„My beloved enemy, I just love you” An orthodox poem about the highest love on earth

Reclame

„My beloved enemy, I just love you” (An orthodox poem about true love)

„My beloved enemy, I just love you”
I was listening once, unobserved, the talking of one Holy Elder, in Mount Athos, with his spiritual son, about how love for our enemies caracteristics are:
The Love for our enemies speaks like this:
„I love you as you are.
When you do hurt me, I just love you.
When you tear my soul apart,
I am just in the beginning of my love for you.
When you wound my heart, I surround you with my humility of love.
When you hate me, I pray that my love comes out as the July Sun.
When you leave me, I love you as the Full Moon humbly shows its light in the clear night sky – the light that comes from the All Mighty Sun.
When you steal from me, my love enriches you.
When you curse me, my love blesses you.
When you are my enemy, I am your best friend.
When you lie to me, my love is always telling you the whole truth
My love is above friendship and it comes from God.
Highest love has no friends or enemies in the usual meaning:
It has just brothers: My brother is my life, Saint Silouan says.
I love you, my brother, especially when you are my enemy.
I pray for you when you cannot do anything but think at me with hate.
When you trigger me, I ask Our Lord to bless you instantly.
Give me all your hate, I will give you all my love.
Give me a slap, I will give you a hand.
Give me an insult, I will give you a kind smile.
Give me a shoot, I will give you a warm cup of tea.
Give me your worse, I will give you my best.
Love for enemies melts down my anger and hate.
Love for enemies is always personal love.
Love for enemies is the core of personal love
Personal love is the opposite of individualistic selfishness.
Without God’s grace I am nothing: just bitterness and tears, simply unworthy ground.
Personal love is at it’s highest peak in its love for enemies.
My love for my enemies it’s like a tsunami wave. A tsunami of love.
My love for my enemies it’s like an anti-atomic bomb of love.
The Person loves all the atoms.
My love for my enemies it’s like a hurricane of love.
My love for my enemies is like a torrent of hot lava. A torrent of pure love.
My love for my enemies it is like a soft grasp.
My love for may enemies it is like a soft warm breeze that comforts your ears.
My love for my enemies is like a small drop of hot water in the middle of a frozen ocean.
My love for my enemies it is like a thin ray of light – smaller than hair – that penetrates the enormous lead wall that surrounds us.
My beloved enemy, you are my best friend. I can only love you forever. And ever. And ever after. This is how love for enemies speaks.
I am the worst of all people in the world. There is no other enemy in the whole world but myself. From this lowest point I do just love you. Your hate puts me on the cross. I die in love. Every day I die many times. My love allways goes on the cross for my enemy. On the cross love is at max.
Can you just love thy enemy? Can you just go on the cross for him? Can you just pray for thy enemy?”

Cele două feluri de iubire. „Mult iubitul meu vrăjmaș”

Cele două feluri de iubire.

„Mult iubitul meu vrăjmaș”

(My beloved ennemy)

Există două feluri de iubire: o iubire firească, precum a copilului pentru mamă și a mamei pentru prunc, a fiului față de tată, a fratelui față de soră, a vecinilor față de vecini, a soțului față de soție, a omului către omul pe care-l cunoaște și-l cinstește. Există însă, o iubire mai largă, mai adâncă, mai atotcuprinzătoare, care prin esența ei este lipsită de întoarcere asupră: iubirea de vrăjmași. Este iubirea celui rănit față de cel care rănește, a celui lovit față de cel care l-a lovit, a celui agresat față de agresor, a victimei față de abuzator, a celui creștin față de asupritor. Aceasta este iubirea supra-firească, care se dă oamenilor arareori, doar întru Duhul Sfânt. Sfinții Părinți spun că nu este bine să ne grăbim a ajunge repede la cele supra-firești, ca să nu cădem în cele sub-firești, ori nefirești. Iubirea nefirească este o iubire pătimașă, o iubire scâlciată, viciată, căzută. Cel mai bine este să păstrăm iubirea firească neîntinată, iar când avem necazuri din partea aproapelui, să căutăm a ne îndrepta noi înșine. Când simți în inima ta iubirea față de vrăjmași (ea este imposibilă omului,nu este o capacitate a nostră, firească, ci se dă și o primim doar ca dar al Duhului Sfânt, pentru bunăvoința noastră față de cel care ne urăște sau ne blesteamă), atunci noi se cuvine a fi recunoscători pentru ea, și să ne considerăm nevrednici, iar nu a ne-o aroga ca pe o putere firească. O avem dar nu de la noi, ci de la Duhul Sfânt. Desigur, în veșnicie, când sufletul se întărește treptat în bine, chiar și cele suprafirești vor fi precum cele ale noastre, însă numai prin darul harului Duhului Sfânt. Sfinții, care au dobândit darul iubirii de vrăjmași, iubesc precum Dumnezeu, întreaga lume, Întregul Adam, dar mai ales pe vrăjmași. Cuviosul Sofronie de la Essex nu doar că a tematizat mult iubirea de vrăjmași în scrierile sale, ci chiar a ridicat-o la rangul absolut, numind-o „singurul criteriu sigur al adevărului.” Pentru o minte raționalistă, a spune că adevărul nu este corespondența cu realitatea așa-zis obiectivă, ci puterea de a iubi pe cei ce ne urăsc este o utopie. Adevărul personal însă, Persoana, se manifestă primordial ca iubire, iar maximum-ul Persoanei este iubirea de vrăjmași – Adevărul absolut. Chiar și o minte rațională poate identifica în iubirea de vrăjmași lipsa „subiectivismului” a părtinirii, de vreme ce, aparent, nu avem nici un beneficiu iubind pe cei care ne fac rău. Raționalistul precaut se oprește la limita celui care-i face rău. Este un ecou în el al legii celei vechi, care recomanda a urî pe cel care ne urăște, a aplica Legea Talionului, căruia individul raționalist încă nu i se poate sustrage cu puterile sale. Puțin mai avansat, insul raționalist cu accente personaliste trece dincolo de această falsă peratologie care ne mărginește prin sesizarea răului din celălalt și răzbunare, încercând să-l asume prin îndreptățirea acelui rău, prin scuzarea celuilalt, însă el se scufundă fiind copleșit de falsa vinovăție. El supune răul analizei categoriale și comandamentelor etice, însă acestea se distorsionează, se îndoaie sub povara lor. De ce? Pentru că răul nu are substanță, nu are viață în sine, nu are existență în sine, este doar o scâlciere, o parazitare a binelui. Analiza răului este o supunere a categoriilor celor sănătoase a unei false substanțe. Îndărătul tuturor răzbunărilor omului se ascunde teama de moarte. Creștinul crede în înviere, nu se teme de moarte. Cine a biruit moartea – „our last ennemy” – a biruit totul. Majoritatea analiștilor răului cad în erezia dualismului, acordând răului substanță, polarizându-l cu însuși binele. Este ca și cum ai pune pe talerele unei balanțe absurde omul cu boala lui, floarea cu o picătură de noroi de pe o petală, întreg cerul senin de vară cu o mic fum care îl murdărește, etc. Ortodoxia de limită maximă știe că chiar și atunci când răul pare că a crescut în dinamica lui până la a face binele de nerecunoscut, asta este tot dovada atotputerniciei lui Dumnezeu care lasă răul să se manifeste până la ultimele lui limite. Însă Hristos a biruit tot iadul. Nu va birui, ci a biruit deja. Față de analistul rațional, care trece totul prin filtrul gândirii judecată, nevoitorul ortodox evită din start căile analitice, ocolește mintea-judecată, pentru că, din experientă a observat un efect nedorit al coborârii în mintea judecată: omul cade într-un întuneric, coboară din vederea luminii celei nezidite, harul se retrage și îl lasă pe om păgubaș, o periadă destul de lungă de timp. Așadar, este mai de folos omului să evite căile minții judecată și să se dăruiască cu toate puterile rugăciuni; rugăciunii, iar nu analizei patimilor. Sfinții nu mai fac nici măcar analitica binelui – care pe anumite trepte aduce mult folos duhovnicesc, doar că-l întoarce pe om asupră și poate cădea în slavă deșartă, ci doar se dăruiesc total iubirii lui Dumnezeu, fără întoarcere asupră, și rugăciunii pentru întreag lume. Personalistul ortodox, trece complet de dincolo mintea-judecată („mintulița”) și, fără a mai îndreptăți rațional răul celuilalt, se roagă cu dragoste pentru el, ba chiar cu poftă. Rugăciunea pentru vrăjmași deschide Poarta Cerului pentru că-l deschide pe cel care ne urăște Dumnezeului Treimic. Se iese din egoismul răzbunării și se intră în domeniul categoriilor vii ale ființei, în șuvoiul nemărginit al iubirii lui Dumnezeu, unde iubirea pentru vrăjmași este desăvârșită.

Despre iubirea aproapelui „ca pe tine însuți”

15420896_1549744445041136_7756466685281264802_n

Gânduri de Crăciun.
Despre iubirea aproapelui „ca pe tine însuți”

Ce înseamnă „ca pe tine însuți?” Înseamnă că noi suntem una, că avem aceeași fire: trebuie să fim mai profunzi în înțelegere. Nu este o chestiune psihologică, morală: te iubesc așa cum mă iubesc pe mine, în felul (doar prin gesturile, cuvintele, atitudinile) în care mă iubesc pe mine, sau doar o chestiune de cantitate: cât mă iubesc pe mine, atât și pe tine, deși și aceste două nivelui sunt bune, ba chiar bune foarte, doar că ele sunt primitive. Nivelul psihologic și cel etic sunt primii pași, dar ei trebuie depășiți cu înțelegerea și trăirea. Iubirea aproapelui este o chestiune de identitate adâncă a firii: eu sunt tu, noi doi avem aceeași fire, doar în ipostasuri diferite. Tocmai această fire a mea și a noastră a tuturor, gigantică, a asumat-o Hristos-Dumnezeu în Ipostasul său. Este de mare folos să știi acest lucru înainte de a-l iubi pe aproapele tău, ba chiar tocmai, și numai și numai în baza acestui fapt, că noi suntem una – un singur Adam în miliarde de ipostasuri, putem noi iubi pe aproapele, oricare ar fi el, ca pe mine însumi. A-l iubi pe aproapele înseamnă a te ruga pentru Întregul Adam ca pe tine însuți, spune Părintele Sofronie de la Essex. Mulți oameni au putut dobândi cea mai mare iubire pe pământ: iubirea de vrăjmași, tocmai înțelegând și trăind lăuntric starea întregului Adam: când toți suntem unul, nu mai rămâne decât dragostea. Și zice Siluan: „Noi toți avem o fire, nu trebuie să facem nimic special pentru unitatea noastră, însă PUTEREA DE A IUBI o dă Duhul Sfânt, Dumnezeu.” Aici se vede adânca genialitate a Sfântului din care înțelege atât unitatea noastră, cât și a cauza slăbirii unității noastre: scăderea iubirii. Iubirea unește, ca să zicem așa, ceea ce Dumnezeu a zidit deja ca unitate. Crește iubirea, crește și unitatea, crește și rugăciunea pentru aproapele. Cine crede că omul ipostaziază firi diferite, greșește teologic și antropologic: toți oamenii ipostaziază aceeași fire: firea omenească. Sunt două firi: cea dumnezeiască și cea omenească. Sinodul Calcedon tocmai aceste subtilități le dogmatizează. Însă dacă știm și noi adevărul dogmatic – că omul enipostaziază ACEEAȘI fire cu miliarde de alte persoane, precum Dumnezeu- Preasfânta Treime, căci Dumnezeu ne-a creat pe toți după chipul său multi-ipostatic, atunci iubirea aproapelui ca pe mine însumi se fundamentează ontologic în substratul firii, într-o realitate dogmatică, iar nu într-o condiție psihologică ori etică. Acum ieșim din formalismul condițional și intrăm în șuvoiul iubirii necondiționate pentru întregul Adam. Taina iubirii aproapelui este taina intrării în marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om. Cine își iubește aproapele, îl iubește intrând în suvoiul nemărginit, fără de sfârșit, al lui Dumnezeu pentru om, pentru întreaga umanitate, pentru fiecare persoană-ipostas în parte. În Dumnezeu, omul este veșnic și nemărginit. De aceea, întru Hristos, totul devine „ușor”, mai ales ceea ce pentru om este imposibil. Hristos se naște din nou: slăviți-l. El ia în ipostasul Său firea mea, care este și firea ta, și a lui. Această fire o va înălța de-a dreapta lui Dumnezeu: între Dumnezeu și om este o comensurabilitate totală. Hristos ne cheamă să fim așa cum ne-a gândit dintru început: dumnezei după har, întru principiul ipostatic, până la totală identitate cu El, întru dragoste. Nici mai mult, dar nici mai puțin.

Admisiune la „Universitatea Duhovnicească”

321Admitere-la-academia-duhovniceasca.pdf

Trei întrebări suplimentare (de rezervă):

11. Dintre toți oamenii de pe pământ, dvs. sunteți primul, sau ultimul?
a) Eu sunt întotdeauna primul.
b) Eu sunt printre primii.
c) Eu nu sunt nici primul, dar nici ultimul.
d) Eu sunt printre ultimii.
e) Eu sunt ultimul dintre toți, sluga tuturor.

12. Cine merită să fie osândit?
a) Toți ceilalți, afară de mine.
b) Cei mai mulți merită să fie osândiți.
c) Unii merită să fie osândiți, alții merită să fie mântuiți.
d) Nimeni nu merită să fie osândit, nici eu.
e) Eu singur merit să fiu osândit dintre toți. Eu sânt singur vrednic de osânda iadului.

13. Domnul va împărți la judecată oamenii în „oi și capre”. Cine sunteți dvs.?
a) Oile sunt eu, caprele sunt ceilalți.
b) Eu sunt oaie, caprele Dumnezeu le știe.
c) Eu nu sunt nici oaie, nici capră.
d) Eu sunt capră. Toți oamenii sunt capre.
e) Caprele sunt eu, oile Dumnezeu le știe.

„Cel mai smerit om de pe pământ”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Un om a plecat într-o călătorie pentru a-l găsi pe cel mai smerit om de pe pământ. A umblat mult, din casă în casă, din poartă în poartă, din țară în țară.
Unul i-a zis:
– Eu sunt cel mai rău om de pe pământ.
Și s-a bucurat sufletul său de dânsul, căci acela era cu adevărat un om bun și desăvârșit.
Altul i-a grăit:
– Eu niciodată, nici un bine n-am făcut.
Și s-a mirat de dânsul, căci acela era plin de fapte bune.
Altul s-a căit:
– Eu încă nu am pus început bun.
Și s-a minunat și de acela, căci nenumărate erau virtuțile sale.
Altul, mai înțelept, i-a răspuns:
– Nici cele pe care trebuia să le săvârșesc nu le-am săvârșit.
Și s-a mulțumit cu răspunsul, căci cu adevărat acela le împlinise pe toate.
Altul zicea:
– Toți se vor mântui, doar eu singur voi pieri.
Și nu l-a crezut, căci vedea cum acela se smerea mult prin acel cuvânt.
Altul, fiind prigonit pe nedrept, zicea:
– Cu adevărat se cuvine să mor aici pentru păcatele mele.
Și l-a umplut de adâncă smerenie și pe omul nostru.
Altul, cânta un cântec plin de jale:
– „Când voi muri, mă voi cobori în iadul cel întunecat și voi plânge și voi striga: Unde ești iubirea mea? Unde ești, Mântuitorul meu? Unde ești dragostea mea?”
Și s-a umilit la inimă de taina cea mare a dânsului.
Altul se osândea pe sine cu putere la iad zicând:
– Singur sunt vrednic de osânda iadului!
Și l-a biruit pe omul nostru prin acel cuvânt cu adânca lui smerenie.
Unul care înainte fusese un mare înțelept zicea:
– Eu sunt cel mai prost om de pe pământ!
Și întru aceasta a aflat adevărata smerenie și înțelepciune.
Altul, care înainte fusese un mare profesor de etică, plângea:
– Eu sunt cel mai ticălos dintre toți!
Și i s-a înseninat sufletul dintru întâlnirea cu el.
Un bătrân pustnic i-a spus cu adâncă durere de inimă:
– Pe nimeni altul nu știu să fi greșit afară de mine.
Și l-a vădit că era cel mai curat cu inima dintre toți.
Altul, se prihănea:
– Caprele sunt eu, iar oile Dumnezeu le știe!
Și a văzut că era acela cea mai cuminte oaie din turmă.
La sfârșit, a ajuns sub o cruce pe care era răstignit Un Om tocmai atunci când Acela rostea cuvintele:
– „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac.”
Auzind aceste cuvinte, omul nostru gândi:
– Toți cei de dinainte s-au osândit pe sine întru totul, chiar dacă ei nu greșeau și m-au mirat mult, pentru că știu că eu sunt cel mai păcătos dintre toți și singur merit iadul; dar Acesta, care nu are nici o vină, a primit această osândă pe cruce pentru noi toți ceilalți, deși nu a greșit niciodată, nici cu gândul, nici cu fapta, nici cu cuvântul: cu adevărat Acesta este cel mai smerit dintre toți! Și s-a plecat până la pământ înaintea Lui și I-a sărutat picioarele zicând: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu! El nu a meritat nici moartea, nici iadul, nici osânda.”

Smerenia lui Hristos este adâncă, altfel, de negrăit și de nespus… ea sălășluiește întru cei mai mici de pe pământ.