Realismul psihologic la locul lui și realismul duhovnicesc în Biserică. Pictura religioasă ortodoxă și icoana ortodoxă

748110_9_43

Realismul psihologic la locul lui și realismul duhovnicesc în biserică. Pictura religioasă și icoana

Fără a avea pretenția de adevăr absolut, ne exprimăm marea bucurie de a fi găsit, o dată cu pictura religioasă ortodoxă de bună calitate – nu mă refer la icoană, ci la capodoperele artiștilor care pictează teme legate de spațiul liturgic și viața duhovnicească a Bisericii (fără să le introducă și în icoană, ci introducând icoana în lucrările lor artistice) – locul cinstit, bine definit și curat al realismului artistic.

 

Icoana ortodoxă, cu rigorile ei canonice pe care iconarii ortodocși le stăpânesc și le impun, a fost adesea contaminată sau chiar înlocuită cu pictura religioasă necanonică, de influență occidentală. N-am știut ce să facem cu realismul și naturalismul religios și am fost dezamăgiți profund ori de câte ori l-am văzut pătrunzând și în pictura bisericească, în înfățișarea sfinților sau a praznicelor, ori a scenelor biblice, cu precădere din viața Mântuitorului. Această dezamăgire persistă ori de câte ori vedem compromisuri necanonice făcute în iconografie.

De când am descoperit numeroșii maeștri pictori ruși care pictează peisaje cu biserici și mănăstiri rusești, sau care redau spațiul înterior al bisericilor ortodoxe la diferite ocazii, precum și pictorul constantinopolitan Theodoros Rallis care are multe teme din viața bisericii, am avut bucuria să identific cu precizie locul adevărat al acestui fenomen artistic: în pragul iconografiei, în pridvorul icoanei, anunțând marea temă a icoanei ortodoxe, cea mai desăvârșită formă artistică din univers. O icoană sau o frescă poate fi pictată sub penelul realismului doar dacă este o parte, un element dintr-o pictură laică, în care apare reprezentată – de exemplu având închinători care o sărută, la un praznic, adică ea fiind o temă subsidiară. În astfel de lucrări, dreptcredincioșii, plini de evlavie, se află la rugăciune, la închinare, la împărtășanie, la spovedanie, sau în diverse alte frumoase ipostaze ale vieții duhovnicești, în biserici, mănăstiri sau în imediata lor apropiere, fără a avea trăsăturile desăvârșite ale sfinților din icoane sau fresce, însă fiind profund pătrunse de har, de starea cea cea mai presus de fire a locurilor sfinte, a icoanelor, a bisericilor, etc, cum se întâmplă în viața duhovnicească firească a oamenilor. Astfel de lucrări pre-duhovnicești sunt ca o verigă între psihologia emoțională și viața duhovnicească a oamenilor, între omul sufletesc, psihologic, și cel duhovnicesc, însă dialogul nu mai este de contradicție, ci de unire, de alăturare, de firesc al devenirii. Dacă în icoană sfântul este reprezentat ca om îndumnezeit, iar într-o lucrare artistică pe o temă neduhovnicească omul este reprezentat ca individ aflat la polul opus – al omului psihologic, în schimb, într-o lucrare artistică de bună calitate cu temă inspirată din viața religioasă a omului contemporan, se vede o trecere, o devenire a omului duhovnicesc către modelul desăvârșit care este Dumnezeu, Maica Domnului sau Sfântul din icoană. Astfel, avem o verigă între icoană și arta contemporană.

Trăirile ortodoxe precum smerenia, nădejdea, evlavia curată, buna cucernicie, rugăciunea, așteptarea răbdătoare, mila, bucuria sfântă, dragostea, sunt fidel reprezentate în aceste lucrări de artă cu temă religioasă ale Bisericii ortodoxe. Din ele lipsesc bolile sufletești ale sufletului neortodox precum pietismul, habotnicia, dolorismul, senzualismul, ci persoanele reprezentate se află în devenirea lor firească, în manifestările lor obișnuite în viața Bisericii. Dar tocmai acest firesc al vieții duhovnicești atrage sufletul privitorului fără să-l tulbure, aducându-i binecuvântare, înțelegere adâncă și bucurie tainică.

e5b80

Ca temă principală, o icoană poate fi pictată doar sub rigorile canonice (ale Bizanțului). Aici și așa, cele două nici nu se confundă, nici nu se substituie una celeilalte, ci se susțin și se ajută reciproc: arta profană, care se înscrie sub culorile luminii celei zidite, profitând de scăderile acesteia în intensitate, reprezentând obsesiv paradoxala umbră – care nu are ființă în sine, precum lumina, primește duh de la icoană și frescă, se îndumnezeiește tematic.

265d1b4efbe546073e93c30ce90aada9

Doar icoana, în măreția ei simbolică, în desăvârșirea ascetică a formei, a liniei, a culorilor, utilizând izvoadele Duhului Sfânt, prin abstractizarea duhovnicească a trupului înduhovnicit, pe care-l redă fără umbră, întru Lumina cea Nezidită, în lipsa de trăsături emoționale, sufletești, ale chipurilor și poziției sfinților, ci vădind trupul plin de har al acestora, omul îndumnezeit și în primul rând pe Hristos Dumnezeu-Omul Însuși, este modelul desăvârșit de expresie artistică, viața veșnică desăvârșită făcută vizibilă în arta bisericească.

01._125-97q-ev8c2718

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s