Sfinţii, desăvârşit îndumnezeiţi, după darul harului, în aşa măsură se includ în vecinicul Act viu al lui Dumnezeu, încât toate însuşirile-atribute ale Dumnezeirii li se comunică până la întreaga plinătate a asemănării, căci Dumnezeu va fi în ei toate întru toţi

neclatitaCele de mai sus le-am adunat într’o formă concisă pentru mine însumi, ca să aştern mai simplu în conştiinţa mea temeiurile credinţei noastre, aşa cum facem în general în Biserică prin Simbolul Sobornicesc al credinţei: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”

„EU SÂNT FIINȚA” (Ieş. 3:14), şi de asemeni: Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezând pre ei întru numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţând pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sânt în toate zilele, până la sfârşenia veacului. Amin (Mt. 28:19-20) – iată Descoperirea pe temeiul căreia se zideşte întreaga noastră viaţă.

Dumnezeiasca Fiinţă, înţeleasă după principiul Ipostasului (Faţa, Persoana), pentru cei „făcuţi după chip şi asemănare” rămâne vecinic un „Altul.” Dar acest „Altul” este iubitul nostru Care ne cunoaşte, Care ne-a spus: „Voi prietenii Mei sânteţi,” inexplicabil de înrudit, negrăit de prețios (cf. Io. 15:13-15).

Dumnezeiasca Fiinţă, înţeleasă după „momentul” Esenţei, este absolut transcendentă făpturii.

Dumnezeiasca Fiinţă, luată după „momentul” Energiei (Actul, Viaţa), intră în întreaga ei plinătate într’o împărtăşire reală cu făptura cuvântătoare, şi în cei mântuiţi devine „imanentă” făpturii (cf. Ef 3:19).

Dumnezeiasca Fiinţă, ca Fiinţă-de-sine fără de început, si ca Esentă-de-sine, nu este conditionată de nimic. Liberă de orice proces theogonic pentru minţile făcute ce o contemplă, Ea se prezintă ca un „Pur Dat.”

Dumnezeiasca Fiinţă absolut realizată, actualizată, exclude prezenţa în ea a vreunei putinţe-potenţial nedezvoltat, în vârtutea cărui fapt se poate defini ca „Pură Realitate.”

Ca „Dat” – ea este de neîmpărtăsit făpturii și rămâne vecinic tainică, neajunsă de nici un fel de rugăciune a niciuneia dintre făpturi. Ca „Realitate” (Act, Energie, Viaţă), Ea se împărtăşeşte în toată plinătatea şi neţărmurirea ei făpturii cuvântătoare, zidite „după chip şi asemănare.”

Că Viaţa Dumnezeiască se poate împărtăşi firii omeneşti în toată plinătatea Ei, ne-a arătat-o omul Hristos Iisus (1 Tim. 2:5). El, Dumnezeu-omul, este măsura tuturor lucrurilor: şi celor dumnezeieşti, şi celor omeneşti, şi este ultimul temei a toată judecata. Tot ce mărturisim în legătură cu omenirea lui Hristos este descoperirea gândului celui mai nainte de veci al lui Dumnezeu-Făcătorul pentru om (cf. Ef 1:4-10). Precum Hristos în omenirea Lui a cuprins „toată plinirea Dumnezeirii trupeşte” (Col. 2:9) şi „au șezut cu Tatăl Său pre scaunul Lui” (Apoc. 3:21), aşa şi tot omul este chemat de către porunca lui Dumnezeu – Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48) – la aceeaşi măsură de îndumnezeire (cf. Ef 3:19). Altfel, această poruncă nu ar fi putut avea loc.

Sfinţii, desăvârşit îndumnezeiţi, după darul harului, în aşa măsură se includ în vecinicul Act viu al lui Dumnezeu, încât toate însuşirile-atribute ale Dumnezeirii li se comunică până la întreaga plinătate a asemănării, căci Dumnezeu va fi în ei toate întru toţi (l Cor. 15:28). „Până la întreaga plinătate” – însă numai în planul Actului, adică al cuprinsului Vieţii lui Dumnezeu Însuşi, şi nicidecum după Esență. Omul, chiar desăvârşit îndumnezeit, vecinic se va deosebi de Dumnezeu în ce priveşte obârşia sa. Dumnezeu este Fiinţa De-Sine-Fiindă, Făcătorul a toate care fiinţează în ceruri şi pe pământ, oamenii însă există ca făptură.

Cuvintele „până la întreaga plinătate – însă numai în planul Actului” sună ca o oarecare micşorare, îngustare, degradare. Dar aceasta în realitate nicidecum nu este aşa. Darul lui Dumnezeu celor mântuiţi în Hristos este atât de măreţ, ba chiar nemărginit, că nici o minte omenească, în limitele pământeşti, nu este în putere de a şi-l închipui. Zidind pe om „după chipul Său şi după asemănare.” Dumnezeu Se repetă. Însuşi în noi. Şi întreaga plinătate a vieţii Dumnezeieşti – fără de început şi fără de sfârşit – va fi posesiunea de neînstrăinat a celor mântuiţi. Dumnezeu este pretutindenea şi atoateştiutor – şi sfinţii, petrecând în Duhul Sfânt, devin „pretutindenea prezenţi şi atoateştiutori.” Dumnezeu este adevărul şi viaţa (cf. Io. 14:6), şi sfinţii în El devin vii şi adevăraţi. Dumnezeu este atotdesăvârşita Bunătate şi Dragoste care îmbrăţişează tot ce există, şi sfinţii, în Duhul Sfânt, îmbrăţişează cu dragoste întregul cosmos. Fără de început Actul Dumnezeieştii Fiinţe, şi cei îndumnezeiţi, în vârtutea împărtăşirii acestui Act, devin „fără de început.” Dumnezeu lumină este şi nici un întunerec întru El nu este (l Io. 1:5), și pe sfinți, prin sălășluirea Sa (cf. Io. 14:23; Apoc. 7:15 ; Apoc. 21:3), îi preface în „curată lumină” (Mt. 13:43). Precum Ființarea Dumnezeiască este un „Pur Act,” astfel şi omul îndumnezeit, făcut la început numai ca potenţial, până în sfârşit se actualizează în fiinţarea lui făcută, şi devine aşijderea „act pur,” prin pătrunderea întru cele din lăuntrul catapetesmei (Evr. 6:19). (Arhim. Sofronie – Nașterea întru Împărăția cea neclătită, p. 85-88)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s