Despre iubirea aproapelui „ca pe tine însuți”

15420896_1549744445041136_7756466685281264802_n

Gânduri de Crăciun.
Despre iubirea aproapelui „ca pe tine însuți”

Ce înseamnă „ca pe tine însuți?” Înseamnă că noi suntem una, că avem aceeași fire: trebuie să fim mai profunzi în înțelegere. Nu este o chestiune psihologică, morală: te iubesc așa cum mă iubesc pe mine, în felul (doar prin gesturile, cuvintele, atitudinile) în care mă iubesc pe mine, sau doar o chestiune de cantitate: cât mă iubesc pe mine, atât și pe tine, deși și aceste două nivelui sunt bune, ba chiar bune foarte, doar că ele sunt primitive. Nivelul psihologic și cel etic sunt primii pași, dar ei trebuie depășiți cu înțelegerea și trăirea. Iubirea aproapelui este o chestiune de identitate adâncă a firii: eu sunt tu, noi doi avem aceeași fire, doar în ipostasuri diferite. Tocmai această fire a mea și a noastră a tuturor, gigantică, a asumat-o Hristos-Dumnezeu în Ipostasul său. Este de mare folos să știi acest lucru înainte de a-l iubi pe aproapele tău, ba chiar tocmai, și numai și numai în baza acestui fapt, că noi suntem una – un singur Adam în miliarde de ipostasuri, putem noi iubi pe aproapele, oricare ar fi el, ca pe mine însumi. A-l iubi pe aproapele înseamnă a te ruga pentru Întregul Adam ca pe tine însuți, spune Părintele Sofronie de la Essex. Mulți oameni au putut dobândi cea mai mare iubire pe pământ: iubirea de vrăjmași, tocmai înțelegând și trăind lăuntric starea întregului Adam: când toți suntem unul, nu mai rămâne decât dragostea. Și zice Siluan: „Noi toți avem o fire, nu trebuie să facem nimic special pentru unitatea noastră, însă PUTEREA DE A IUBI o dă Duhul Sfânt, Dumnezeu.” Aici se vede adânca genialitate a Sfântului din care înțelege atât unitatea noastră, cât și a cauza slăbirii unității noastre: scăderea iubirii. Iubirea unește, ca să zicem așa, ceea ce Dumnezeu a zidit deja ca unitate. Crește iubirea, crește și unitatea, crește și rugăciunea pentru aproapele. Cine crede că omul ipostaziază firi diferite, greșește teologic și antropologic: toți oamenii ipostaziază aceeași fire: firea omenească. Sunt două firi: cea dumnezeiască și cea omenească. Sinodul Calcedon tocmai aceste subtilități le dogmatizează. Însă dacă știm și noi adevărul dogmatic – că omul enipostaziază ACEEAȘI fire cu miliarde de alte persoane, precum Dumnezeu- Preasfânta Treime, căci Dumnezeu ne-a creat pe toți după chipul său multi-ipostatic, atunci iubirea aproapelui ca pe mine însumi se fundamentează ontologic în substratul firii, într-o realitate dogmatică, iar nu într-o condiție psihologică ori etică. Acum ieșim din formalismul condițional și intrăm în șuvoiul iubirii necondiționate pentru întregul Adam. Taina iubirii aproapelui este taina intrării în marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om. Cine își iubește aproapele, îl iubește intrând în suvoiul nemărginit, fără de sfârșit, al lui Dumnezeu pentru om, pentru întreaga umanitate, pentru fiecare persoană-ipostas în parte. În Dumnezeu, omul este veșnic și nemărginit. De aceea, întru Hristos, totul devine „ușor”, mai ales ceea ce pentru om este imposibil. Hristos se naște din nou: slăviți-l. El ia în ipostasul Său firea mea, care este și firea ta, și a lui. Această fire o va înălța de-a dreapta lui Dumnezeu: între Dumnezeu și om este o comensurabilitate totală. Hristos ne cheamă să fim așa cum ne-a gândit dintru început: dumnezei după har, întru principiul ipostatic, până la totală identitate cu El, întru dragoste. Nici mai mult, dar nici mai puțin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s