„ Petru, Iacov și Ioan nu sunt trei oameni, ci trei ipostasuri ale aceluiași om”

Gregory_of_Nyssa
Sfântului Grigorie de Nyssa: „ Petru, Iacov și Ioan nu sunt trei oameni, ci trei ipostasuri ale aceluiași om” (PG. Vol. 45, Scrisoare către Avlavie – „Cum că nu sunt trei dumnezei”, p. 135).
 
Cuv. Antonie Hrapoviţki: „Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi”
 
„… – La asta deja voi putea răspunde şi eu! – a exclamat psaltul cu bucurie, ascultându-l cu aceeaşi uimire pe călător. – Apostolul Pavel spune cum, odată întorşi la Hristos, cei care înainte se vrăjmăşeau, grecii şi iudeii, au devenit toţi împreună un singur om. Iată ce spune el despre Mântuitorul: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, şi apoi: ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Ef. 2:14-15). Iată de ce tot citeam la părinţii Bisericii şi nu înţelegeam: ei totdeauna spun că fiinţa oamenilor una este, precum e şi fiinţa Sfintei Treimi, numai că unitatea noastră este slăbită de păcatele oamenilor şi se reface prin răscumpărarea lui Iisus Hristos… Da, da, – a adăugat Fedotovici, parcă amintindu-şi ceva – Sfântul Grigorie de Nyssa chiar spune aşa: tu mă întrebi cum pot fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu, dacă oamenii, spre exemplu Petru, Pavel şi Ioan, totuşi nu compun un singur om, ci trei oameni. La asta îţi voi răspunde, – continuă Sf. Grigorie – că această expresie – „trei oameni” – nu este corectă, omenirea este una, diferite sunt doar persoanele. Astfel este în omenirea, care este limitată, strâmtorată şi păcătoasă, iar în Dumnezeire, unde toate Feţele sunt sfinte, netrupeşti şi nelimitate, unde nu este nici un fel de despărţire, „dar într-adevăr unul este Dumnezeul nostru”.
 
– Da, aproximativ aşa, – a adăugat călătorul – Tu repeţi după memorie cuvintele sf. Grigorie din epistola sa către Avlalie.
 
Faţa imamului ardea şi de bucurie, şi de luptă; respirând greu din cauza emoţiilor, el a spus:
 
– Eu nu-l cunosc pe sf. Grigorie – spune-mi asemenea cuvinte ale lui Iisus, din care eu aş vedea că dragostea şi raţiunea între oameni trebuie să biruiască cu atâta putere, încât ei vor fi una în mulţimea lor; atunci eu voi crede în Sfânta Treime şi voi fi creştin.
 
Spunând asta, Ibrahim s-a ridicat brusc şi a exclamat:
 
– O, atunci voi înţelege de ce creştinii preţuiesc atât de mult Treimea lor! Eu voi înţelege că a crede în unitatea Tatălui şi Fiului este necesar pentru a nu ceda în faţa dezbinării noastre comune pe pământ, ci a aştepta o viaţă mai bună, fiindcă, dacă până şi în Dumnezeul cel adevărat există mulţime în unitate, oare ne putem îndoi că şi dezbinarea noastră se poate sfârşi, când şi noi vom fi una, asemenea Dumnezeului celui unul în Treime! Găseşte-mi aşa cuvinte în Evanghelie sau în Noul Testament, exclamă el din nou, şi eu voi preţui învăţătura despre Treimea voastră mai mult decât orice alte cuvinte ale lui Iisus.
 
– Iată aceste cuvinte – a spus cu bucurie Ivan Fedotovici, deschizând Noul Testament pe care chiar atunci i l-a întors imamul. – Ascultă rugăciunea cu care Iisus Hristos a încheiat poveţele de rămas bun către ucenicii Săi: „Şi nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru Mine, ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie; ca să crează lumea că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)
 
Fedotovici începu să citească cu voce puternică şi solemnă, dar la cuvintele „ca să crează lumea”, vocea i s-a înmuiat de lacrimi şi el continua să citească plângând: „Ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una, şi ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pre ei, precum pre Mine m-ai iubit” (Ioan 17:22-23)”
 
Reclame

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Patimile care apar din ascuțirea prin durere a iubirii trupești de sine”

 

În analiza patimilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul, înalță criteriul de discernământ uimitor de sus, gândul său fiind extrem de fin și de subțire, el arătând că există:

1) PATIMI CARE APAR DIN IUBIREA DE SINE SUB FORMA PLĂCERII, A IUBIRII TRUPEȘTI DE NOI ÎNȘINE,

2) PATIMI CARE APAR DIN ASCUȚIREA PRIN DURERE A IUBIRII TRUPEȘTI DE SINE

3) (PATIMI CARE APAR) CÂND SE AMESTECĂ ÎN PLĂCERE DUREREA, DÂND PERVERSITATEA (CĂCI AŞA NUMESC UNII ÎNTÂLNIREA PĂRŢILOR CONTRARE ALE RĂUTĂŢII)

Astfel, Sfântul Maxim nu diabolizează trupul, nici nu recomandă uciderea tuturor plăcerilor omului (Însuși Siluan Athonitul spune: „Am ucis măgarul și tot n-am biruit nimic….”) dublată de căutarea oarbă a durerii și a suferinței, ci, fiind la apogeul vârstei sale duhovnicești – având discernământul, deosebirea duhurilor – care este cea mai înaltă și ultima virtute care se dă omului duhovnicesc, face o detaliată și uimitoare (prin precizia și tehnicitatea ei) descriere a patimilor în funcție de principiul lor. Astfel, tămăduirea sufletului devine o cale personală, unică, în funcție de fiecare om în parte…

(Sf. Maxim Mărturisirorul, „Definiția răului” în Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3)

https://filocaliile.wordpress.com/2018/01/26/filocalia-vol-3

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Răul este o abatere, o ELIPSĂ (έλλειψις) ILOGICĂ (άλόγιστος) de la SCOP (τέλος)”

DEFINIȚIA RĂULUI
de Sf. Maxim Mărturisitorul

„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (ποίησις), nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic.
Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.”

https://filocaliile.wordpress.com/2018/…/26/filocalia-vol-3/

O INTUIȚIE GENIALĂ A SF. MAXIM MĂRTURISITORUL

Vedem că genialul Maxim Mărturisitorul, în capitolul „Definiția răului” din „Răspunsuri către Talasie”, Filocalia, vol. 3, nu reduce primitiv analiza patimilor după principiul plăcere-durere, cum se întâmplă de obicei în interpretările simpliste (blamând și condamnând plăcerea și respectiv recomandând durerea, deși, ca principiu, așa este bine să se procedeze!), ci merge foarte adânc în intuițiile sale insuflate de Duhul Sfânt, arătând că avem, totuși, patimi de trei categorii: și din plăcere, (dar și!) din durere, (și chiar și!) din amestecarea plăcerii cu durerea (perversitatea). Astfel calea către tămăduire devine personală, unică, sub ascultarea de duhovnic, iar nu după rețete.

Uimitoare descoperirile sale, extrem de avansate pentru epoca sa!

Aceste texte îi ajută nespus de mult pe duhovnici, pentru a vedea cauzele bolilor sufletești…

Mai degrabă, la Maxim, pare că nu atât plăcerea în sine este negativă, nu atât durerea în sine este pozitivă, ci modul în care, întrebuințate greșit în viața noastră, dau patimi după principiul lor….

1. (PATIMI CARE APAR DIN) IUBIREA DE SINE SUB FORMA PLĂCERII, A IUBIRII TRUPEȘTI DE NOI ÎNȘINE

„Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta.”

2. (PATIMI CARE APAR PRIN) ASCUȚIREA PRIN DURERE A IUBIRII TRUPEȘTI DE SINE

„Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.”

3. (PATIMI CARE APAR) CÂND SE AMESTECĂ ÎN PLĂCERE DUREREA, DÂND PERVERSITATEA (CĂCI AŞA NUMESC UNII ÎNTÂLNIREA PĂRŢILOR CONTRARE ALE RĂUTĂŢII)

„În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.”

(Sf. Maxim Mărturisirorul, „Definiția răului” în Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3)

https://filocaliile.wordpress.com/2018/01/26/filocalia-vol-3

DEFINIȚIA RĂULUI
de Sf. Maxim Mărturisitorul
„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (ποίησις), nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie,
voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic.
Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei. Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării
puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi
poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile (13).
Şi aşa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor”,44 lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea.
Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi
născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii
pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava
deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.”
(Filocalia, vol. 3.)