„Osândirea de sine și complexul de inferioritate”

st-silouan

În teologia răsăriteană, nu există această expresie ori această înțelegere a așa-zisului „complex de inferioritate” – „complex de superioritate”. Sfinții Părinți nu-l pomenesc în scrierile lor. În schimb, întâlnim sănătoasa osândire de sine, prihănire de sine, ocărâre de sine care aduce în suflet mari daruri duhovnicești: bucurie, dragoste și mult har. Cum se explică această situație? Osândirea de sine aduce în suflet smerenie, iar smerenia atrage Harul Duhului Sfânt. Dacă este să facem o echivalare grosolană a celor două sisteme explicative, cel psihologic și cel duhovnicesc, la un pol am avea complexul de inferioritate, care este la Sfinții Părinți deznădejdea, iar la celălalt pol am avea complexul de superioritate, care este la Sfinții Părinți mândria. Deznădejdea și mândria sunt cele două patimi mari cu care ne luptăm toată viața. Cum se vindecă? Prin osândire de sine și recunoștință.

Să luăm cuvântul: „Eu sunt cel mai rău dintre toți.” El aduce cea mai mare ușurare și despovărare. Psihologic, mirenii se feresc de el, pentru că exprimă „o stare psihologică negativă.” Duhovnicește, însă el este cea mai puternică armă împotriva răului. Această afirmație: „Eu sunt cel mai rău dintre toți” este expresia celui mai mare adevăr cu putință care poate fi rostit vreodată de vreo ființă omenească în tot cuprinsul vieții sale înaintea lui Dumnezeu (este întâlnită și sub forma: „Eu sunt cel mai mare păcătos”). Datorită acestei absolute situări în adevărul despre sine, sufletul, chiar în clipa în care gândește sau rostește cu voce tare acest cuvânt („Vrednic sunt de osânda iadului”, „Eu sunt ultimul dintre toți”, „Eu sunt cel mai rău dintre toți”, „Eu sunt cel mai mic dintre toți”. „Eu sunt cel mai nevrednic dintre toți”, „Eu sunt cel mai ticălos dintre toți”, „Eu sunt cel mai păcătos dintre toți”), aude tainic glasul cel negrăit al Duhul Sfânt ori al Maicii Domnului care-i spune: „preadulcele meu!”, sau „dragul meu! sau „copilul meu”, sau „mult iubitul meu” însemnând ”„nu, tu nu ești cel mai rău” sau care-i spune: „așa este, dar tu ești dragul meu” „așa este, dar nu deznădăjdui”, sau chiar în clipa în care cel care se osândește vrea să spună cuvântul „cel mai rău”, Duhul îi schimbă cuvântul lin și duios, alintându-l, zicându-i „cel mai necugetat”, sau „cel mai binecuvântat”, sau „cel mai așa sau așa” tocmai pentru a-i întări cu dragoste osândirea de sine, aducându-i roadele dimpreună cu însăși prezența Sa binecuvântată, însă și certându-l preaduios pentru o asemenea preafrumoasă prihănire de sine, care este semnul bucuriei, al neînchipuirii minții și al neîndreptățirii de sine. Și câte și mai câte chipuri minunate ale pogorârii Domnului la cel care se osândește nu întâlnim la Sfinții Părinți, căci El se bucură nespus vâzând sufletul osândindu-se, și negreșit și neîntârziat îl răsfață cu cea mai mare dragoste pe cel care se coboară întru osândirea de sine dătătoare de smerenie, pe care-l primește la Sine cu mai mare îndreptățire, dându-i cea mai mare dragoste, daruri și mângâieri, binecuvântări și milostiviri, recunoașterea de fiu iubit, iar nu de slugă (rob) și mai ales harul mântuirii.

Ba încă la Athos, la părinții mai cucernici, găsim o bucurie și o veselie continuă de a învăța chipuri noi ale prihănirii de sine, care alungă duhul slavei deșarte și atrag mila lui Dumnezeu, noi feluri și expresii ale batjocoririi harice de sine (de sine, iar nu de aproapele!), expresii și formule hazlii nemaiauzite și nemaiîntâlnite, care mai de care mai prețuite, ba prin asemănarea cu dobitoacele cel de rușine, ba prin pomenirea patimilor celor de ocară, ba prin prostirea cea de bunăvoie a minții, mereu înnoindu-se și desăvârșindu-se în felurile și chipurile tăinuirii de sine, ale osândirii și al ocărârii de sine, cei mai desăvârșiți stârnind în jurul lor atâta veselie și iubire glumind pe seama lor înșile, semnul cel mai vădit al nerătăcirii. Disprețul cel sfânt față de propria persoană, care poate lua chiar forma harismei urii de sine celei bune la cei desăvârșiți, este atât de iubit Duhului Sfânt încât Acesta deplin se sălășluiește într-înșii cu pace și mângâiere.

Dacă vreun călător la Athos ar avea vreodată răgazul de a scrie minunatele chipuri ale osândirii de sine, ale prihănirii de sine, ale ocărârii de sine, ale disprețului de sine, ale batjocoririi de sine celei harice, care sunt toate chipuri insuflate de însuși Duhul Sfânt, am avea o preafrumoasă carte a smereniei ascetice, pregustarea Smereniei celei adânci a lui Hristos, altfel, de negrăit.

Osândirea de sine are ceva atât de neînțeles, atât de tainic, atât de bineplăcută și preaiubită sufletului, dar atât de greu de însușit, încât pentru a o descrie cât de cât, am putea-o asemăna cu cineva care își aruncă în cap „bulgări mari de noroi” care devin chiar înainte de a se atinge de el, „bulgări preafrumoși de aur”. Sau cu cineva care aruncându-se într-un foc fierbinte, focul se preface dintr-o dată în rouă răcoritoare”, sau cu cineva care aruncându-se cu hainele cele noi și curate într-o baltă puturoasă plină de necurăție, ele răspândesc mireasmă sfântă, preafrumoasă, fiind mai albe și mai curate ca înainte. Sau cu cineva care intrând într-o încăpere murdară și de rușine, se găsește pe sine stând ca într-un altar preasfânt. Sau cu cineva care vrând a coborî în beciul întunecat al unei clădiri, se găsește pe sine chiar în clopotnița de unde vede și înțelege și se bucură de toate. Sau acoperindu-se de rușine într-o groapă de țărână, se află dintr-o dată, în chip minunat, ca un vultur străvăzător plutind deasupra câmpiilor și pădurilor privind în cele mai mari îndepărtări ale zărilor albastre.

Mulți se tem să rostească vreodată aceste cuvinte despre sine, ca și cum ele ar însemna o oarecare „coborâre a stimei de sine”, o „lipsă de stimă de sine”. Însă, după cum scrie Arhimandritul Zaharia în teza sa de doctorat, vorbind despre cântecul lui Siluan, când sufletul se osândește, atunci dobândește pe loc pacea, căci Hristos vine imediat, negreșit, fără excepție, în inima omului care s-a osândit pe sine și îi dăruiește dragostea și smerenia Sa. Atunci omul simte o biruință de nedescris într-o luptă în care s-a nevoit toată viața și n-a priceput niciodată CUM să o câștige.

La celălalt pol, cei care nu au din anumite motive puterea de a se osândi, practică recunoștința însoțită de sentimentul nevredniciei: „Slavă ție, Doamne, pentru toate, dar nu sunt vrednic de mila Ta.”

Cele două formule, („Vrednic sunt de osânda iadului, dar nu deznădăjduiesc de mila Ta” și respectiv „Slavă ție, Doamne, pentru toate, dar nu sunt vrednic de mila Ta”) alternându-se în viața omului în funcție de nevoile sale duhovnicești, îl izbăvesc de cele două patimi extreme: mândria și deznădejdea.

Mai adăugăm că în practica grăbită a vieții și nevoinței monahale, se spune doar prima parte: „Vrednic sunt de osânda iadului”, partea a doua simțindu-se nemijlocit în inimă a o nădejde sfântă, sub chipul harului dătător de iertare și de viață, care chiar așa se citește: „dar nu deznădăjduiesc de mila Ta”. Dacă omul nu se osândește pe sine, nu vine nici nădejdea harului. Iar dacă se osândește, sigur vine harul nădejdii. deci nu este una fără cealaltă.

A doua formulă se întâlnește tot sub forma prescurtată: „Slavă Ție, Doamne” și ea implică automat partea a doua – „dar nu sunt vrednic de mila Ta”

Când lovești în deznădejde, te păzești să nu cazi în mândrie, iar când lovești în mândrie, te păzești să nu cazi în deznădejde.

„Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui” este arma cea mai desăvârșită atât împotriva mândriei, cât și a deznădejdei.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s