De-o-iubirea omului cu Dumnezeu

54o33Njo3GQ
Hristos este dragostea. Hristos este Adam cel desăvârșit. Iubirea este starea firească a lui Adam. Ortodoxia este firea omului. Iubirea este doar ortodoxia. Metoda Sfântului Sofronie este aceea de a ținti țelul cel mai înalt și a merge către el, începând cu ABC-ul. Ortodoxia este iubire. La iubire ajungem doar cu ascultare. Primii pași creștini sunt pașii ascultării, dezvoltarea urechii duhovnicești. Măreția omului nu este o noțiune arbitrară abstractă, ci se revarsă întru veșnicie, căci ține de finalitatea statutului ontologic al persoanei: Devenirea omului întru dragoste, Ipostasul atotcuprinzător, omul îndumnezeit, ipostasul deplin actualizat. Noi nu confundăm mândria și semeția cu măreția omului, nici smerenia cu îngustimea și micimea inimii, cu egoismul și josnicia lui. Măreția omului este însăși smerenia lui Hristos cea atotdăruitoare. Josnicia firii omului este însăși mândria lui. Păcatul este întotdeauna o moarte, o renunțare la iubire, o ratare a iubirii, o ieșire din prima matcă a iubirii. Semeția inimii și a minții este mândrie, toți sfinții se temeau de ea, pentru că împiedică sufletul să iubească. Sfinții se socoteau pe sine de nimic, căci sentimentul adânc al nimicniciei omului este smerenie, dar nu deznădăjduiau, nu uitau niciodată țelul de pe urmă – mântuirea sufletului. Ego-ul supraumflat este o scâlciere a persoanei atotcuprinzătoare, care aduce devierea înspre polul opus, al individualismului. Individul i-ar anula pe ceilalți pentru a se mări pe sine, persoana se micșorează pe sine pentru a-i mări pe ceilalți. Lărgirea inimii este simultană cu micșorarea de sine pentru cuprinderea celuilalt în inima mea. Când ego-ul nu se poate micșora pentru a-i face loc celuilalt, atunci e semn că este îmbolnăvit de mândrie. Boala mândriei este pasiunea pentru sine; iubirea aproapelui, câtă vreme nu este pătimașă, deschide inima până la cuprinderea întregului Adam. Persoana are întotdeauna loc pentru voia sa personală de a deveni una cu Întregul Adam, are întotdeauna loc pentru voia celuilalt, mai ales dacă este o voie bună. Persoana are întotdeauna loc pentru voia lui Dumnezeu. Persoana desăvârșită nu mai are voie de sine, ci toate le face dintru și întru voia lui Dumnezeu. Lupta întregii iubiri este pentru micșorarea egoismului și creșterea personalismului. Mulți asceți nevoitori au fost pur și simplu uimiți să descopere că lepădând apărarea egoismului, au crescut în iubire. Înaintea lui Hristos omul vede limpede că este cel mai rău dintre toți oamenii de pe pământ și trăiește dureros și continuu nevoia de a se asemăna Lui întru totul. Iubirea omului împlinit și desăvârșit este desăvârșita adorare în Duhul Sfânt a lui Hristos Dumnezeu-Omul.

În clipa răstignirii Sale pe cruce Hristos nu și-a apărat ego-ul pentru „a supraviețui” ci și-a dat viața pentru a mântui pe ucigașii lui și pe toți fiii lui Adam. Iubirea are la un capăt geneza, iar la celălalt capăt răstignirea, ca taină și cale a învierii, ca naștere întru viața cea veșnică. Pe cruce, Hristos a împlinit întru totul cuvântul Evangheliei de la Luca: „Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze. Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca, 9, 22-29)

Aceste cuvinte maximale au fost rostite când dragostea uriașă a cinci mii de bărbați împreună cu mii de femei și copii se revărsau cu recunoștință asupra Lui, după săturarea acelora la înmulțirea pâinilor și peștilor. Astfel își ținea Domnul mintea în iad, chiar și când era înconjurat de dragostea a mii de oameni și a ucenicilor Lui care însă atunci prin glasul lui Petru L-au numit Fiul lui Dumnezeu.

Pe Cruce, oamenii L-au răstignit pentru că ei nu L-au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu. Moartea Lui nu i-a convins întru totul decât împreună cu Învierea Lui din morți. A fost nevoie pentru noi atât de o moarte adevărată cât și de învierea Sa din morți pentru a-I primi și cinsti Dumnezeirea. De aceea, salutul creștinilor cel mai binecunoscut este „Hristos a Înviat!” la care se răspunde cu „Adevărat a Înviat!” Cea mai mare bucurie a omului pe pământ este Învierea lui Hristos. Biruința asupra morții a fost săvârșită de Fiul lui Dumnezeu prin moartea Sa deplină pe Crucea cea Sfântă și de viață dătătoare și învierea și ieșirea din mormânt. Cu moartea pe moarte călcând, cu viața printru moarte trecând, și celor din morminte viață dăruindu-le.

De aceea ascetul-nevoitor nu practică atât autoanaliza, cât simpla osândire de sine la iad, ca nevrednic de mila Mântuitorului, practică ce ține de smerenia ascetică relativă, prin care nevoitorul atrage asupra sa harul, coborând astfel până în pragul smereniei celei adânci a lui Hristos care este altfel, de necuprins. Omul păcătuiește necunoscându-și măreția chemării sale: asemănarea până la totală identitate cu Hristos. Nici un individ actual nu este totalmente rupt sau complet izolat de Întregul Adam, iar prin întruparea Mântuitorului, de Dumnezeu. Adam este unit veșnic cu Dumnezeu prin întruparea Lui. Firea Întregului Adam este ontologic incalculabilă, dar ea este una. Atunci, dacă firea este una, ce se întâmplă ipostatic? Persoana care poate cuprinde întreaga fire a lui Adam nu încetează să fie. În lucrarea „Iubesc deci exist”, Ieromonahul Nikolai Sakharov presupune că întrucât la sfârșitul lumii omul se va împărți în cei mântuiți și cei pierduți, unitatea întregului Adam nu se poate susține. Totuși, deși credem că lumea va fi scindată întru cei mântuiți și cei osândiți, credem că unitatea dragostei lui Hristos care-i va pătrunde pe toți, ea însăși este indestructibilă, chiar dacă unii o vor resimți ca osândă și foc veșnic, iar alții ca dragoste și fericire veșnică. Singur voi pieri, toți se vor mântui. Nici o forță fizică, cosmică sau supra cosmică nu poate anula unitatea ontologică a deoiubirii firii omului. Nici un sfânt nu va fi vreodată total anihilat. Deși iadul este veșnic, viața sufletului nu va înceta niciodată, tot Dumnezeu îl ține și pe cel din iad în viață, chiar dacă această viață este suferință cumplită și veșnică. Maxima izolare sau maxima îndepărtare de Dumnezeu și de aproapele este scăderea ontologică,  extrema ontologică păcatului, a pierderii iubirii. Cealaltă extremă este maxima apropiere de Dumnezeu, creșterea dinamică a Ipostasului, întrepătrundere până la a fi un singur duh, iubirea desăvârșită de Dumnezeu, întru totul, până la deplină identitate cu Dumnezeu și cuprinderea întru iubire a aproapelui- Întregul Adam, ca pe sine însuși. Cei doi poli – individul și persoana sunt cele două extreme ale omului. Individul tinde către stânga lui Hristos, către zero-iubire, persoana tinde către dreapta Lui Hristos, către maxima iubire, către nesfârșitul iubirii. Când individul nu este întors către aproapele său, ci către sine, el este întors către zero. Cu cât libertatea individului crește, cu atât scade libertatea personală. Adevărata libertate a omului nu este aceea de a-și împlini patimile și poftele egoiste. Este uimitoare convorbirea despre libertate cu studentul a Starețului Siluan Athonitul descrisă de Arhimandritul Sofronie: „Odată Stareţul vorbea cu un student ce venise la Athos şi spunea multe despre libertate. Ca întotdeauna Stareţul cu bunătate lua aminte la gândurile şi trăirile tânărului – vioi, simpatic, dar naiv. Bineînţeles, închipuirea lui despre libertate se reducea, pe de-o parte, la a căuta libertatea politică, iar pe de alta, la putinţa de a proceda după propriile imbolduri şi dorinţe.

Drept răspuns, Stareţul i-a înfăţişat părerile şi căutările sale. Ia zis:

«Cine nu voieşte libertatea? Toţi o doresc, dar trebuie să înţelegi ce înseamnă libertatea şi cum să o afli. Pentru a deveni slobod trebuie mai nainte de toate să te „legi” pe sineţi. Cu cât te vei lega mai mult pe sineţi, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău. Trebuie să legi în sineţi patimile, ca nu ele să te stăpânească; trebuie să te legi, ca să nu dăunezi aproapelui. De obicei oamenii caută libertatea ca să-şi facă de cap. Dar asta nu este libertate, ci stăpânirea păcatului asupra ta. Libertatea de a curvi, sau de a mânca fără înfrânare, sau de a se îmbăta, sau a pomeni răul, sau a silnici şi omorî, sau altele ca acestea – nicicum nu sânt libertate, ci precum Domnul au zis: „Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului”. Trebuie mult să te rogi ca să te izbăveşti de astă robie.

Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Adevărata libertate este necontenita petrecere în Dumnezeu». (Viața și învățătura Starețului – p. 70-71)

Monahul care totdeauna își taie voia proprie, devine astfel cea mai desăvârșită persoană. „Mă iubești tu pe Mine?” este o întrebare la care numai Persoana răspunde da în sensul absolut al cuvântului. Tot omul are potențialul de a fi Persoană. În clipa în care Petru a fost reprimit de Hristos întru demnitatea sa, a primit conștiința ipostatică. „Da, Doamne, Tu știi că te iubesc” este lepădarea oricărui egoism. A iubi pe Dumnezeu este împlinirea omului ca Persoană. Mântuirea este ieșirea din starea de individ, este însăși înveșnicirea potențialului enipostazierii lui. Mișcarea omului pe această axă a Persoanei către polul ipostatic este devenirea lui. Căderea înspre extrema individualismului care este polul minus, polul egoismului, care este o îndepărtare de polul plus, polul-persoanei, este întotdeauna un rezultat al retragerii sau al pierderii harului, care este din căderea în mândrie. Pe această axă nu putem sta. Cine stă, să ia aminte să nu cadă. Individul revine adesea în forță cu egoismul său, dar când harul ne întărește, se întărește în noi și principiul personal. Condiția absolută a enipostazierii este smerenia – dăruirea necondiționată, fără întoarcere asupră. Dăruind, vei dobândi. Dăruindu-te lui Dumnezeu, te vei dobândi pe tine întru totul. Pierzându-te pe sine întru Hristos- adică lepădând sinele tău cel egoist  – te vei câștiga pre sineți. Arhimandritul Sofronie propune modelul coborârii, către vârful piramidei răsturnate, astfel că mișcarea pe axa persoanei către polul ipostatic al Ființei nu este înălțare a cugetului, ci pogorâre a smereniei ascetice către însuși Ființa. Când smerenia ascetică își atinge ținta prin osândirea de sine la iad cu putere, ca nevrednic de împărăția lui Dumnezeu, atunci începe pragul smereniei absolute, fără de sfârșit a lui Hristos, atât de iubită de Sfântul Siluan. La cea mai mică înălțare deasupra aproapelui, harul se retrage. Cum coborâm îndată sub aproapele, reînduplecăm harul să revină. Persoana coboară sub toți, individul urcă deasupra tuturor. Hristos este la vârful piramidei răsturnate, susținându-ne pe toți. Doar harul poate menține individul în starea de persoană. Retragerea harului întotdeauna apare omului ca o recădere în caducitate, în egoism, în starea de individ, de prostie, tristețe, de aroganță, de senzualitate, ipocrizie, mândrie, lăcomie, mânie, slavă deșartă. Harul acoperă mii de patimi. Venirea harului aduce omului conștiința lui Hristos – a Întregului Adam. Harul este o energie personală, este harul unei Persoane, este harul Duhului Sfânt, a Treia Persoană a Preasfintei Treimi. De aceea harul ne îndumnezeiește. Mai presus de toate, alungă duhurile vrăjmașe. Însuși Siluan nu a putut birui singur duhul mândriei. Hristos i-a spus: Cei mândri pururea suferă de draci. Dar el a iubit mai presus de toate smerenia: Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, învață-mă cum să mă smeresc. Atunci Domnul i-a răspuns: Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui! Sfinți ca el sunt rari pentru că ei nu numai că s-au mântuit, dar au coborât încă din timpul vieții până la străfundul iadului, astfel că măsura lui depășea pur și simplu chinurile iadului. Demonii fug de iad și de chinurile lui, iar sfântul își odihnește mintea în adâncul său. Harul acoperă toate golurile lăuntrice, tămăduiește toate scâlcierile binelui din noi,  umple omul de bucurie, de pace, de dragoste curată, de simplitate, de blândețe și smerenie până la a-l asemăna întru totul cu Hristos. Individualismul este o stare a omului mândru, care se încrede în sine, Persoana este starea omului smerit, care se încrede doar în Dumnezeu. Plinătatea harului este însăși Persoana. Principiul ipostatic este unul, același și în ființa dumnezeiască, și în ființa omenească. Doar că în Dumnezeu Pesoanele sunt desăvărșite, iar în om persoanele sunt în devenire, în curs de actualizare a imensului potențial ipostatic – care culminează cu asemănarea cu Dumnezeu până la totală identitate, afară de esența cea veșnic incognoscibilă, veșnic inaccesibilă făpturii. Scăderea harului este individualizarea omului. Prin har, omul iese din consumism, din egoism, harul nu are întoarcere asupră-și, el este Har Personal, Însuși Domnul viază în noi în Duhul Sfânt, nu o energie impersonală, este însăși Prezența Duhului Sfânt, a Treia Persoană a lui Dumnezeu. Omul lipsit de har caută autoîndumnezeirea prin umplerea haotică cu energiile lumii zidite. Se umple de ele, dar ele îl vlăguiesc tot mai mult, dragostea sa este săracă și superficială fiind dragoste luată din lumea zidită, perisabilă, trecătoare. Omul îndumnezeit prin har se face părtaș tot mai puțin energiilor lumii zidite și din ce în ce mai mult energiilor nezidite ale lui Dumnezeu, dragostea lui este adâncă și deplină. Devine – precum Melhisedec – nezidit, fără de început, fără de sfârșit, fără spiță, fără neam. Tot omul purtător de har se dăruiește pe sine fără întoarcere asupră-și. Harul umple inima omului, lucrurile lumii, pricinile acestui veac secătuiesc inima. Prezența harului este mereu însoțită de ura de sine, căci acel belșug de dragoste curată aduce omului forța de a-și iubi Mântuitorul și a-și urî păcatul care încă-i stăpânește firea. Adeseori scăderea harului face ca iubirea de sine să crească. Fără harul lui Dumnezeu omul nu se poate urî pe sine cum se cuvine. Harul îl face pe om să treacă cu ușurință peste acel grotesc prag al mândriei – întoarcerea asupră-și. Retragerea harului îl face pe om să se întoarcă asupră-și, căci în pedagogia iubirii sale, Domnul îl și mai lasă pe om să se vadă așa cum este: pământ păcătos și mândru. El își vede tocmai criza, și întru judecata-criză, insuportabilul egoism al firii care se dă pe sine ca o lipsă cumplită a iubirii. Îl face să se simtă sărac, gol, deprivat de ființă, lipsit de viață, de dragoste. Zgârcit. Sărac. Posac. Prost. Și mai ales mândru. Atunci, sufletul plânge, cheamă pe Dumnezeu să se milostivească asupra lui. În faza începătoare, venirea harului ca o bogăție îmbelșugată și nemeritată îi arată omului păcatele, starea josnică, atunci tocmai belșugul harului îl arată pe om cum este. Duhovnicul va ști întotdeauna dacă omul suferă pentru că-și vede păcatele din pricina prezenței harului sau suferă lipsit de mângâierea harului, din pricina plecării lui. După îndelungi ani de plecări și reveniri ale harului, persoana învață a-l păstra veșnic, învățând pentru ce vine și pentru ce se duce. Starea de normalitate a omului este totala scufundare în Dumnezeu, în rugăciune, în har și pace. Aceasta este conștiința dogmatică fundamentală, pe care nici o academie nu o poate învăța, fără numai Harul Însuși: cum să păstrăm harul. Re-devenirea omului este pocăința sa,  însăși metanoia sa. Dar cu adevărat nimeni afară de Domnul nu ne poate spune când omul devine sau când redevine, când creșterea sa este firească, sau este un elan al pocăinței, al redevenirii, al venirii în fire. Grecii o numesc simplu metanoia, schimbarea minții omului căzut. Maica Domnului doar a devenit, noi ceilalți toți, și devenim, și re-devenim. Doar Maica Domnului nu a avut nevoie de metanoia. Mintea sa niciodată nu a căzut, nici o clipă din harul cel veșnic. Omul care cade din devenirea sa are nevoie de o redevenire, care este însăși pocăința, ca dinamică a vieții veșnice. Sfârșitul vieții pământești corespunde cu imposibilitatea re-devenirii. Biserica poate să scoată omul din iad până la a doua judecată și să-l repună pe axul devenirii, dar omul singur nu se mai poate căi pentru păcatele sale. Deoarece greșesc zilnic de mii de ori, devenirea și redevenirea omului sunt mișcări coaxiale, împletiri perpetue cu suișuri-coborâșuri ale vieții veșnice.

Undeva, Ava Rafail, întrebat fiind ce este suferința, a răspuns că suferința este o taină: „Suferința este energia vieții celei veșnicei, pe care sistemul nostru psiho-fizic încă nu o poate purta, dar nu știu dacă întotdeauna”:

Dacă ai primi ceva har, ai dori tu însuți să suferi pentru aproapele. (Sfântul Siluan Athonitul)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s