Cele trei etape ale dobândirii harului Duhului Sfânt în teologia Arhimandritului Sofronie de la Essex

16145342_10154988080666983_1391445331_o

„Omul-persoană viază prin Dumnezeu şi în Dumnezeu.
Această realitate poate fi grăită şi în alte cuvinte: Dumnezeu îmbrăţişează omul în întregime – şi mintea, şi inima, şi trupul. Persoana cea care cunoaşte şi Dumnezeu Cel cunoscut – sânt unite întru una. Nici unul nici altul nu devin nicicum un „obiect” în unirea lor. Cunoaşterea reciprocă – a omului de către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu de către om – are un caracter „personal”, care exclude „obiectivarea.” Această unire a dragostei este un act duhovnicesc în care Cel Iubit devine fiinţarea noastră. Dragostei îi este propriu a strămuta viaţa întru Acela pe Care Îl iubeşti, până la a uita de sine. Dragostea Dumnezeiască, după firea sa, după vrednicia sa, după măreţia sa, după armonia sa, după stăpânia sa – depăşeşte tot ce cunoaşte pământul. Ce este minunat pe lângă cele spuse, este că această stare se trăieşte ca singură cu adevărat firească omului. Uimitor lucru: El este şi Celălalt, şi totodată – al meu.

A atinge această dragoste este în esenţă „dobândirea harului Sfântului Duh”, despre care vorbea Sf. Serafim din Sarov.

Procesul dobândirii trece prin TREI STADII:

(PRIMA ETAPĂ)

prima împreunare cu Dumnezeu este cu putintă a se înfăptui ca un dar al bunăvoirii, în orice clipă pe care Dumnezeu o socoteşte prielnică – când omul primeşte cercetarea cu dragoste. Este actul descoperirii de Sine al lui Dumnezeu faţă de o persoană anume: Lumina lui Dumnezeu dă o experienţă adevărată a Dumnezeieştii vecinicii. Cu toate acestea, încă nu este îndumnezeirea finală a omului. Acest dar se poate încă tâlcui ca „bogăţie nedreaptă”; adică harul lui Dumnezeu încă nu s’a contopit cu noi astfel încât firea noastră şi harul să se facă în veci una (cf. Lc. 16:9-12).

(A DOUA ETAPĂ)

A doua etapă: lunga perioadă a părăsirii de către Dumnezeu, în diferite grade de intensitate, în treptele cele mai extreme – este înfricoşătoare: sufletul îşi simte căderea din Lumină ca pe o moarte în planul duhului. Lumina ce se arătase, încă nu este moştenirea nestrămutată a sufletului. Dumnezeu a rănit inima noastră cu dragoste, dar apoi S’a îndepărtat. Urmează o nevoinţă ce poate dura ani şi chiar zeci de ani. Harul uneori se apropie, dând astfel nădejde, înnoind însuflarea, şi din nou părăseşte. Această stare de alternări este o etapă de cea mai înaltă importanţă în creşterea omului până la putinţa de a se determina pe sine în vecinicie. Dumnezeu ne părăseşte pentru a ne putea manifesta de-sine stăpânirea. Iar cunoaşterea „căii” către desăvârşire am moştenit-o de la Părinţi. Este de observat că foarte mulţi din cei ce nu cunosc această rostuire a creşterii duhovniceşti a creştinului după cercarea harului, lipsindu-se apoi de el, cad de la Dumnezeu: cercetarea de Sus pe care o trăiseră, ei înclină a o înțelege ca pe un entuziasm psihic vremelnic, cu precădere caracteristic începutului vârstei adulte. Sfântul Siluan spunea despre aceasta: „Tot ce ne-a invățat vreodată harul, trebuie să păzim până la sfârşitul vieţii. Domnul părăseşte uneori Sufletul, pentru a-I cerca, pentru ca sufletul să-şi arate înțelegerea şi Voirea. Dar dacă omul nu se va sili spre a face, atunci va pierde harul, dar dacă va arăta că voieşte, atunci harul îl va iubi, şi de acum nu îl va mai părăsi” (cf. Viața și învătăturile…, op, cit, p. 225).

(CEA DE-A TREIA ETAPĂ)

„Harul va iubi pe om, şi de acum nu îl va mai părăsi”- este săvârsitul nevoinței de a agonisi harul. Este cea de-a treia etapă, cea finală. În desăvârşirea sa această etapă nu poate fi îndelungată, asemenea celei dintâi, căci starea de îndumnezeire prin har, trupul pământesc nu o poate răbda: neapărat urmează „mutarea de la moarte la viaţă” (cf. Io. 5:24). Şi însuşi omul nu doreşte a se „întoarce” la aceeaşi îngreuietoare stare de necontenite schimbări, dar dacă binevoieşte Domnul a îndelunga petrecerea nevoitorului în astă lume, atunci îl va păstra în acea măsură a harului unde va fi în stare a lucra şi, prin urmare, în putința de a „încredința oamenilor credinciosi, cari vor fi îndestulati a învăța și pre alții” (cf. 2 Tim. 2.2) ceea ce el însuşi a primit de la Părinţi, şi nemijlocit de la Dumnezeu.

Viaţa cea mai desăvârşită în Dumnezeul cel Adevărat este exprimată în cuvintele simple ale Evangheliei, însă cu multă trudă se însuşeşte această învăţătură. De mii de ori ne întoarcem la aceleaşi cuvinte ale Scripturii şi abia dacă întrezărim înţelesul lor vecinic. Adesea trecem de la o stare la alta: de la una bună la unarea – de la dragoste la vrăjmăşie – de la Lumină la întunerecul patimilor. Le comparăm lucrarea asupra sufletului şi ne luptăm spre a agonisi pe cea mai bună. Ne supunem celor mai felurite încercări, şi prin aceasta creştem duhovniceşte. Nevoie este ca noi să ne înălţăm de la cugete prunceşti până la înţelegerea „bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (cf. l Cor. 13:11; Ef. 4:13), până la putinţa de a face în libertate „alegerea” cea înţeleaptă pentru determinarea de sine ce va hotărî întregul nostru destin. Libertatea fără deplinătatea înţelegerii, uşor se preschimbă într’un rău. Cel ce ni Sa descoperit în Lumina Sa, Dumnezeu, Se ascunde apoi de la noi. Într’o nemăsurată tristeţe pentru pierdere, sufletul urcă până la o totală pocăinţă, până la „ura de sine.” Fără aceasta, de-abia dacă va fi cu putinţă omului, moştenitorului lui Adam celui întâi zidit, a se slobozi de urmările căderii luciferice. Dar de fapt, numai astfel va putea omul să pătrundă în tărâmul Luminii neînserate, „întru cele dinlăuntrul catapetesmei, unde înaintemergător pentru noi au intrat Hristos” (Evr. 6:19-20). Aceasta de pe urmă va fi săvârşitul îndumnezeirii, când o nouă cădere va fi cu neputinţă. Semne ale „pliniri vârstei lui Hristos” în hotarele Pământului sânt rugăciunea asemenea rugăciunii lui Hristos din Ghethsimani şi moartea asemenea celei de pe Golgotha. Astfel se săvârşeşte adevărata pătrundere a omului în Dumnezeiasca vecinicie, „intrarea întru bucuria Domnului” (cf. Mt. 25:21). În rugăciunea noastră cea asemenea celei din Ghethsimani ni se dă experienta fiinţială a ,,ipostasului” (a persoanei); iar asemănarea morţii noastre cu moartea lui Hristos este calea „deşertării” şi cu cât mai deplină ar fi să fie cea de pe urmă, cu atât mai desăvârşită intrarea duhului nostru în tărâmul de lumină purtător al Dumnezeirii Celei mai nainte de veci. Şi fie că omul vorbește sau nu în cuvinte despre starea sa reală, el o trăiește ca pe cunoașterea sa fiinţială: acum, în Hristos, şi „eu sânt.”

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 318-322)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s