Tânguirea lui Adam (Partea a VII-a)

Tânguirea lui Adam (Partea a VII-a)
Text: (Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 461-467)
Muzica. Gl. 6

– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toți Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumnezeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Domnul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla raiul? Răspunde Adam: – Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, din desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul. – O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngreuiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii săşi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte. – Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Domnul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiți ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta. – O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este întru noi iubire, nici smerenie. – Căiți-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferințe nu cunoşteam nici una. Dară când m’am izgonit din rai, frigul şi foamea mă munceau, fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau, soarele şi vântul mă ardeau, ploaia mă uda, boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.

Iară voi purtați-vă ostenelile pocăinţei: iubiți durerile, uscați-vă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.

Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumnezeu, uitat-am pământul şi tot ce este întru dânsul, uitat-am până şi raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfinţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pământul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.

Adam a pierdut pământescul rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, raiule, preafrumosul meu rai». Domnul însă, prin dragostea Sa, i-au dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 461-467)