„O, a lui Hristos smerenie! Cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot”

16357811_10154988070676983_72848980_o

Dacă în cogito-ul cartezian – „dubito, ergo cogito, cogito ergo sum” – îndoiala era semnul prezenței gândirii, iar gândirea era semnul prezenței existenței, în ortodoxie, smerenia este condiția iubirii, este semnul prezenței iubirii.
Nu putem iubi fără smerenie. („O, smerenie a lui Hristos, cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot.” „Mândria împiedică a iubi” – Sf. Siluan Athonitul.) Numai sufletul omului smerit iubește: „iubesc, deci sunt” (Arhimandritul Sofronie). Smerenia atrage dragostea; dragostea smerită, harul lui Dumnezeu, Viața cea veșnică Însăși. Iubirea este necondiționată, sau, altfel zis, smerenia este condiția iubirii, căci smerenia este însăși necondiționalul iubirii. Smerenia este „condiția necondiționată” a iubirii. „Condiția”, întrucât fără smerenie, dragostea scade. „Necondiționată”, întrucât lipsa de condiții este însăși firea smereniei (Ierom. Rafail Noica). Dacă iubirea „se dăruiește fără întoarcere asupră-și” – căci aceasta înseamnă necondiționat (lipsit de așteptare către sine, lipsit de egoism), atunci ea îndeplinește condiția smereniei, condiția incondiționalului. Avem și modele de dragoste semi-condiționată: dacă primești dragoste, atunci dăruiește și tu dragoste. Însă dragostea desăvârșită (total necondiționată) se dăruiește chiar și fără pretenția de a fi dăruită mai departe – chiar dacă este în firea ei ca, primită fiind, să se dăruiască aproapelui. „Dragostea nu caută ale sale.” Dragostea crește, dăruindu-se. Întoarsă către sine, scade. „Filavtia – iubirea de sine, are sens doar în sens treimic – ipostasurile se iubesc unele pe altele „ca pe sine însuși”, întrucât, literal, eu sunt celălalt, nu există „altul”, celălalt sunt eu însumi – suntem o singură fire-ființă multi-ipostatică. Sunt mai multe ipostasuri ale aceleiași ființe, dar nu mai multe ființe. Omul este unul, (avem o singură fire), iar „puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt” spune Sf. Siluan Athonitul. Altfel, filavtia devine patimă, întoarcere către sine, păcat, moarte – scâlciere a adevăratului ei sens. Sfântul Calist Catafygiotul vorbește despre iubirea de sine sănătoasă întru care omul cinstește întru sine însuși tocmai pe Dumnezeu care ne-a zidit după chipul Său, Preasfânta Treime. Iubește-l pe celălalt „ca pe tine însuți”, adică nu-l iubi ca pe un individ rupt, izolat, separat de tine însuți, ci ca și cum ai fi tu însuți el, întrucât tu chiar ești el însuși. Ne umplem de dragoste, paradoxal, tocmai dăruindu-o celorlalți (celorlalte ipostasuri ale mele, ale ființei mele). Omul este o singură ființă în miliarde de ipostasuri. Dragostea crește prin dăruire, și scade prin întoarcere către sine, întrucât individualismul reprezintă un pericol pentru întreaga ființă a omului, pentru întregul Adam. Acest paradox al iubirii este tocmai semnul că nu omul este Izvorul Iubirii, ci Dumnezeu – Dumnezeu dragoste este. Prin harul lui Dumnezeu, și omul poate să devină dragoste.”

Mai rămâne o întrebare: cum să dobândim această minunată Smerenie a lui Hristos, fără de care nu iubim, fără de care nu suntem?

Sfinții Părinți deosebesc între smerenia relativă și smerenia lui Hristos, care este smerenia absolută, desăvârșită. Smerenia relativă, ascetică, se dobândește prin osândirea de sine. „Vrednic sunt de osânda iadului”. Nu aceasta este adevărata smerenie, însă abia astfel duhul mândriei se îndepărtează și Domnul ne împărtășește smerenia Sa. Smerenia începătoare se dă așadar prin prihănirea sinelui egoist, prin osândirea sinelui la iad, ca nevrednic de mila lui Dumnezeu. Sinele osândit de sine însuși este în stare de jertfă. Recapitulând: odândirea de sine -> smerenia; smerenia -> dragostea; dragostea -> viața cea veșnică.

Osândirea de sine este temeiul nevoinței ortodoxe. Când sinele egoist nu suportă osândirea de sine, atunci Sfinții recomandă o a doua cale pentru dobândirea smereniei: recunoștința urmată de sentimentul nevredniciei: Sunt recunoscător pentru toate, dar nu sunt vrednic de dragostea lui Dumnezeu. Osândirea de sine la iad fără a pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu; Recunoștința față de Dumnezeu, fără a uita nevrednicia mea. Atât osândirea, cât și recunoștința au aproape aceeași lucrare asupra sufletului: de a topi muntele egoismului, însă de pe versanți opuși.

Smerenia lui Hristos este desăvârșită deoarece El este Singurul care S-a dăruit deplin pe Sine tuturor fără nici o clipă de întoarcere asupră-Și.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s