Cele două feluri de iubire. „Mult iubitul meu vrăjmaș”

Cele două feluri de iubire.

„Mult iubitul meu vrăjmaș”

(My beloved ennemy)

Există două feluri de iubire: o iubire firească, precum a copilului pentru mamă și a mamei pentru prunc, a fiului față de tată, a fratelui față de soră, a vecinilor față de vecini, a soțului față de soție, a omului către omul pe care-l cunoaște și-l cinstește. Există însă, o iubire mai largă, mai adâncă, mai atotcuprinzătoare, care prin esența ei este lipsită de întoarcere asupră: iubirea de vrăjmași. Este iubirea celui rănit față de cel care rănește, a celui lovit față de cel care l-a lovit, a celui agresat față de agresor, a victimei față de abuzator, a celui creștin față de asupritor. Aceasta este iubirea supra-firească, care se dă oamenilor arareori, doar întru Duhul Sfânt. Sfinții Părinți spun că nu este bine să ne grăbim a ajunge repede la cele supra-firești, ca să nu cădem în cele sub-firești, ori nefirești. Iubirea nefirească este o iubire pătimașă, o iubire scâlciată, viciată, căzută. Cel mai bine este să păstrăm iubirea firească neîntinată, iar când avem necazuri din partea aproapelui, să căutăm a ne îndrepta noi înșine. Când simți în inima ta iubirea față de vrăjmași (ea este imposibilă omului,nu este o capacitate a nostră, firească, ci se dă și o primim doar ca dar al Duhului Sfânt, pentru bunăvoința noastră față de cel care ne urăște sau ne blesteamă), atunci noi se cuvine a fi recunoscători pentru ea, și să ne considerăm nevrednici, iar nu a ne-o aroga ca pe o putere firească. O avem dar nu de la noi, ci de la Duhul Sfânt. Desigur, în veșnicie, când sufletul se întărește treptat în bine, chiar și cele suprafirești vor fi precum cele ale noastre, însă numai prin darul harului Duhului Sfânt. Sfinții, care au dobândit darul iubirii de vrăjmași, iubesc precum Dumnezeu, întreaga lume, Întregul Adam, dar mai ales pe vrăjmași. Cuviosul Sofronie de la Essex nu doar că a tematizat mult iubirea de vrăjmași în scrierile sale, ci chiar a ridicat-o la rangul absolut, numind-o „singurul criteriu sigur al adevărului.” Pentru o minte raționalistă, a spune că adevărul nu este corespondența cu realitatea așa-zis obiectivă, ci puterea de a iubi pe cei ce ne urăsc este o utopie. Adevărul personal însă, Persoana, se manifestă primordial ca iubire, iar maximum-ul Persoanei este iubirea de vrăjmași – Adevărul absolut. Chiar și o minte rațională poate identifica în iubirea de vrăjmași lipsa „subiectivismului” a părtinirii, de vreme ce, aparent, nu avem nici un beneficiu iubind pe cei care ne fac rău. Raționalistul precaut se oprește la limita celui care-i face rău. Este un ecou în el al legii celei vechi, care recomanda a urî pe cel care ne urăște, a aplica Legea Talionului, căruia individul raționalist încă nu i se poate sustrage cu puterile sale. Puțin mai avansat, insul raționalist cu accente personaliste trece dincolo de această falsă peratologie care ne mărginește prin sesizarea răului din celălalt și răzbunare, încercând să-l asume prin îndreptățirea acelui rău, prin scuzarea celuilalt, însă el se scufundă fiind copleșit de falsa vinovăție. El supune răul analizei categoriale și comandamentelor etice, însă acestea se distorsionează, se îndoaie sub povara lor. De ce? Pentru că răul nu are substanță, nu are viață în sine, nu are existență în sine, este doar o scâlciere, o parazitare a binelui. Analiza răului este o supunere a categoriilor celor sănătoase a unei false substanțe. Îndărătul tuturor răzbunărilor omului se ascunde teama de moarte. Creștinul crede în înviere, nu se teme de moarte. Cine a biruit moartea – „our last ennemy” – a biruit totul. Majoritatea analiștilor răului cad în erezia dualismului, acordând răului substanță, polarizându-l cu însuși binele. Este ca și cum ai pune pe talerele unei balanțe absurde omul cu boala lui, floarea cu o picătură de noroi de pe o petală, întreg cerul senin de vară cu o mic fum care îl murdărește, etc. Ortodoxia de limită maximă știe că chiar și atunci când răul pare că a crescut în dinamica lui până la a face binele de nerecunoscut, asta este tot dovada atotputerniciei lui Dumnezeu care lasă răul să se manifeste până la ultimele lui limite. Însă Hristos a biruit tot iadul. Nu va birui, ci a biruit deja. Față de analistul rațional, care trece totul prin filtrul gândirii judecată, nevoitorul ortodox evită din start căile analitice, ocolește mintea-judecată, pentru că, din experientă a observat un efect nedorit al coborârii în mintea judecată: omul cade într-un întuneric, coboară din vederea luminii celei nezidite, harul se retrage și îl lasă pe om păgubaș, o periadă destul de lungă de timp. Așadar, este mai de folos omului să evite căile minții judecată și să se dăruiască cu toate puterile rugăciuni; rugăciunii, iar nu analizei patimilor. Sfinții nu mai fac nici măcar analitica binelui – care pe anumite trepte aduce mult folos duhovnicesc, doar că-l întoarce pe om asupră și poate cădea în slavă deșartă, ci doar se dăruiesc total iubirii lui Dumnezeu, fără întoarcere asupră, și rugăciunii pentru întreag lume. Personalistul ortodox, trece complet de dincolo mintea-judecată („mintulița”) și, fără a mai îndreptăți rațional răul celuilalt, se roagă cu dragoste pentru el, ba chiar cu poftă. Rugăciunea pentru vrăjmași deschide Poarta Cerului pentru că-l deschide pe cel care ne urăște Dumnezeului Treimic. Se iese din egoismul răzbunării și se intră în domeniul categoriilor vii ale ființei, în șuvoiul nemărginit al iubirii lui Dumnezeu, unde iubirea pentru vrăjmași este desăvârșită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s