„O, a lui Hristos smerenie! Cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot”

16357811_10154988070676983_72848980_o

Dacă în cogito-ul cartezian – „dubito, ergo cogito, cogito ergo sum” – îndoiala era semnul prezenței gândirii, iar gândirea era semnul prezenței existenței, în ortodoxie, smerenia este condiția iubirii, este semnul prezenței iubirii.
Nu putem iubi fără smerenie. („O, smerenie a lui Hristos, cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot.” „Mândria împiedică a iubi” – Sf. Siluan Athonitul.) Numai sufletul omului smerit iubește: „iubesc, deci sunt” (Arhimandritul Sofronie). Smerenia atrage dragostea; dragostea smerită, harul lui Dumnezeu, Viața cea veșnică Însăși. Iubirea este necondiționată, sau, altfel zis, smerenia este condiția iubirii, căci smerenia este însăși necondiționalul iubirii. Smerenia este „condiția necondiționată” a iubirii. „Condiția”, întrucât fără smerenie, dragostea scade. „Necondiționată”, întrucât lipsa de condiții este însăși firea smereniei (Ierom. Rafail Noica). Dacă iubirea „se dăruiește fără întoarcere asupră-și” – căci aceasta înseamnă necondiționat (lipsit de așteptare către sine, lipsit de egoism), atunci ea îndeplinește condiția smereniei, condiția incondiționalului. Avem și modele de dragoste semi-condiționată: dacă primești dragoste, atunci dăruiește și tu dragoste. Însă dragostea desăvârșită (total necondiționată) se dăruiește chiar și fără pretenția de a fi dăruită mai departe – chiar dacă este în firea ei ca, primită fiind, să se dăruiască aproapelui. „Dragostea nu caută ale sale.” Dragostea crește, dăruindu-se. Întoarsă către sine, scade. „Filavtia – iubirea de sine, are sens doar în sens treimic – ipostasurile se iubesc unele pe altele „ca pe sine însuși”, întrucât, literal, eu sunt celălalt, nu există „altul”, celălalt sunt eu însumi – suntem o singură fire-ființă multi-ipostatică. Sunt mai multe ipostasuri ale aceleiași ființe, dar nu mai multe ființe. Omul este unul, (avem o singură fire), iar „puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt” spune Sf. Siluan Athonitul. Altfel, filavtia devine patimă, întoarcere către sine, păcat, moarte – scâlciere a adevăratului ei sens. Sfântul Calist Catafygiotul vorbește despre iubirea de sine sănătoasă întru care omul cinstește întru sine însuși tocmai pe Dumnezeu care ne-a zidit după chipul Său, Preasfânta Treime. Iubește-l pe celălalt „ca pe tine însuți”, adică nu-l iubi ca pe un individ rupt, izolat, separat de tine însuți, ci ca și cum ai fi tu însuți el, întrucât tu chiar ești el însuși. Ne umplem de dragoste, paradoxal, tocmai dăruindu-o celorlalți (celorlalte ipostasuri ale mele, ale ființei mele). Omul este o singură ființă în miliarde de ipostasuri. Dragostea crește prin dăruire, și scade prin întoarcere către sine, întrucât individualismul reprezintă un pericol pentru întreaga ființă a omului, pentru întregul Adam. Acest paradox al iubirii este tocmai semnul că nu omul este Izvorul Iubirii, ci Dumnezeu – Dumnezeu dragoste este. Prin harul lui Dumnezeu, și omul poate să devină dragoste.”

Mai rămâne o întrebare: cum să dobândim această minunată Smerenie a lui Hristos, fără de care nu iubim, fără de care nu suntem?

Sfinții Părinți deosebesc între smerenia relativă și smerenia lui Hristos, care este smerenia absolută, desăvârșită. Smerenia relativă, ascetică, se dobândește prin osândirea de sine. „Vrednic sunt de osânda iadului”. Nu aceasta este adevărata smerenie, însă abia astfel duhul mândriei se îndepărtează și Domnul ne împărtășește smerenia Sa. Smerenia începătoare se dă așadar prin prihănirea sinelui egoist, prin osândirea sinelui la iad, ca nevrednic de mila lui Dumnezeu. Sinele osândit de sine însuși este în stare de jertfă. Recapitulând: odândirea de sine -> smerenia; smerenia -> dragostea; dragostea -> viața cea veșnică.

Osândirea de sine este temeiul nevoinței ortodoxe. Când sinele egoist nu suportă osândirea de sine, atunci Sfinții recomandă o a doua cale pentru dobândirea smereniei: recunoștința urmată de sentimentul nevredniciei: Sunt recunoscător pentru toate, dar nu sunt vrednic de dragostea lui Dumnezeu. Osândirea de sine la iad fără a pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu; Recunoștința față de Dumnezeu, fără a uita nevrednicia mea. Atât osândirea, cât și recunoștința au aproape aceeași lucrare asupra sufletului: de a topi muntele egoismului, însă de pe versanți opuși.

Smerenia lui Hristos este desăvârșită deoarece El este Singurul care S-a dăruit deplin pe Sine tuturor fără nici o clipă de întoarcere asupră-Și.

Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui. Când vezi păcatul în tine, nu deznădăjdui! Este abia începutul.

sofronios-00178

…Că lumină în noi nu este. Şi dacă este, nu e lumina noastră. E lumina lui Dumnezeu. Şi atunci e firesc să fim mai aproape de deznădejde, văzând întunericul care este în noi… Dar iată că tocmai asta este începutul luminii noastre. Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui.

Şi când noi vedem că nu suntem lumină, ci că suntem întuneric – ce ne arată că suntem întuneric, altceva decât Însăşi Lumina nezidită a lui Dumnezeu? Deci când vezi întunericul, când vezi păcatul în tine – departe de a deznădăjdui – să ştii că păcatul ăsta era în tine şi înainte, dar acum deznădăjduieşti că îl vezi, dar mai adevărat ar fi fost să deznădăjduieşti când nu îl vedeai! Acuma eşti o treaptă mai bine, mai aproape de lumină sau lumina e mai aproape de tine şi îţi luminează urâciunea, păcatele, neputinţele.
Dumnezeu luminează pe un om în două feluri, aşa cum înţeleg acuma: unul este prin împrejurări, prilej de cădere – şi eu cad, şi asta mă vădeşte că sunt păcătos. În plus, un lucru mai subţire pe care îl observ: conştiinţa mea începe să se sensibilizeze la păcat şi să nu mai tolerez aşa cum poate alţii tolerează în ei înşişi sau aşa cum toleram eu odinioară. Sau nu mai pot să nu simt răutatea păcatului care lucrează în mine. Aceste două lucruri sunt lumină.
Sfântul Pavel zice că tot ce vădeşte, este lumină. Adică împrejurările vieţii mele care mă vădesc ca păcătos şi, şi mai mult, acea lucrare subţire care îmi subţiază conştiinţa şi nu mai pot să trăiesc păcatul fără să simt – toate astea sunt o lucrare foarte dureroasă uneori, dar nu uitaţi: sunt lucrarea luminii care vădeşte întunericul!
Părintele meu Sofronie, Părintele meu Duhovnic, merge până a zice lucrul ăsta: începutul adevăratei contemplări a lui Dumnezeu este vederea păcatului său propriu sau pocăinţa. Adică să nu ne închipuim viziunea lui Dumnezeu aşa cum se arată în unele poze prin cărţi – imagini cum cazi în extaz şi vezi nu ştiu ce! Există un concretism în mântuirea noastră, un realism care începe în felul ăsta! Ce începe? Dacă încep să văd, fiindcă lumina lui Dumnezeu îmi arată păcatele mele, începe duhul meu să vadă! Este un procedeu care merge până acolo unde acel ochi care vede acum, începe să vadă întunericul care e în mine, cândva va vedea acea lumină care azi mă luminează: acum mă luminează să văd întunericul, cândva mă va lumina să văd însăşi lumina.
Şi Părintele Sofronie ne spunea – şi scrie în cărţile lui – că abia atunci când vom contempla Lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, de abia atunci ne vom da seama că ce mă deznădăjduieşte acuma, era – atuncea când mă deznădăjduia – era acea lumină pe care acuma o contemplăm în bucurie.

(Părintele Rafail Noica – „Cuvânt la o tundere în monahism”)

„Smerenia este cheia păstrării harului.” (Părintele Rafail Noica)

sofronios-00180

Intrebare:

Cum stim daca avem har dupa Liturghie?

Parintele Rafail Noica:

Observati un lucru: Cand suntem in momente de har, simtim ca totul e minunat, ca nu poate sa se sfarseasca decat in bine. Cand pierdem harul, ni se pare ca intunericul e asa, incat niciodata n-o sa mai putem sa iesim din asta. Si observati ca fiind caracteristica acelei stari. In Dumnezeu nu este si nu poate fi tragedie, oricat de tragica ar fi viata noastra; dar cele ale iadului si ale minciunii, ca tot ale iadului sunt, lucrarea minciunii vrea sa ne deznadajduiasca. Asta e una, deci va subliniez efectele astea ca sa le observati.
Al doilea este ca mult accent se pune pe pregatirea inainte de impartasanie, ca noi sa fim, chipurile, vrednici de impartasanie. Zic “chipurile”, fiindca vrednici tot nu suntem. Ca vrednicia noastra tot Hristos este. Dar, nu se intelege destul nevoia de a afla cum sa ramanem dupa impartasanie cu harul impartasaniei. Si asta intr-un sens e si mai important decat pregatirea inainte; ca pregatirea inainte nu e ca sa fim vrednici. Pregatirea inainte este ca sa pregatim terenul sufletului nostru […] … iceste de acea indulcire. Dar ce e important dupa, si aicea nu se prea vorbeste, este cum sa facem sa pastram acel har. Aici, va spun lucrul asta, daca va uitati la toti parintii filocalici, cheia este smerenia. Dar ce este smerenia? Ca dincolo de un sablon, sablonul comportamentist, noi nu stim ce-i smerenia. Or smerenia este pe de o parte realismul duhovnicesc. Daca sunt cel mai pacatos, apoi sa dea Domnul, sa-mi dea puterea sa vad ca sunt cel mai pacatos dintre oameni. Fiindca este o viziune dumnezeiasca, nu tine de logica omeneasca, nici de comparatia cu ceilalti. Tine de un fel duhovnicesc de a vedea lucrurile, dar realist. Ala nu este un fel de a se purta, ci realismul duhovnicesc. Al doilea, Parintele Sofronie definea smerenia ca acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si.
Acel “fara intoarcere asupra-si” face ca smeritul nu se socoteste pe sine, ci cauta catre cel iubit. Dar smerenia nu este doar a se injosi si a nu-i pasa de injosire, ci a-i pasa de implinirea celui iubit. De ce? Pentru ca prin cel iubit traieste. In cel iubit cauta si se goleste pe sine, ca sa primeasca in sinea sa golita de ego-ul sau pe cel iubit. Ca cel iubit sa odihneasca in el, si el in cel iubit. Si asta este ceea ce se cheama perihoreza in limbajul nostru. Zicea Parintele Sofronie – in limbajul farmaceutic al teologiei moderne, dar avem si noi un cuvant, “intrepatrunderea”, care este esenta iubirii in vesnicie.
Pe de alta parte, cred ca o a doua definitie o sa va dea o mai buna intelegere ce sa cautam. Smerenia nu este un lucru in sine, este a dragostei. Sfantul Siluan, imi zicea Parintele Sofronie intr-o zi, …tu consideri cele de care vorbea lucruri mari, dar sa stii, mare singura este smerenia, ca mandria impiedica dragostea. ” Mandria locuieste in sine, si atunci, daca eu sunt in mine, niciunul dintre voi nu aveti loc, nici Dumnezeu. Dar daca invat sa ies din mine, sa ma dau, ca sa aiba loc Dumnezeu si toata omenirea, atunci fiecare persoana devine o purtatoare a lui Dumnezeu si a intregului Cosmos. Si asta e smerenia.” Si atuncea, pe liniile astea, o sa gasim pe de o pate indreptatirea de a ne apropia de Sfintele Taine, vrednicie daca vreti, nu ca a noastra e vrednicia, atunci ne va impatartasi Hristos vrednicia Lui. Si, traind in duhul asta, o sa putem pastra harul pe care il primim la impartasanie.
Adica sunt multe lucuri, pana la urma iarasi zic, felul in care veti ajunge, o sa-l gasiti prin Dumnezeu cu duhovnicul vostru, fiecare. Dar linia generala este smerenia. Smerenia este cheia pastrarii harului. (A.S.C.O.R, 14 martie, 2002)

„The perfect never say anything of themselves, they only say what The Spirit inspires them to say” («desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul»)

Siluan Stratonic

„The perfect never say anything of themselves, they only say what The Spirit inspires them to say” («desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul»)

A vorbi despre astfel de teme, care sânt netainica taină a vieții creştine şi care totuşi depăşesc hotarele delăsătoarei, şi de obicei prea puţin înduhovnicitei trăiri de zi cu zi, nu este niciodată fără primejdie, căci mulţi pot răstălmăci cuvântul, şi a-l pune în lucrare în chip greşit – iar atunci, în locul folosului este cu putinţă dauna, mai cu seamă dacă omul se apropie de nevoinţă cu o înfumurată încredere în sine.
Când cineva căuta sfat de la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s’au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul deosebea limpede «cuvântul din cercare» de nemijlocita însuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui care-l întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într’un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel care se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea, şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s’a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel care se roagă aude însuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc, iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevul, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într’atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.
(Cuviosul Siluan Athonitul, p. 88-89)

Cum să înțelegi de este sufletul sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav este semeţ, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, precum l-au învăţat Duhul Sfânt

 

russikon… … sufletul din cercare cunoaşte dauna mândriei şi fuge de slava deșartă şi de laudele oamenilor şi ale gândurilor. Atunci începe sufletul a se însănătoşi şi se învață a păstra harul. Cum să înțelegi de este sufletul sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav este semeţ, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, precum l-au învăţat Duhul Sfânt, iar dacă nu o ştie, se socoteşte a fi mai rău decât toţi. Sufletul smerit, chiar de l-ar lua Domnul la cer în fiece zi, şi i-ar arăta slava cerească în care petrece El, şi dragostea Serafimilor şi a Heruvimilor, şi a tuturor Sfinţilor, încă şi atunci, învăţat din cercare, va zice: «Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta, căci Tu Îți iubeşti zidirea, mie însă dă-mi plânsul şi puterea de a-Ți mulţămi. Ție se cuvine slava în cer şi pre pământ, dară mie a plânge mi se cuvine, pentru păcatele mele». Altfel nu vei păstra harul Sfântului Duh, pe care Domnul îl dă în dar, din mila Sa. Domnului mult I-au fost milă de mine şi mi-au dat să înțeleg că toată viaţa trebuie să plâng. Aceasta este calea Domnului. Şi iată, acuma scriu cu durere pentru cei care, asemenea mie, sânt semeţi, şi de aceea suferă. Scriu pentru ca şi ei să se învețe smerenia şi să afle odihnă în Dumnezeu. Unii zic că aşa fusese cândva, pe vremuri, dar că acum acestea toate sau învechit, dar la Domnul niciodată nimic nu se împuţinează, ci doar noi ne schimbăm, ne înrăim, şi astfel pierdem harul, dar celui care cere, Domnul toate îi va da, nu pentru că noi am fi vrednici, ci pentru că Domnul este milostiv şi ne iubeşte. Scriu despre aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.
A se învăța smerenia lui Hristos este o mare binefacere, cu ea este uşor şi îmbucurător a viețui, şi totul devine drag inimii. Numai celor smeriți Se arată Domnul în Duhul Sfânt, iar dacă nu ne vom smeri, pe Dumnezeu nu vom vedea. Smerenia este lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, precum cântăm: «Întru lumina Ta vom vedea lumina».

Domnul m’au învăţat să-mi țin mintea în iad, şi să nu deznădăjduiesc, şi astfel se smereşte sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata smerenie, carea este de nepovestit. Când sufletul merge către Domnul este cuprins de frică, dar când vede pe Domnul, de frumusețea slavei Sale negrăit se bucură, şi din dragostea lui Dumnezeu şi din desfătarea Duhului Sfânt desăvârşit uită pământul. Aşa este raiul Domnului. Toţi vor petrece în dragoste, şi din smerenia lui Hristos, toţi se vor bucura să vază pe ceilalți mai presus de sine. Smerenia lui Hristos în cei mai mici sălășluieşte; ei se bucură să fie mai mici. Aşa mi-au dat Domnul să înțeleg.

O, rugați-vă pentru mine toți Sfinţii, ca sufletul meu să se înveţe smerenia lui Hristos; însetează dupre ea sufletul meu, dară a o dobândi nu pot, şi cu lacrămi o caut, precum un prunc pierdut îşi caută muma.
«Unde eşti Tu, Doamne al meu? Ascunsu-Te-ai de la sufletul meu, şi cu lacrămi Te caut. T Dame dăruieşte-mi puterea de a mă smeri înaintea măririi aC. Doamne, Ție se cuvine slava în cer şi pre pământ, dară mie micii Tale zidiri, dăruieşte-mi smerenia Duhului Tău.

Rogu-mă bunătăţii Tale, Doamne, caută preste mine dintru înălțimea slavei Tale şi-mi dăruieşte putere a Te slăvi zi şi noapte caci sufletul meu Te-a iubit în Duhul Sfânt şi tânjesc dupre Tine și cu lacrămi Te caut.

Doamne, dăruieşte nouă Duhul Sfânt, printr”Însul slăvi-Tevom ziua şi noaptea, căci trupul nostru neputincios este, dară Duhul Tău veghetor, şi dă putere sufletului uşor a lucra Ție, şi întăTeste mintea în dragostea Ta, şi odihnind întru Tine cu desăvârşită odihnă, alta de acum a cugeta nu mai voieşte, fără numai a Ta iubire.
– Doamne Milostive, neputincios duhul meu nu poate ajunge la Tine, și de aceea Te chem precum Împăratul Avgar: Vino şi mă tămăduieşte de ranele păcătoaselor mele gânduri, şi Te voi lăuda zi şi noapte, şi Te voi propovădui oamenilor, spre a Te cunoaşte toate noroadele, că Tu, Doamne, ca și mai înainte săvârșești minuni, ierți păcatele, și sfințești, și învii”
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 312-314)

Pentru felurile închipuirii și lupta cu ea

aFT6AzWAeIYCei adânc religioşi şi înclinaţi către nevoinţă desluşesc cu uşurinţă a treia formă a închipuirii ca fiind o întoarcere către pământ, şi vădită fiindu-le nepotrivirea ei în ce priveşte rugăciunea, lupta cu ea în ceasul rugăciunii se simplifică. Altfel stau lucrurile cu cea de-a patra formă, care poate atinge o nesfârşită subţirime şi să treacă drept viaţă în Dumnezeu. Deosebita însemnătate a acestei probleme a nevoinţei ne îndeamnă a ne pleca asupra ei mai amănunțit.
La cel care se roagă după întâiul chip precumpăneşte închipuirea visătoare, iar la cel ce se roagă după al doilea chip – ispita de a dobândi totul pe calea raţiunii. Aceştia din urmă îşi concentrează viaţa în minte. Mintea lor nu este împreunată cu inima şi neîncetat trage către în afară, în năzuinţa de a înţelege şi a stăpâni totul. Având o oarecare experienţă duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu «propria minte» să plinească lipsurile acelei experienţe şi să pătrundă în taina fiinţării Dumnezeieşti, iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înţeleagă că răstoarnă adevărata ierarhie a fiinţării, adevărata orânduire a lucrurilor, şi parcă uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip şi a Sa asemănare, ei înşişi încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca fiinţare elemente după chipul şi asemănarea lor. Sfera ideală în care trăiesc astfel, în cazul unei anume înzestrări intelectuale le dă o părută superioritate asupra celorlalţi, condiţie ce le sporeşte încrederea în sine.
Aberaţia caracteristică la care duce al doilea chip al rugăciunii este rationalismul.

Theologul raţionalist îşi clădeşte sistemul asemenea unui arhitect ce zideşte un castel sau o biserică, folosind concepte empirice şi metafizice în calitate de materiale de construcţie şi grijindu-se nu atât de conformitatea zidirii sale ideale cu realitatea adevăratei fiinţări, cât de măreţia şi armonia operei sale ca întreg, şi de aspectul său logic. Oricât de ciudat ar părea, dar mulţi oameni mari nu au făcut faţă acestei ispite, în realitate naivă, al cărei temei ascuns este mândria. Născăturile raţiunii sânt atât de iubite acestor gânditori, pe cât îi este unei mame pruncul, rodul pântecelui său. Ei îşi iubesc facerea ca înșiși pe sine, căci identificându-se cu ea, se încuie în propria lor sferă. În astfel de cazuri nici o influență omenească din afară nu este în putere a-i ajuta, şi dacă ei înşişi nu se leapădă de pretinsa lor bogăție nu vor ajunge niciodată la rugăciunea curată şi la adevărata contemplare. Tot cel ce se roagă după al treilea chip ştie greutatea unei asemenea lepădări, dar cuvântul despre aceasta îl vom lăsa pe mai târziu.

(Pentru felurile închipuirii și lupta cu ea, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 164-165)

Ce este această preaminunată taină a osândirii de sine?

 

vamesul-si-fariseul

 

Ce este această preaminunată taină a osândirii de sine?

de Serghei Vasilievici Antonov

Când spun eu-nevrednicul, Dumnezeu mă umple de vrednicia Lui.
Când spun eu-ticălosul, Hristos mă umple de curăția Sa.
Când spun eu-nenorocitul, Domnul mă apără de toate nenorocirile și alungă toate necazurile.

Când spun eu-slăbănogul și neputinciosul, Domnul mă întărește și mă face preaputernic.

Când spun eu-netrebnicul, Maica Domnului mă învrednicește de daruri neprețuite.
Când spun eu-vrednicul de osândă, Domnul mă izbăvește de osândă.
Când spun eu-singurul vrednic de osânda cea înfricoșată a iadului, Duhul Sfânt dă lin mărturie de mântuire în adâncul tainic al inimii mele.
Când mă urăsc pe mine până la moarte, Domnul îmi dăruiește dragostea pentru El.
Când spun eu-cel mai rău dintre toți, Maica Domnului mă umple de bunătatea Sa.
Ce este această prea-minunată știință pe care nici cum nu o pot osebi?
Când spun eu-păcătosul, Preasfânta Treime mă vindecă și mă umple de harul cel sfânt.

Când spun eu-bicisnicul, Domnul îmi deschide mintea spre pricepere.
Când spun eu-cel mai păcătos dintre toți, Sfinții Bisericii neîncetat se roagă pentru mine.
Când spun eu-scârbavnicul, toată scârba și întristarea se îndepărtează de la mine.
Când spun eu-cel mai mic dintre toți, Hristos mă umple de măreția lui.
Când spun eu-cel mai prost dintre toți, Hristos îmi dăruiește grabnic înțelepciunea Sa.
Când spun eu-ultimul dintre toți, Domnul îmi dăruiește cu milă întâietatea.
Ce este această taină pe care nici cum nu o pot însuși?
Când spun eu-cel mai tâmpit dintre toți, Domnul îmi ascute ochiul inimii.
Când spun eu-orbul și neștiutorul, Domnul îmi dăruiește străvederea și cunoașterea simplă a bucuriei sale.

Când spun eu-moșul putregai, Domnul mă întinerește și mă umple de mireasma lui.

Când spun eu necugetatul, Domnul îmi luminează cugetul.
Când spun eu-nepriceputul, Domnul îmi dăruiește cea mai înaltă pricepere.
Ce este această Mare Știință, și cum o pot dobândi?
Când râd de mine, Domnul mă întărește. Când mă defaim, Domnul mă umple de slava Sa.
Când mă trec cu vederea, Domnul își aduce aminte de mine de-îndată.
Când mă cobor sub toți, Domnul mă înalță peste fiecare.

Când încă n-am pus început bun, Domnul dă mărturie că le-am săvârșit pe toate.

Când spun eu-slugă netrebnică și păcătoasă întrucât nici pe cele pe care trebuia să le împlinesc nu le-am săvârșit, Domnul mă izbăvește din cumpăna iadului.

Când mă tăinuiesc, Domnul mă preaslăvește.

Când dau dreptate tuturor, Domnul îmi dă neprețuita pace.
Când dăruiesc totul, Domnul Însuși mi se dăruiește pe sine întreg.
Ce este această minunată lucrare a prihănirii de sine?
Când mă ocărăsc, Domnul mă umple de slavă.
Când nu mă grijesc de mine însumi, Domnul are nemărginită grijă de mine.
Când nu am iubire de sine, Domnul mă umple de dragoste.
Sărăcia îmi este cea mai mare bogăție.
Necinstirea îmi este cea mai aleasă cinstire.
Ocara îmi este cea mai minunată laudă.
Ascultarea și supunerea îmi este cea mai desăvârșită libertate.
Tăierea voii îmi este cea mai mare sporire.
Strâmtorarea de sine îmi este cea mai mare dezmărginire.
Disprețuirea de sine îmi este cea mai înaltă prețuire.
Înfrânarea îmi este cea mai plăcută desfătare.
Tăcerea este cea mai preaminunată vorbire.
Jertfirea pentru celălalt este cel mai minunat egoism.
Vrăjmașii îmi sunt cei mai buni prieteni.
Iubirea de vrăjmași este cea mai înaltă iubire de sine.
Când mor pentru mine însumi, Hristos viază întru mine.
Când mă lepăd de mine însumi, Domnul îmi dăruiește Împărăția cea Cerească.
Ce este acestă minunată înțelepciune, cum aș putea-o păstra?

Când sunt ca tâlharul care s-a osândit pe sine, dobândesc primul raiul.

Când sunt ca și cananeeanca, tânjind după firmiturile ce cad de la masa stăpânului, dobândesc Pâinea cea Cerească.

Când sunt ca și samarineanca cea milostivă, ajung să beau din Apa cea Vie.
Când nu mai am nici un fel de întoarcere asupră, Însuși Domnul se întoarce asupră-mi.
Când mă smeresc, Domnul mă iubește.
Ce este această taină, nici cum nu o pot desluși. Doamne, Tu înțelepțește-mă să păstrez harul tău!