Sf. Ioan Scărarul: „Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul.” Cele opt însușiri susținătoare ale firii: sămânța, mânia, râvna, poftirea slavei, înclinarea de a ne mândri, bucuria, ținerea de minte a răului, pofta de hrană nu sunt patimi firești în suflet, ci noi le-am schimbat în patimi.

climacus

41) Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunînd că unele din patimi sînt fireşti în suflet, neştiind că noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii, în patimi. De pildă: sămînţa se află în noi prin fire pentru naşterea de copii, dar noi am schimbat-o spre curvie; mînia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui; prin fire e în noi rîvna pentru virtuţi, dar noi rîvnim cele rele; prin fire se află în suflet poftirea slavei, dar a celei de sus; prin fire avem înclinare de a ne mîndri, dar împotriva dracilor; la fel, bucuria: dar pentru Domnul şi pentru faptele bune în slujba aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, dar împotriva duşmanilor sufletului. Am primit pofta de hrană, dar nu de neînfrînare. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”)

Cum a primit Sfântul Siluan cuvântul lui Hristos: „Cei mândri, pururea suferă de draci…” De la smerenia ascetică la smerenia lui Hristos. Să continuăm dialogul cu Dumnezeu până la capăt!

3p6bl2VmaSU

Cum a primit Sfântul Siluan sentința veșnică din partea Mântuitorului: a purtat dialogul cu Hristos, întru smerenie, până la capătul absolut!

Uimitoare-înfricoșătoare sentința dată de Hristos Sfântului Siluan („Cei mândri pururea suferă de draci…”), însă deopotrivă uimitor și surprinzător nemaipomenitul său răspuns, plin de smerenie și umilință. („Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”).

Domnul îi arată deplin natura problemei cu care se confrunta Siluan, când vroia să se roage cu rugăciune curată, dar vrăjmașii îl chinuiau:

(Hristos) – Cei mândri pururea suferă de draci…

(Pururea. Este chinul cel veșnic. Hristos îl arată pe Sfântul Siluan ca fiind mândru.)

Există, în literatura patristică, situația când nevoitorul se îndreptățește pe sine dând vina pe draci, iar povățuitorii cei mai desăvârșiți îi ajută pe începători să depășească această capcană. Eu nu îndrăznesc să-l bănuiesc pe Sfântul Siluan că zicând „Doamne, tu vezi că eu vreau să mă rog cu rugăciunea cea curată, dar dracii mă împiedică”, Sfântul ar fi dat vina pe draci pentru mândria lui, pentru necurăția rugăciunii sale.

Uimitor și desăvârșit îi este răspunsul, capacitatea lui de a se rușina înaintea Domnului, de a răspunde întru toate în bine, puterea de a se smeri pururea a Sfântului:

(Sfântul Siluan) – Da, Doamne, știu că sunt mândru. Dar sufletul meu Te cunoaște, știu că Tu ești blând, bun și smerit. Învață-mă cum să mă smeresc (și eu)!

Este uimitor că Sfântul, deși primește sentința capitală inițială (în care Mântuitorul chiar pronunță cuvântul veșnic), paradoxal, tocmai prin această primire (se întrevede adânca sa bărbăție duhovnicească) el trece (mucenicește) dincolo de ea și găsește puterea de a mai întreba încă o dată. Nu pleacă, nu se răzbună, nu o respinge, nu întoarce spatele lui Hristos. Nu se dezice de ea. Este o decizie mai presus de minte, întru totul în logica Duhului. (Mintea logică urmărește consecințele formale, condiționale. Mintea-Duhul depășește însă condițiile logice căutând mereu gândul cel mai smerit cu putiință)

În gândirea lui Siluan este o semerenie mai presus de smerenia obișnuită, se întrevede deja smerenia cea mai presus de fire, precum și ascultarea în duh de dincolo de ascultarea în literă. Un suflet așa-zis „ascultător” ar fi primit această judecată cu un „Da, Doamne, dar totuși sunt vrednic” care este cu totul lipsit de orice discernământ, ci zice: „Da Doamne, însă Tu ești (singurul) vrednic!”. Este esențial, de nedescris cu mintea această reacție a Sfântului. El nu-i spune lui Hristos: „Nu-i adevărat, Doamne, eu nu sunt mândru.” Nu-i zice nici: „pentru că sunt smerit, eu merit raiul!” Ci zice: „Da, Doamne, eu sunt mândru, dar Tu ești milostiv și smerit, învață-mă cum să fac să mă smeresc?” Siluan nu face nici greșeala de a răspunde: „Da, Doamne, eu sunt mândru, asta este.” ci el strigă: „Doamne, nu mă lăsa așa!” Adică nu se îndreptățește (nici) în mândria lui, (nici) nu se resemnează cu mândria! El își urăște mândria. Doar că recunoaște că nu știe cum să scape de ea, deși îi vede consecința finală- iadul cel veșnic. El dă un răspuns uimitor, pe placul Mântuitorului: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”. Uite că Sfântul Siluan a știut să-și depășească mintea, egoismul, rațiunea, a știut (tot în Duhul Sfânt!) cum să-l înduplece pe Hristos însuși dincolo de acel răspuns inițial, și a zis: „dar sufletul meu Te cunoaște. Învață-mă cum să mă smeresc.”

Și atunci, răspunsul minunat, tămăduitor și mântuitor al lui Hristos: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”

Și făcând așa, sufletul său s-a smerit și Duhul Sfânt dădea mărturie de mântuire în inima lui.

În dialogul-rugăciune cu Hristos știm că nu sunt rețete obiective absolute. Totuși, dialogul lui Siluan cu Hristos purtat în Duhul Sfânt este pentru noi un model desăvârșit de rugăciune pentru întreaga lume.

Credința este tot o dragoste, dar mai mică. Nădejdea este tot dragoste, dar încă nedesăvârșită, spune Siluan. (Tocmai această nedesăvârșire a iubirii nădejdei trece Siluan dimpreună cu Hristos, prin acest ultim cuvânt. Nădejdea mai presus de orice nădejde este dragostea).

„Eu sunt singur vrednic de osânda veșnică, dar nu deznădăjduiesc de mila lui Hristos.” În cuprinsul dialogului între Hristos și Siluan putem vedea dintru început însuși cuvântul lui Hristos (ca structură) dat lui Siluan („Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui!”) pus la încercare și deja împlinit într-o oarecare măsură de Sfântul Siluan prin prima sa reacție-răspuns: „da, Doamne (da, eu sunt mândru, sunt vrednic de osândă – iadul), dar sufletul meu totuși Te cunoaște (nu deznădăjduiesc!)”. Siluan trece ultima limită a credinței, credința dincolo de osânda la suferința veșnică, credința de dincolo de orice osândire. (Care suflet ar fi putut să continue acest dialog cu Hristos până la sfârșitul său? Care suflet ar mai fi putut bănui că mai este încă ceva de spus, după acel „pururea suferă” al Mântuitorului?) Astfel, el, Siluan, continuă dialogul și – minunat lucru – se face vrednic de cuvântul cel mântuitor: nădejdea cea mai presus de orice nădejde, dincolo de care începe dragostea mântuitoare, veșnică și de neclătinat, fără de început și fără de sfârșit. Primirea cuvântului nu este decât o răsplată dată de Hristos -Dumnezeu Sfântului Siluan pentru prima sa reacție, pentru primul său răspuns. Prima parte a dialogului este o prefigurare înfricoșătoare a puterii lui Siluan de a primi cuvântul ultim. Chiar despre acest cuvânt înfricoșător, ultim, vedem, mai târziu, că Siluan, însușindu-l deplin, îl descrie ca fiind doar smerenia ascetică, relativă, iar nu smerenia absolută, adevărata smerenie: smerenia lui Hristos. Smerenia lui Hristos este mai adâncă decât iadul: însă ea, da, începe cu smerenia relativă, cu smerenia ascetică, cu smerenia osândirii de sine. Abia cu biruința asupra iadului dată lui prin osândirea de sine cu putere la iad, abia cu biruința personală asupra iadului a lui Hristos – dată și Sfântului Siluan (osândirea de sine la iad cu putere ca nefiind vrednic de împărăția lui Dumnezeu – smerenia ascetică), începe adevărata smerenie – Smerenia lui Hristos, cea de necuprins, de negrăit.

Minunatul Sfânt Siluan trecea la Domnul la 72 de ani rostind cuvintele: „Eu încă nu m-am smerit destul…” (Smeritul ascet atinsese desăvârșirea smereniei posibilă pe pământ și se adâncea – trecând dincolo de moarte întru adâncul cel de taină al smereniei lui Hristos: iubirea cea desăvârșită fără nici o clipă de întoarcere asupră-și). Dincolo de moarte, nu mai există egoism și mândrie, ci doar dragostea fără de început și fără de sfârșit.

De câte ori ne osândim pe noi înșine, Hristos ne îndreptățește, iar de câte ori ne îndreptățim, Hristos ne osândește. Sunt vrednic, dar de iad. Sunt nevrednic, dar de împărăția cerurilor. Vrednic de iad, dar nu deznădăjduiesc de mila lui Dumnezeu. Nevrednic de împărăția cerurilor, dar nici nu mă îndreptățesc de starea mea.

Ce căuta Siluan? Însăși rugăciunea cea curată. Cum a găsit-o? Întrebând pre Domnul! Ce i s-a dat prin aceasta? Însăși viața cea veșnică! Cum îl împiedicau dracii? Insuflându-i însăși mândria. Ce l-a învățat Domnul? Cum să se smerească: „Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui!” Este aceasta smerenia absolută întru totul desăvârșită, întru totul identică cu smerenia Mântuitorului? Încă nu. Este smerenia ascetică omenească cea mai desăvârșită. Care este smerenia absolută, cea dumnezeiască? Smerenia lui Hristos, care i se dădea prin acest cuvânt. Unde sălășluiește smerenia cea adâncă a lui Hristos? Întru cei mai mici. Cine sunt cei mai mici? Iată o întrebare la care doar Domnul poate răspunde. În mod sigur, Siluan era deja cel mai mic (adică cel mai smerit) dintre toți oamenii de pe pământ. „Și dacă m-ai arunca în iadul cel mai adânc, eu tot după Tine aș plânge”

Arhimandritul Sofronie – Pentru deosebirea dintre iubirea creștină și dreptatea omenească

Oamenii au cel mai adesea o înțelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate; aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde îi mai este noima? Dar când se adaugă libera luare asupră-şi a vinei şi a suferințelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzätoare.
Mulți nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr’o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s’a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai înaintea Evei. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s’ar fi îndreptățit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi. Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa, va vedea că, spre a se îndreptăţi, nu va putea scăpa de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască, fie şi în parte, vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. Într’o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.

Arhimandritul Sofronie – Cuviosul Siluan Athonitul. Viața și învățătura Starețului. Învățătura Starețului. Pentru deosebirea dintre iubirea creștină și dreptatea omenească (pp. 128-131)

Omul este dragoste

20391_696164817173530_3950900076484901754_n

Omul este dragoste
Părintele Rafail Noica

(…) Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, și și-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este.”