„Lumina florilor” O povestioară ortodoxă despre Lumina lui Hristos

„LUMINA FLORILOR”

O povestioară ortodoxă despre Lumina lui Hristos

A fost o dată ca niciodată un fir de iarbă ce creștea vesel pe o pajiște întinsă și-nflorită.

– Ești floare? întrebă raza soarelui.

– Nu, sunt un biet fir de iarbă verde.

– Dar miroși ca o floare. Fiecare fir de iarbă este o floare.

– Am stat mult timp lângă o floare foarte frumoasă.

– Mirosea frumos floarea ta?

– Da, mirosea preafrumos. Veneau mii de gâze și albinuțe din toate colțurile lumii să o miroase. Unele, mai obosite, se mai așezau uneori și pe firul meu plăpând. Așteptau și ele să aibă loc să se așeze și să culeagă un bobușor de polen din floarea cea preafrumoasă. Mi-era rușine, întrucât nu aveam nici putere să le țin, nici polen și nectar să le hrănesc, nici mireasmă să le înmiresmez. Nu aveam miros plăcut. Miroseam ca o frunză putregăioasă, precum cea mai urâtă buruiană.

– Dar tu ești un fir de iarbă!

– Eu sunt cea mai ponosită și mai urâtă buruiană din lume. Și cea mai proastă. Zicând așa, firul de iarbă se umplu de o mireasmă plăcută care venea dinlăuntrul tulpiniței sale. Roși de rușine. Se uită în jur ca să nu o simtă nimeni. Se ascunse după o floare.

Două gâze vesele trecură pe acolo.

– „Ce miroase așa frumos?” întrebă una.

– Cred că este floarea aceea frumoasă cu petale albe.

– Eu nu sunt floare. Sunt un biet fir de iarbă…

– Dar arată precum cea mai frumoasă floare… zise gâza durdulie.

– Eu înainte eram fir de iarbă.

– Și cum ai devenit floare?

– M-am osândit toată primăvara și toată vara, ca ultima buruiană uscată, ca ultima frunză de pe pământ, ca cea mai urâtă, mai proastă și mai rea pată de mucegai. Singura vrednică de a fi aruncată în focul de la marginea pajiștii. Și cum stăteam așa, mereu gândind despre mine că sunt urâtă și buruienoasă, a trecut pe-aici o Femeie foarte frumoasă care culegea flori pentru Nunta Fiului Ei. Si auzindu-mi suspinul, m-a mângâiat și m-a umplut cu mireasma Ei. De-atunci, unii zic că sunt o floare foarte frumoasă. Eu tot iarbă vrednică de foc mă știu. Dacă aș putea, la iarnă, aș aduna toată iarba cea uscată și aș pune-o în clăi frumoase și în șuri călduroase, și doar pe mine m-aș arunca în focul acela, ca singură vrednică de foc…

– Și ce ți-a spus Femeia ce Mare și Preacurată?

– Mi-a zis: „Toate florile suntem una. Nu deznădăjdui…”

– Era frumoasă foarte?

– Da, este cea mai frumoasă roză de mai. Mirosul ei întrece parfumul tuturor florilor din lume. M-a îmbătat dintr-o dată. Ea L-a născut pe „Trandafirul cel Neveștejit” („o Rodon ton Amaraton”). El nu se veștejește niciodată. El luminează și înmiresmează toate florile. El este Lumina florilor. Când se pregătește să apară, toate florile din lume văd cât sunt ele de buruienoase. Abia după asta, se umplu toate de lumină. Dar, la început, fiecare își vede petele, uscăciunea, strâmbătatea firului, opacitatea culorii. Apoi toate se umplu de la El de Lumină și devin străvezii, curate și frumos-mirositoare. Mireasma Lui este cea mai curată.

– Și stau toată ziua și se bălăcesc la soare….

– Da, dar după ce trece El, dimpreună cu lumina soarelui de pe cer, mai vine și o a doua Lumină. E lină, caldă, frumoasă, Ea ne umple și ne cuprinde pe toate. E Lumina Lui. Ea pătrunde toate, și iarba, și copacii, și cerul, și toată lumea. Lumina asta nici nu răsare, nici nu apune, nici nu se micșorează, nici nu crește. Nu are nici început și nici sfârșit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s