„Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”, spune limpede Sf. Ioan Scărarul („Scara”, p. 361-362). Abia prin folosirea ei nefirească, împotriva lui Dumnezeu, ea devine păcat, se preschimbă în patimă. (În neîntrebuințarea firească a mândriei ca putere naturală a sufletului identificam poate și originea falsei smerenii, ca boală care cuprinde sufletele slabe) La fel și cu mânia și toate celelalte puteri sănătoase ale sufletului… Păcatul nu are viață în sine, el doar parazitează puterile sufletești firești, scâlciindu-le sau deviindu-le de la rostul lor firesc. Astfel, inclusiv înclinarea spre mândrie, deși putini cunosc acest lucru, este o însușire a sufletului anume, bună în sine, care poate ajunge să fie parazitată de patima mândriei. Smerenia curăță rădăcina firească a puterii mândriei, eliberand-o de necurăția păcatului, tămăduind-o de boala mândriei, redând libertatea de mișcare ca tindere către Dumnezeu a acestei puteri firești sănătoase a omului… Astfel, smerenia este o asceză a puterii firești a „înclinării către mândrie ca însușire susținătoare a firii”, pentru a o păzi de a nu fi înfectată de patima mândriei, tot așa cum înfrânarea este o asceză a iubirii pentru a o păzi de curvie, sau postul pentru nevoia firească de a ne hrăni, pentru a o feri de lăcomie. La fel și în cazul iuțimii, blândețea o păzește de patima mâniei care tinde nefiresc să paraziteze puterea firească a iuțimii, care este în sine bună, folositoare, fiind ca o coloană vertebrală de susținere a firii omului. Harul curățește și plinește lipsurile puterilor sufletești… Pline de har, puterile sufletești se eliberează de patimile lor specifice. Harul arde patimile.
Iată ce spune Sf. Ioan Scararul: „41) Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunînd că unele din patimi sînt fireşti în suflet, neştiind că noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii, în patimi. De pildă: sămînţa se află în noi prin fire pentru naşterea de copii, dar noi am schimbat-o spre curvie; mînia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui; prin fire e în noi rîvna pentru virtuţi, dar noi rîvnim cele rele; prin fire se află în suflet poftireaslavei, dar a celei de sus; prin fire avem înclinare de a ne mîndri, dar împotriva dracilor; la fel, bucuria: dar pentru Domnul şi pentru faptele bune în slujba aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, dar împotriva duşmanilor sufletului. Am primit pofta de hrană, dar nu de neînfrînare.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”) Acest pasaj ne oferă cheia antropologiei, a eticii și a tămăduirii omului de patimi.
Un părinte duhovnicesc, înțelegând totuși pericolul sprijinirii sufletului pe puterea mândriei, a spus că astăzi este atât de putredă, de parazitată aceasta înclinare spre mândrie, încât nu ne mai putem folosi deloc de ea pentru mântuire. Cel mai sigur este să ne coborâm: „Cine se înalță pe sine, se va smeri.”
Blogul lui Vasile Călin Drăgan 