„Cufărul ortodoxiei. Piatra cea de mare preț a românilor”

Img353504224

„A fost o dată, la noi în țărișoara românească, într-un sătuc uitat de munte, un  pruncușor cuminte care se juca în grădina din ograda casei sale, printre florile cele preafrumos înmiresmate, cu o pietricică preafrumoasă pe care mămuca lui i-o dăduse-n dar. Pruncușorul, înconjurat de fluturași albi și voioși, rostogolea pietricica cea prețioasă prin iarba înrourată, plimbând-o printre floricelele albe de câmp, ascultând cu duioșie ciripitul păsărilor din crângul apropiat, în zumzetul pașnic și freamătul duios al miilor de gângănii, albinuțe și furnicuțe care petreceau împreună cu dânsul, blânde și liniștite, acoperite de foșnetul frunzelor și fânului care se usca la soare. Uneori lua pietricica minunată în palmă, alteori o ducea la ureche, altădată la piept în dreptul inimii, altădată o săruta cu dragoste, umplându-se de bucuria cea curată a pruncilor, moștenitorii curați ai împărăției lui Dumnezeu. Copilașul era plin de atâta dragoste, că toate vietățile îi deveniseră bucurie, ieșiseră din sălbăticia lor și se plimbau ori pluteau în jurul lui încet, fără de teamă, hrănindu-se cu harul care strălumina văzduhul din jurul său, că parcă și aerul se strânsese în jurul lui de atâta dragoste, că nu mai puteau să zboare nici fluturii, nici musculițele, nici albinuțele în felul lor zvăpăiat și de agitat, ci zburau încetișor, plutind parcă mai degrabă, decât zburând, iar furnicuțele de-obicei grăbite, parcă și ele de-acum se plimbau liniștite pe potecă fără zarvă, prepelindu-se de atâta dragoste, uitându-și rostul, copleșite de pacea binecuvântată ce se coborâse peste fețișor.

Mămuca și și tătucul pruncușorului aveau în casa bătrânească un cufăr vechi și mare plin ochi cu astfel de pietricele preascumpe pe care le țineau în odaia din mijloc, moștenite de la moșii și strămoșii lor una câte una, de sute, ba chiar peste două mii de ani. Toți pruncușorii din satul său, și încă din toate satele dimprejur, ba chiar și în cele mai îndepărtate colțișoare ale țărișoarei, aveau pietricele preafrumoase asemenea pruncușorului din povestea noastră, unele mai mari, altele mai mici, unele mai netede, altele mai colțuroase, unele mai colorate, altele mai străvezii, dar toate străluceau în lumina soarelui și copiii mult le iubeau și mult le cinsteau, fiind odorul lor de mult preț.

Din țări străine, de la miază-noapte și de la miază-zi, veneau călători bogați care-și vânduseră tot ce aveau numai ca să vază pietricelele cele minunate, și abia dacă unul, din când în când, avea atâția bani cât să cumpere câte una să o ducă în țara lui și să o pună în cel mai cinstit și mai sfânt loc, printre cei de neamul său.

Veni așadar într-o bună zi, în ograda pruncușorului nostru, un negustor cinstit, bogat și preaiscusit, cercetându-l pe prunc și pe părinții lui:

– Am venit de departe numai să văd minunăția asta de piatră prețioasă pe care o ține copilașul vostru, zise negustorul. O caut de mulți ani cu lacrimi, sudoare și suferință, căci o preadorește sufletul meu de când m-am născut. Cum se numește piatra asta prețioasă?

– Aceasta este „piatra dreptei credințe”, răspunse mama fețișorului.

– Ba unii îi mai zic „piatra împărăției cerurilor”, zise tatăl copilașului, scoțând din odaia din mijloc cufărul cel mare. De îndată ce-l deschise, o bucurie negrăită îi umplu pe toți, și o mireasmă sfântă umplu întreaga casă.

– Aici, șopti măicuța pruncului ca în taină, în cufărul nostru încă mai avem: „piatra rugăciunii”, „piatra bisericii”, „piatra celor șapte sinoade a toată lumea”, „piatra colindelor strămoșești”, „piatra cinstirii Icoanei”, „piatra Sfintei Cruci”, „piatra preacinstirii Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu”, „piatra Sfintei Liturghii”, „piatra isihiei” și atâtea și atâtea altele, bogății străvechi ale străbunilor noștri care le-au adunat și le-au sfințit de veacuri, prin har, rugăciune și jertfă. Acestea șapte preafrumoase, albe ca laptele sunt cele Șapte Sfinte Taine: „piatra Botezului”, „piatra Mirungerii”, „piatra Spovedaniei”, „piatra Împărtășaniei”, „piatra Cununiei”, „piatra Preoției”, „piatra Sf. Maslu”.

manastirea golia (110)

Începură a scoate alte și alte pietre scumpe, preaminunate iaspis, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras și iachint, ametiste, mărgăritare, safire, diamante și smaralde cum nu s-au mai văzut sub soare decât în nordul îndepărtat, în Rusia cea dreptslăvitoare, ori în țărișoara Muntelui celui Sfânt din sud, de la Marea Meditarană, unde viețuiesc în pace grecii cei ortodocși.
Pietricelele acestea nu erau precum celelalte pe care oamenii le scot din pământ, ci izvorau ele însele o lumină preafrumoasă, care se putea vedea cu ochiul liber, spun unii, mai ales atunci când se îngână ziua cu noaptea, că-ți era mai mare dragul să le privești și să te desfeți la căldura și lumina lor.

Și tot scoteau părinții fețișorului pietricelele cele alese și le numeau și le arătau cu evlavie, le sărutau și cu drag lor se-nchinau, iar negustorul plângea cu lacrimi privindu-le și ascultând-i, preadorindu-le și preaiubindu-le din toată inima sa cea însetată de pace, dragoste și adevăr.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s