ajungă la ceea ce își dorește. Și toate lucrurile acestea arată limita noastră, arată neputința noastră de a ne mântui prin noi înșine, de a ne izbăvi de patimile noastre. Câți oameni nu vin și se spovedesc că sânt mânioși, și că atunci când intră în starea aceea de mânie se tulbură și își pierd toată pacea și toată legătura lor cu Dumnezeu, și își doresc să fie altfel, dar nu pot?! Oare unii ca aceștia nu se aseamănă cu slăbănogul din Evanghelie? Așa e cu fiecare patimă: unii sânt bețivi, alții sânt fumători, alții au patimi și neputințe pe care nu le rostim – dar tot omul care este supus legii păcatului, cum spune Sfântul Apostol Pavel, are această slăbiciune în firea lui.

Și iată că în Evanghelia de astăzi Îl vedem pe Hristos venind și intrând în vorbă cu noi, așa cum a intrat în vorbă cu slăbănogul din Evanghelie: „Voiești să te faci sănătos?”. Hristos aduce această întrebare ca o provocare pentru sufletul care nu Îl cunoștea. Și acela Îi spune toată durerea lui, că de treizeci și opt de ani tot stă pe marginea lacului nădăjduind să intre în apă și să se împărtășească de puterea ei vindecătoare, și iată că nu a reușit „pentru că nu are om”. Sfântul Evanghelist Ioan a păstrat acest amănunt care este foarte important: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare și să mă vindece”. Și în toată slujba, la Vecernie și în canoanele care se citesc la Utrenie, Hristos spune: „Niciodată să nu mai spui că nu ai om, pentru că Eu, Dumnezeu, M-am făcut om ca să vin și să fiu aproape de tine. Eu, Dumnezeu, M-am apropiat de tine ca să-ți dau vindecare. Iată, ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Hristos știe mai bine ca noi ce înseamnă tragedia înstrăinării și însingurării unui om care e păcătos, care e izolat de societate – un om care are, de exemplu, cancer și este într-o situație limită nu se mai poate bucura cum se bucură omul în general în lumea aceasta. Și Hristos, știind această tragedie a singurătății omului când se apropie de moarte, S-a făcut om pentru noi. Hristos Dumnezeul nostru a luat Persoana din sânul Sfintei Treimi, S-a dezbrăcat de toată slava Sa dumnezeiască și a luat Trupul neputinței noastre – Trup căruia îi era frig, căruia îi era foame, care era neputincios ca și noi – ca, prin Trupul pe care l-a luat și cu care a pătimit suferințele pe Cruce și moartea, să ne învieze și să ne aducă fiecăruia dintre noi apropierea de Dumnezeu, arvuna Învierii fiecăruia dintre noi.

Iată, așadar, cum Dumnezeu ne arată astăzi că dacă Îl socotim a fi doar o putere supranaturală, ani de zile putem să ratăm Puterea lui Dumnezeu. Dacă intrăm însă în comuniune cu Hristos, într-un dialog personal, într-o rugăciune față către față, așa cum a vorbit slăbănogul cu Hristos la lacul Vithesda, Harul lui Dumnezeu este aproape de noi. Harul lui Dumnezeu poate fi atins cu mâna, poate fi auzit și simțit, așa cum a auzit și simțit slăbănogul: „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Omul, când este prins în neputințe – și mă refer aici la neputințele sufletești –, nu își dă seama de ceanume îl privează neputințele, nu cunoaște lumea de dincolo de hotarele neputințelor lui. Așa și slăbănogul, nu avea această bucurie de a fi liber să meargă unde își dorea el – și iată că Hristos îi dăruiește această bucurie când îi spune „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”.

Iubiți frați și surori, îmi doresc ca astăzi să conștientizați mai mult importanța legăturii personale cu Hristos Dumnezeul nostru – Cel răstignit, mort, dar înviat. Părintele Zaharia de la Mănăstirea Essex, unde am fost în pelerinaj, ne spunea că noi, când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie, ne împărtășim cu Trupul lui Hristos care a pătimit, care a murit, care a înviat și care S-a înălțat la Ceruri, și cu care va să vină din nou să judece vii și morții. Iată ce privilegiu duhovnicesc ne face Dumnezeu prin apropierea de noi în Dumnezeiasca Liturghie! Dumnezeu Se unește cu noi și vrea să devenim una: El să intre în noi prin Trupul și Sângele pe care Îl gustăm, și noi să intrăm în viața Lui dumnezeiască, iar sufletul să ni se curățească de păcate și să ne bucurăm de o viață de care altfel nici nu ne puteam închipui că poate fi.

Dea bunul Dumnezeu, iubiți frați și surori, să vă bucurați de Învierea lui Hristos! Și să vă bucurați de prilejurile duhovnicești pe care le rânduiește Dumnezeu, de a vă întâlni aici împreună, și să deveniți tot mai mult ocomunitate. Pentru că, vă spun, sânteți o comunitate frumoasă, împreună cu Părintele Ioan!

Hristos a înviat!

Puteți descărca acest articol și în format pdf de aici.

Parintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupsa: Pentru fericire. Credința noastră este despovărătoare.

Cuvânt la Sfântul Maslu, 21 Mai 2016, în Parohia Sfinților Ioan și Alban din Luton

Mă gândeam să vă împărtășesc două gânduri în seara aceasta. Nu vreau să vă obosesc, slujba a fost suficient de lungă, și copiii dau mărturie de lungimea slujbei – dar socotesc că e important să plecăm la casele noastre șì cu cuvântul lui Dumnezeu în suflet, nu numai cu rugăciune. Pentru că Hristos Dumnezeul nostru spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Și m-am gândit pentru lucrarea noastră duhovnicească și pentru lucrarea minții noastre, ca mintea noastră să se lumineze, să vă pun la suflet două gânduri, două cuvinte care își au rostul și folosul lor.

Despre primul am vorbit mai deslușit la Dumnezeiasca Liturghie, și anume că în ochii lui Dumnezeu lucrurile care pentru noi sânt mici sau neînsemnate, în ochii lui Dumnezeu sânt mari și prețioase. Așa cum, de exemplu, am făcut o mică jertfă astăzi și am participat la rugăciune, în loc să stăm comozi la casele noastre și să ne odihnim – Dumnezeu vede lucrul acesta și îl prețuiește, în ochii lui Dumnezeu sânt de mare preț jertfa și dragostea cu care venim înaintea lui.

Aș vrea să continui cu un al doilea gând pe care vreau să vi-l împărtășesc în seara aceasta, un gând care mi se pare foarte important, pentru că noi de multe ori, în viața noastră de zi cu zi, mergem după anumite șabloane, potrivit unor anumite percepții mentale, pe care le conștientizăm sau nu. Și șabloanele acestea, pe care noi le avem de multe ori în lăuntrul nostru, le punem între noi și Dumnezeu. De multe ori avem chipuri despre Dumnezeu, despre sfințenie, despre Taine, despre rugăciune, care nu sânt reale, nu sânt așa cum le vede Dumnezeu – și atunci trăim într-o închipuire. Și tare mult mi-aș dori să nu trăim în închipuire mincinoasă, ci să ne împărtășim cu adevărat de realitatea dragostei dumnezeiești, care este realitatea vieții duhovnicești!

De ce spun lucrul acesta? Pentru că de multe ori ne împovărăm pe noi înșine cu tot soiul de gânduri, cu tot soiul de reacții ale minții sau ale inimii noastre pe care le punem între noi și Dumnezeu: că rugăciunea noastră ar trebui să fie într-un anume fel, că nu avem suficient timp să-I dăm lui Dumnezeu, că nu am reușit să facem cutare sau cutare lucru, că nu avem timp pentru a citi din Sfânta Scriptură sau pentru a face anumite lucrări duhovnicești – și, într-un anume sens, lucrurile acestea sânt drepte. Dar dacă rămânem doar la nivelul acesta, pentru noi credința devine ceva împovărător. Când conștiința noastră tot timpul ne mustră și ne face să ne simțim apăsați și împovărați, credința devine ceva împovărător.

Or eu de la Părintele Teofil Părăianu, un duhovnic luminat al secolului trecut, am auzit cuvântul acesta: „Pentru noi, creștinii, credința este despovărătoare” – parcă-l și văd acum pe Părintele Teofil cum ne spunea aceasta… Și atunci cum să trăim noi faptul că, pe de o parte, ne simțim împovărați că nu reușim să facem anumite lucruri sau să trăim într-un anumit fel, într-un anumit chip înaintea lui Dumnezeu, și că, pe de altă parte, Părinții noștri ne arată adevăratul sens, esențial, al vieții noastre – că credința noastră este ceva despovărător?

Aș vrea cumva, în câteva cuvinte, să vă dezleg lucrul acesta, și să ne dea Dumnezeu înțelegerea cea dreaptă a lucrului în sine – de ce credința noastră este despovărătoare? La școală suntem învățați că porunca lui Dumnezeu în Vechiul Testament este cuprinsă în Decalog, adică cele Zece Porunci, prin care mai mult se spune ce să nu faci decât ce să faci. Dar Hristos Dumnezeul nostru a venit să ne împărtășească viața cea nouă și porunca din Noul Testament nu mai este cea a Decalogului, deși cele Zece Porunci sânt undeva cuprinse în ea – dar porunca Noului Testament, viața cea nouă pe care Hristos ne-o împărtășește este cuprinsă în Fericiri. Porunca lui Dumnezeu din Noul Testament nu mai începe cum începea în Vechiul Testament Prorocul Moisì: să nu ucizi, să nu minți, să nu curvești, să nu furi, să nu faci rău – porunca pe care Însuși Dumnezeul nostru ne-a grăit-o cu gura Sa cea dumnezeiască în Muntele Fericirilor este: fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei ce plâng, fericiți cei milostivi… Și prin toate fericirile acestea Hristos Dumnezeul nostru ne arată că dacă intrăm în cuvântul Lui, dacă începem să lucrăm în viața noastră cuvântul Lui, avem o viață fericită.

Vedeți, în ziua de astăzi ideea de fericire este ceva foarte confuz în mintea multora. Mulți au impresia că bunăstarea materială aduce fericirea. În general capitalismul a venit cu această teorie despre bunăstarea materială, că eradicându-se sărăcia de pe suprafața pământului, oamenii o să fie mai fericiți. Și uite că noi trăim realitatea care o contrazice, că nu e adevărat: omul poate să fie cât de bogat, și totuși să nu fie fericit; din contră, bolile secolului nostru sunt bolile psihice – neliniștea, tulburarea, atacul de panică, despre care se aude tot mai des. Lucruri acestea nu arată a fi fericire. Cuvântul lui Hristos, cuvântul dumnezeiesc, porunca dumnezeiască este cea care ne arată care este cu adevărat viața cea fericită: „fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor”, „fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, și toate fericirile pe care le cântăm la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Și noi cântăm Fericirile, dar am uitat să le trăim. Noi cântăm Fericirile, dar am uitat să fim fericiți. Am uitat să intrăm în aceste porunci dumnezeiești, ca să fim cu adevărat fericiți.

Dacă omul învață această sărăcie cu duhul, această smerenie, atunci începe să își vadă realitatea sărăcăcioasă a vieții sale duhovnicești și atrage Duhul lui Dumnezeu, cum spunea Părintele Sofronie (Saharov). Când noi mărturisim în adevăr viața noastră, cu această mărturisire atragem Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul Adevărului, și El ne sfințește viața și o umple de sens, de semnificație, de conținut.

Aceste două gânduri am vrut să vi le împărtășesc în seara aceasta: că multe lucruri care în ochii noștri par mici și neînsemnate, în ochii lui Dumnezeu sânt mari și prețioase; și că adevărata viață la care ne cheamă Hristos nu este o viață împovărătoare, ci una despovărătoare și această viață o găsim în calea Fericirilor, în calea poruncilor pe care Hristos ni le-a dat ca fericiri, nu ca porunci. Hristos ne arată că dacă învățăm să fim smeriți, să fim umiliți cu inima, să avem sensibilitate, să fim însetați după pace, după dreptate, după adevăr, a noastră este Împărăția Cerurilor și, cât timp trăim pe pământ, sântem fericiți.

Aceste lucruri am vrut să vi le împărtășesc astăzi, în această seară duhovnicească la care Părintele Ioan m-a invitat, profitând de pelerinajul pe care noi l-am făcut la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Să dea bunul Dumnezeu, iubiți frați și surori, să ne folosim duhovnicește, și perspectiva pe care v-am împărtășit-o în această seară să lumineze în viețile dumneavoastră, pentru că sântem prețioși în ochii lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea cu adevărat să fim fericiți.

Vedeți, Dumnezeu vrea ca noi să ne schimbăm în logica minții noastre. Logica credinței nu este o logică din lumea aceasta. De ce vă spun acest lucru? Astăzi, în această seară, se încheie săptămâna în care am prăznuit femeile mironosițe. Iar argumentul Învierii pentru noi, creștinii, este tocmai mormântul gol al lui Hristos, pe care Îngerul l-a arătat femeilor mironosițe. Ce logică are mormântul gol pentru omul care nu crede în Dumnezeu? Nu are nici o logică, din contră – lucrul acesta poate să îi aducă îndoială, suspiciune, necredință, să îl facă să se gândească la cine-știe-ce șiretlic ar fi putut face Apostolii ca să arate că Hristos a înviat, așa cum până în ziua de astăzi mai cred unii dintre iudeii de la Ierusalim.

Dar noi, primind mărturia Ucenicilor și a Mironosițelor, care au spus că mormântul era gol pentru că Hristos nu era acolo, mărturia pe care însuși Îngerul lui Dumnezeu a dat-o femeilor mironosițe, nouă ne răstoarnă logica lumească și ne-o schimbă, ne-o preface într-o logică duhovnicească. În mormântul gol Îl regăsim pe Hristos cel Înviat. În mormântul gol, adică în absența lui Dumnezeu, simțim lucrarea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viața noastră. În realitățile și încercările vieții noastre trăim, de fapt, această șlefuire pe care Hristos Dumnezeu o face cu sufletele noastre. Pentru că, așa cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), de la a cărui mănăstire am venit – un cuvânt frumos: Dumnezeu Își face autoportretul în sufletele fiecăruia dintre noi. Și dacă noi Îl lăsăm pe Dumnezeu să Își facă portretul în ființa noastră, ființa noastră nu numai că se sfințește, ci devenim și niște oameni fericiți.

Hristos a înviat!

Puteți descărca acest articol și în format pdf de aici.

Download 23 de cărți gratis – din colecția Sfântul Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie Sakharov, Părintele Rafail Noica, Arhimandritul Zaharia Zacharou, Ieromonahul Nikolai Sakharov

Ține sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor

parintele-arsenie-boca2Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.

(Sfântul Arsenie Boca – Cuvinte vii – Iisus pe mare)

Dă clic pentru a accesa 53730187-36137366-13372556-Arsenie-Boca-Cuvinte-Vii-Omilii-Indrumari-Predici-Duhovnicesti.pdf

Ființă și existență

Când ziceam „ce este omul?”, ziceam că pe Dumnezeu trebuie să-l studiem. Dar nu să studiem, că doar obiectele se studiază. De aceea spuneam că persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însă gândește obiectiv după cădere. Obiectiv și subiectiv. Gândește în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevărul?”. Dumnezeu este un „Cine” și adevărul este un „Cine”. Părintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, că noi trăim în trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime), dar sunt filozofi care spun că și timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, căci un obiect în 3 dimensiuni, dacă nu are și o clipită de timp măcar, el nu există. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plăcea să întrebuințeze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoană”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însușit înțelesul de persoană (până atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnă „față”, cum avem și noi un Dumnezeu în trei fete; limba română modernă a părăsit noțiunea aceasta, dar era și la noi „fată”). „Ipostas” găsește părintele că este o noțiune mai deplină a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacă, însemna substanță. Ce este substanțial în cel care trăiește? Este tocmai persoana; persoana trăiește. Nu trăiește esența, nu trăiește omenirea, trăiește omul, fiecare om. Aceea este viața. Omenirea este acolo unde sunt mai mulți de un om.

[Omul – devenire întru Ființă]

Dumnezeu = Ființa = Dragostea=Viața

[Dumnezeu Ființa]. Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiază, persoana se trăiește. Nu știu cum ar fi fost dacă n-ar fi căzut omul, dar, căzuți fiind, Dumnezeu ne vorbește și în graiul nostru, pe înțelegerea noastră, pe limba noastră, și ne dă și niște informații. Prima informație despre Dumnezeu a fost primul nume pe care și L-a dat în istorie. La rugul aprins, când Moise aude glasul Domnului: „Du-te și scoate din robie pe poporul Meu ales, Israel”, și se îndărătnicește, că nu se simte vrednic, zicând: „Cine să le spun că m-a trimis? Care Ti-e numele?” (că până atunci Israel cinstea pe Dumnezeul nostru, pe Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isac, al lui Iacov, care după vreo 400 de ani de robie în Egipt, probabil că rămăseseră mai mult pe post de amintire vagă, de mitologie), Dumnezeu zice: „Eu sunt Cel ce sunt. Spune-le că ’Eu sunt’ te-a trimis”. Deci „Ce este Dumnezeu?”. „Dumnezeu este”. Punct. Acesta este numele Lui, iar noi, ce trebuie să fim? Trebuie „să fim” și atât. Dar ce înseamnă „a fi”? În viziunea comunistă, ateistă, Dumnezeu nu există. Da, poate că, într-un fel, Dumnezeu nu există. Dacă paharul acesta există, ce? Dumnezeu este ca paharul acesta? Când i-a zis Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt. Spune-le că ’Eu sunt’ te-a trimis” am înțeles că „a fi” este altceva decât de „a exista”. Apoi am încercat etimologia cuvintelor. Am întrebat pe un profesor de limbi, „de unde vine cuvântul „exist?”. Îmi spune că din „ex sisto”. Eu vedeam pe acest „ex” care știu că înseamnă „a ieși din”, „a purcede din”. Mi-a spus că „sisto” este „cel ce este, „cel ce sade” propriu-zis. Tot la „este” revenim. Deci existenta este ceea ce purcede dinCel ce este, și atunci mi-am dat seama că existenta nu este decât o devenire. Dumnezeu bineînțeles că nu există, n-are nevoie de devenire. Iar noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru ființă, cum zic unele filozofii.

Da, dar ce este ființa? Este Dumnezeu, Ființa cu „F” mare. O paranteză: nu înseamnă că prin „devenire întru Ființă” noi devenim Dumnezei [cu D mare], că devenim fără început; noi suntem cu început, suntem făcuți de Dumnezeu, dar conținutul vieții noastre, viața noastră va fi, în final, acea viață pe care o trăiește însuși Dumnezeu, și vom fi, zice Sfântul Maxim și alți sfinți, nu numai fără sfârșit (fiindcă viața este fără sfârșit, fiindcă nu există stricăciune, adică îmbătrânire, moarte, putreziciune, reciclare biologică), ci viață care trăiește veșnic la un apogeu de încordare, care, în același timp, este veșnică odihnă. Zic în același timp, adică și încordare, și odihnă, nu plictis veșnic. Sunt lucruri pe care nu le putem cugeta acum, în ramele strâmte ale existentei noastre, dar întru devenirea noastră, dea Domnul să ajungem toți acolo, și vom cunoaște lucrul acesta, viața lui Dumnezeu cea nestricăcioasă, cea fără sfârșit, cea veșnică cu adevărat, căci va fi viața noastră. și această viață, acest „a fi”, va fi o plinătate care nu are „a exista”. „A exista” și atât este un mare plictis. N-avem toți experiența urâtului, când nu mai știm ce să facem, când nimic nu se mai întâmplă, când ce vroiam noi nu se mai întâmplă. Acesta e Iadul până la urmă, într-o mică măsură. „A fi”, este în același timp o totală împlinire, o bogăție nesfârșită, înțelepciune nesfârșită, și tot ce este Dumnezeu este plinătatea lui „a fi”. și aceasta îl diferențiază de „a exista”. Nu numai atât, zice Sfântul Maxim, fiindcă viața pe care o primim este fără început, devenim ca și fără început. Nu vom fi esențial fără început și nefăcuți. Dar viața pe care o vom trăi este viață fără început și vom fi ca și fără început. și asemănarea cu Dumnezeu va fi până la totală identitate. și totuși nu vom fi Dumnezei, ca Dumnezeu după fire, dar totuși nimic nu ne va lipsi și vom fi identici cu Dumnezeu până la totală identitate.

[Dumnezeu Dragoste]

Mai rămâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus că Dumnezeu este, și că omul, în devenirea lui, va putea zice și el: „Prin harul Tău, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduită, va dobândi acest „eu sunt”, și si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, și îmi vine să zic (este o propoziție pe care a completat-o de-abia după întruparea Lui, la 1500 de ani după Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântător, în prima sa epistolă: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacă vrem să întrebăm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste.