ÎNTÂLNIREA SFÂNTULUI SILUAN CU STRATONIC. DESPRE CUM GRĂIESC CEI DESĂVARȘIȚI (Audio și text)

ÎNTÂLNIREA SFÂNTULUI SILUAN CU STRATONIC. DESPRE CUM GRĂIESC CEI DESĂVARȘIȚI

Un sfânt din Munții Caucaz veni să cerceteze al Athosului Munte Sfânt.
Plângea cu lacimi mari adeseori când se ruga pentru pâmânt,
Și sfânt dar al cuvântului mai mare decât toți avea,
Căci tuturor din marea sa experiență-împărtășea.
Pe mulți monahi nevoitori căzuți, din sfânta istoveală-i ridicase,
Și la limanul bucuriei lui Hristos din nou îi trase,
Ba chiar pe unii din îngrozitoarea negrijanie i-a scos
Către-o adâncă și mai nouă nevoință i-a întors,
Căci legile duhovniceștii lupte el le-aflară,
Și le știa deja pe din-afară!
Prin cercetări și îndelungi lupte și biruințe i se dară!
Al nostru pustnic Stratonic era de toți cinstit și preaiubit!
Bogat discernământ în Domnul el avea,
Cu frumusețea și puterea minții sale, el toate cuprindea.
Adevărata rugăciune, cu lacrimi, el deja o cunoștea și-o învăța,
Mereu în centrul tuturor era și povestea, și sfătuia,
Pe nimeni fără de răspuns el nu lăsa.

Trecură două luni de când în Sfântul Munte el pe alții sfătuia,
Și începea să se mâhnească, căci pentru zidirea sa,
Pe nimenea mai ‘nalt cu duhul decât sine nu găsea.
Nimica nou el nu putu primi pentru al inimii preacuvioșiei sale dor,
Căci cercetând în sine nu vedea vreun spor,
Și-l căută pe Starețul Agathodor,
Cercând prin întrebare cui s-ar putea el înșuși face preasmerit ascultător.
Căci despre ascultare i se mistuia al prea alesei sale inimi dor,
Și despre toate celelalte sfinte lucruri ale monahului nevoitor.
Preacuviosul sfânt Părinte-Agathodor nu-i găsi acolo om
Ci l-a îndreptat cu milă spre Vechiul Russikon.

Acolo se-adunaseră mai mulți nevoitori smeriți și mai sporiți,
Și Dosithei Preacuviosul Schimonah era cu dânșii,
Era și Veniamin din Kaliagra cel cercat și mare,
Preabunul Onisifor ce egal în rugăciune n-are,
Iar mai presus de toți Preacuviosul Siluan – care mai tânăr decât toți era,
Întru acele zile și el acolo se găsea.
Căci el sporea necontenit cu duhul, fiind mai mare decât toți de vârsta sa.
La Maica Domnului solea din răsputeri nu numai pentru mântuirea sa,
Ci Domnului cu lacrimi pentru întreaga lume se ruga
Și mai ales pentru cei veșnic osândiți în iad se tânguia.

Acolo-n Vechiul Russikon, ei mult cu Stratonic se sfătuiră,
Și, unul câte unul, și chiar mai mulți vorbiră.
Când într-o zi de praznic, la Dositei Părintele-n chilie se-adunară,
S-asculte al Cuviosului din Caucaz cuvântul iară,
Monahul Siluan stătea în colțul său smerit, tăcând.
Și cu adâncă luare-aminte pe preacinstitul oaspete-ascultând,
În șoaptă vorba lui pe buzele-i tăcute cu negrăită încordare murmura.
Căci fiecare gând rostit de Stratonic el cugeta,
Și în adâncul inimii le cobora și le încerca.
Căci mare era taina sa în care se-adâncea atunci când asculta.

După cuvânt, Preacuviosul Stratonic dori a-l cerceta și pe smeritul Siluan,
Căci numai pe acesta nu-l povățuise încă dintre ei,
Și se-nvoiră pentru-a doua zi la ora trei.
În noaptea-aceea sfântă dinainte,
Smeritul Siluan mult se rugă la Domnul, și cu luare-aminte,
El i-a cerut să binecuvinteze întâlnirea ce le stătea-nainte.
PreaMarele Părinte Caucazian veni la sfântul la colibă-un pic mai iute,
La cincisprezece fără câteva minute.
Cuvântul între cei doi mari sfinți începu cu ușurință,
Căci amândoi râvneau spre-aceeași biruință cu silință,
Cu duhul amândoi spre-același țel tânjeau necontenit,
Și mare era bucuria de-a se fi-ntâlnit!
Sfântul Siluan, care cu o zi ‘nainte
Îl ascultase, după cum văzurăm, cu cea mai mare luare-aminte,
Văzuse că acesta dădea adeseori cuvânt din a sa minte.
Iar despre cum se-ntâlnește presfântă voia Domnului cu-a noastră,
Deși avea cuvânt înalt și vorba lui era măiastră
Preacuviosul Stratonic prea limpede el încă nu grăia,
Și pe-nțelesul tainic al lui Siluan el nu o deslușea.

Însăși de-aceea Sfântul Siluan trei întrebări îi adresa:
– „Cum anume grăiesc cei desăvârșiți?” – preacuvioșia ta,
– „Ce-nseamnă a se da voii lui Dumnezeu”, de veți putea,
Și încă – „Esența ascultării în ce-ar consta?”, îl intreba,
Privindu-l dintru-înălțimea cea duhovnicească întru care petrecea.

Preacuviosul Stratonic tăcu o scurtă vreme, căci se temea,
Simțind nelimpezimea marii și adâncii înțelegeri care tocmai i se deslușea:
– Adânce și-nsemnate întrebări îmi pui, cuvioșia ta!
– Acestea ce mă-ntrebi eu nu le știu – spune-mi te rog, chiar dumneata!
– Răspunde Siluan: „Ei, cei desăvârșiți, de la sine, nimica nu grăiesc, ci numai cele ce Preasfântul Duh le dă, ei le rostesc!”
În clipa aceea Părintele Stratonic vădit trăia aceeași stare,
Pe care Sfântul Siluan i-o puse-n întrebare.
O nouă și necunoscută taină acum i se descoperise,
La care făr’ să știe din tot sufletul râvnise!
Deși el mai presus fusese decât toți, până atunci, de-atâtea ori, acu’ i se vădise
Că doar dintru acele întâlniri și întrebări ale nevoitorilor el încă nu-și desăvâșise,
Cea mai înaltă chemare și căutările cele mai sfinte spre care-ntotdeauna el tânjise
Și iată! starea cea mai ‘naltă abia acum lui i se dăruise!

Odată lămurită întâia întrebare,
Dintru însăși a lui cea mai înaltă stare trăită cu căință,
A doua și a treia și le-nsuși cu mare ușurință!

Apoi vorbiră despre rugăciune:
Bătrânul Stratonic spunea că făr’ de lacrimi ea nu-și găsește locul ei prea cum se cade,
Ci ea rămâne adesea seacă, fără roade!
La care Siluan răspunse că în rugăciune, lacrimile pot seca,
Precum tot ce e-a trupului putere, se sfârșește și pot piere,
Însă a noastră minte, subțiată de atâta plâns și rugăciune,
Trece-ntr-o altă stare-a sufletului său, anume,
Curată de tot gândul, în deplină liniștire,
Contemplă pe Hristos întru preaplinul de iubire
Trăind acest preadulce simțământ subțire.
Chiar mai presus de lacrimi și de plâns e-această stare de vedenie și iubire.
Preacuviosul Stratonic plecă îndată mulțumit,
Ba chiar apoi, din nou a revenit,
La sfat și rugăciune,
Și întru-acele împreună glăsuiri de cuget și simțire
Ei mult s-au prețuit și s-au iubit!

Domnul nu l-a lăsat nerăsplătit,
Ci-aceeași stare mai presus de fire și lui i-a dăruit,
Ceea ce el înșuși a-ntărit,
Tuturor care după aceea l-au mai întâlnit, și-au povestit,
Despre acel părinte preaiubit,
Care atunci preaiscusit cu Duhul l-a povățuit,
Și care astăzi întru sfinți e proslăvit
Sfântul Siluan, Marele Athonit!

Părintele Sofronie, în cartea lui, încă mai povestește,
Că-ntr-o zi din cele ce-au urmat,
Veniamin, bătrânul pustnic din nou pe Stratonic l-a întrebat.
Căci multe mai avea de învățat.
Dar Stratonic tăcea și rămânea îngândurat:
– Părinte, ce ți s-a-ntâmplat?
Îl întrebă cu gesturi largi și grație teatrală
Erai atâta de vioi, odinioară,
Dar astăzi șezi preaîntristat,
Și buzele-ți mereu preaînsuflate parc-acum ți s-au închis,
Au oare nu mai ai nimic de zis?
– Ce să-ți răspund eu la-ntrebări?
Răspunse el tânjind spre starea ce-avusese mai ‘nainte.
Nu-mi este mie a vorbi despre acestea,
Căci tu de-acum îmi știi povestea!
Pe Siluan voi îl aveți aici,
Pe el întreabă!
Și trase-ncetișor metanierul de o boabă.

Uimit rămase pustnicul Veniamin,
Căci cunoștea pe Sfântul Siluan de multă vreme,
Dar niciodată nu gândise c-ar putea să-l cheme,
Să-i dea acela un sfat spre-a se mai mbunătăți!
„Ia uita că la asta eu niciodinioară m-am gândit…”
Așa petrecem noi adeseori în lume, ori în mănăstire,
Trecând cu mult prea mărginită-ne vedere, din neștire,
Pe cel de lângă noi pe care-l credem că-i mai mic,
Și care, zicem, noi, nu ne-ar putea-nvăța nimic.
Dar Sfântul Siluan era deja cu mult prea mare,
Și tocmai de aceea preatăinuit era printre aceia care,
L-ar fi putut vădi prin întrebare și cercare,
De-a Duhului adâncă sfințenie și lucrare.

 

Reclame

Păr. Rafail Noica: „Viața noastră nu s-a tras, ci SE TRAGE din tatăl meu și din mama mea…”

 

O UIMITOARE ȘI EXTRAORDINARĂ DESCOPERIRE A PĂRINTELUI RAFAIL NOICA

Știați că… viața noastră nu s-a tras, ci SE TRAGE din tatăl meu și mama mea…?

„Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea SE TRAGE din tatăl meu și din mama mea, DAR NU S-A TRAS, și GATA, acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, DAR SE TRAGE… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți (…) ” (Părintele Rafail Noica – Cuvântări în Țara Sfântă)