Atotsmerenia (πανταπεινότητα) lui Hristos

IMG_4978Atotsmerenia (πανταπεινότητα) este atributul lui Dumnezeu, smerenia atotdesăvârșită, atotbiruitoare și atotcuprinzătoare, nemărginită și veșnică. Atotiubirea lui Dumenzeu se întrepătrunde cu Atotsmerenia Sa, aceasta fiind acea calitate a iubirii dumnezeiești care desăvârșit de dăruiește tuturor fără nici o întoarce asupră-și, fiind absolut necondiționată. Ea nu este comparativă, ca smerenia omenească („eu sunt cel mai rău dintre toți” – maximum-ul omenesc posibil), ci este absolută, este un atribut al firii divine – Smerenia lui Hristos cea dumnezeiască. Sfântul Siluan Athonitul vorbește în scrierile sale despre această „smerenie a lui Hristos”, preadulce, mult iubită sufletului, altfel, de negrăit, de necuprins. Este singurul lucru pe care și-l mai dorea Starețul înainte de sfârșit, împreună cu rugăciunea pentru întregul Adam.

Anunțuri

Atunci, total pe neașteptate, ca și un ac subțire a străpuns grosimea peretelui de plumb, şi ca printr-un canal subţire cât un fir de păr a pătruns o rază de lumină.

carte-vom-vedea-pre-dumnezeu

„Îndelungat mi-a fost chinul. M’a dus până la deplina deşertare a puterilor mele. Atunci, total pe neașteptate, ca și un ac subțire a străpuns grosimea peretelui de plumb, şi ca printr-un canal subţire cât un fir de păr a pătruns o rază de lumină.”

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 18 https://sfantulsiluan.wordpress.com/2016/02/16/arhimandritul-sofronie-vom-vedea-pre-dumnezeu-precum-este/)

Biserica este Sfântă!

640px-Ship_of_Faith_icon_(Russia,_17_c.)

Biserica este SFÂNTĂ. Nici o întinăciune, nici o pată, nici un păcat nu atinge vreodată sfințenia Bisericii. Ea este veșnic și absolut sfântă. De unde începe acest demers al nostru? 
1.  Biserica este Sfântă. Fără de pată. Temeiul: „Cred într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.”
2.  Singurul păcătos sunt eu, toți ceilalți membri ai Bisericii sunt sfinți. Temeiul: „Toți se vor mântui, doar eu singur voi pieri.”

Afectează păcatul meu esența Bisericii? Este Sfințenia însăși a Bisericii atinsă de păcatul meu? Nu. Biserica, în chintesența ei este de neatins.

Desigur, Biserica în sensul ei veșnic, este veșnic Sfântă, fără de pată. Osândirea este întotdeauna de sine: eu sunt curvar, eu sunt păcătos. Nici un păcat personal nu atinge vreodată sfințenia Bisericii, sfințenia lui Hristos. Sfințenia Bisericii vine din Sfințenia lui Hristos. Păcatul meu nu îl face pe Hristos păcătos. Și nici Biserica.
Doar eu sunt singurul păcătos, singurul ei fiu nevrednic, ultimul ticălos, cel mai rău dintre toți, singurul curvar. Cel mai rău din Biserică și din întreaga lume. Singurul vrednic de osânda iadului. Biserica este o mireasă absolut neprihănită, fără de pată. Ba mai mult, nu aș numi păcătos pe nimeni în afară de mine. Cu atât mai puțin Întreaga Biserică. A transfera greșala mea asupra altuia, deja este un păcat. Însă a transfera păcatul meu asupra întregii Biserici, este cu neputință. Biserica este în sinea ei inatacabilă, indestructibilă. Nici porțile iadului nu o pot birui. În Crez spunem împreună cu Sfinții Părinți: „Cred într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.”
„Mintea omului nu o poate înțelege” spune Alexis Homiakov. V-ați gândit vreodată că faceți parte dintr-o Biserică în care nimic din căderile dvs. personale nu-i ating desăvârșirea și Sfințenia? Jertfa lui Hristos o face definitiv sfântă, fără zbârcitură, fără de pată, fără de greșeală. Biserica stă în virtutea Jertfei lui Hristos, nu în virtutea necurăției mele. Jertfa lui Hristos este atotdesăvârșită și răscumpărarea este veșnică.

Biserica nu-și pierde sfințenia datorită păcatelor celor ce o compun sau celor ce o slujesc. (Sf. Părinți)

Părintele Rafail Noica spune: „Biserica nu este și nu poate fi în criză vreodată.” Ea este mai presus de această lume.

Dacă nu ai această ecleziologie dreaptă, ai căzut în hulă împotriva Bisericii. Nici un păcat nu-l mânjește pe Dumnezeu. Nici un păcat nu mânjește Biserica lui Dumnezeu în înțelesul ei cel mai adânc. Hristos este veșnic fără de păcat și fără de pată, iar Biserica este infailibilă, fără de pată, fără de păcat. Eu, ca membru al Bisericii, da, sunt cel mai păcătos din lume, cel mai rău dintre toți, singurul vrednic de osânda iadului. Însă Biserica Ortodoxă este nepăcătoasă, dreaptă, Sfântă, desăvârșit sfântă. Iată ce scrie Homiakov, în lucrarea: „Biserica este una”: „Asuprită şi prigonită de vrăjmaşi din afară, uneori agitată şi dezbinată de patimile fiilor săi, Biserica SE PĂSTREAZĂ NECLINTITĂ ȘI NESCHIMBATĂ acolo unde se păstrează Tainele şi sfinţenia duhovnicească; NU SE DENATUREAZĂ NICIODATĂ şi nu necesită reforme. Ea nu trăieşte sub legea robiei, ci sub legea libertăţii, nu recunoaşte nici o putere asupra sa, în afară de propria sa putere, nu primeşte judecata nimănui în afară de judecata credinţei (pentru că mintea nu o înţelege!); şi îşi exprimă dragostea, credinţa şi nădejdea, în rugăciuni şi ritualuri insuflate ei de Duhul adevărului şi de harul lui Hristos”. (https://www.scribd.com/document/351691320/01-Homiakov-Biserica-Este-Una)

Părintele Stăniloae, în capitolul despre Sfințenia Bisericii grăiește așa: „Dar sfântă este şi Biserica întrucât prin ea, sau prin încadrarea în ea, devin sfinţi. Dar dacă sfinţenia lor ar rămâne mereu ascunsă, nearătată în fapte, ascunsă ar rămâne şi sfinţenia ei. Însă sfinţenia lor se face arătată în lăuntrul ei, prin puterile ulterioare primite de la ea, sau în cadrul ei. În aceasta se face arătată şi sfinţenia Bisericii. Sfinţenia Bisericii este astfel şi ea activă. Ea e o scară uriaşă în mişcare, care urcă pe toţi şi pe care urcă toţi; pe această scară
fiecare se află la altă înălţime a sfinţeniei, în altă apropiere de Dumnezeu, în alt grad străbătut de lumina Lui, de iubirea Lui, pe măsura silinţelor lui întreţinute de puterea lui Hristos manifestată prin Biserică. Cei ce se află mai sus pun în lumină mai mult sfinţenia Bisericii, sau a lui Hristos care sfinţeşte Biserica. Nici treapta cea mai înaltă nu epuizează rezervele de sfinţenie şi de putere sfinţitoare ale Bisericii, mai bine zis ale lui Hristos sălăşluit în Biserică,
mediul transmiţător al focului infinitei sfinţenii a lui Dumnezeu. Prin toţi se slăveşte Hristos şi Biserica, pentru că prin toţi se activează sfinţenia trupului Său. Ea e în acest sens „plinirea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes. 1, 23)” (Dogmatica, vol. 2)

„Osândirea de sine și complexul de inferioritate”

st-silouan

În teologia răsăriteană, nu există această expresie ori această înțelegere a așa-zisului „complex de inferioritate” – „complex de superioritate”. Sfinții Părinți nu-l pomenesc în scrierile lor. În schimb, întâlnim sănătoasa osândire de sine, prihănire de sine, ocărâre de sine care aduce în suflet mari daruri duhovnicești: bucurie, dragoste și mult har. Cum se explică această situație? Osândirea de sine aduce în suflet smerenie, iar smerenia atrage Harul Duhului Sfânt. Dacă este să facem o echivalare grosolană a celor două sisteme explicative, cel psihologic și cel duhovnicesc, la un pol am avea complexul de inferioritate, care este la Sfinții Părinți deznădejdea, iar la celălalt pol am avea complexul de superioritate, care este la Sfinții Părinți mândria. Deznădejdea și mândria sunt cele două patimi mari cu care ne luptăm toată viața. Cum se vindecă? Prin osândire de sine și recunoștință.

Să luăm cuvântul: „Eu sunt cel mai rău dintre toți.” El aduce cea mai mare ușurare și despovărare. Psihologic, mirenii se feresc de el, pentru că exprimă „o stare psihologică negativă.” Duhovnicește, însă el este cea mai puternică armă împotriva răului. Această afirmație: „Eu sunt cel mai rău dintre toți” este expresia celui mai mare adevăr cu putință care poate fi rostit vreodată de vreo ființă omenească în tot cuprinsul vieții sale înaintea lui Dumnezeu (este întâlnită și sub forma: „Eu sunt cel mai mare păcătos”). Datorită acestei absolute situări în adevărul despre sine, sufletul, chiar în clipa în care gândește sau rostește cu voce tare acest cuvânt („Vrednic sunt de osânda iadului”, „Eu sunt ultimul dintre toți”, „Eu sunt cel mai rău dintre toți”, „Eu sunt cel mai mic dintre toți”. „Eu sunt cel mai nevrednic dintre toți”, „Eu sunt cel mai ticălos dintre toți”, „Eu sunt cel mai păcătos dintre toți”), aude tainic glasul cel negrăit al Duhul Sfânt ori al Maicii Domnului care-i spune: „preadulcele meu!”, sau „dragul meu! sau „copilul meu”, sau „mult iubitul meu” însemnând ”„nu, tu nu ești cel mai rău” sau care-i spune: „așa este, dar tu ești dragul meu” „așa este, dar nu deznădăjdui”, sau chiar în clipa în care cel care se osândește vrea să spună cuvântul „cel mai rău”, Duhul îi schimbă cuvântul lin și duios, alintându-l, zicându-i „cel mai necugetat”, sau „cel mai binecuvântat”, sau „cel mai așa sau așa” tocmai pentru a-i întări cu dragoste osândirea de sine, aducându-i roadele dimpreună cu însăși prezența Sa binecuvântată, însă și certându-l preaduios pentru o asemenea preafrumoasă prihănire de sine, care este semnul bucuriei, al neînchipuirii minții și al neîndreptățirii de sine. Și câte și mai câte chipuri minunate ale pogorârii Domnului la cel care se osândește nu întâlnim la Sfinții Părinți, căci El se bucură nespus vâzând sufletul osândindu-se, și negreșit și neîntârziat îl răsfață cu cea mai mare dragoste pe cel care se coboară întru osândirea de sine dătătoare de smerenie, pe care-l primește la Sine cu mai mare îndreptățire, dându-i cea mai mare dragoste, daruri și mângâieri, binecuvântări și milostiviri, recunoașterea de fiu iubit, iar nu de slugă (rob) și mai ales harul mântuirii.

Ba încă la Athos, la părinții mai cucernici, găsim o bucurie și o veselie continuă de a învăța chipuri noi ale prihănirii de sine, care alungă duhul slavei deșarte și atrag mila lui Dumnezeu, noi feluri și expresii ale batjocoririi harice de sine (de sine, iar nu de aproapele!), expresii și formule hazlii nemaiauzite și nemaiîntâlnite, care mai de care mai prețuite, ba prin asemănarea cu dobitoacele cel de rușine, ba prin pomenirea patimilor celor de ocară, ba prin prostirea cea de bunăvoie a minții, mereu înnoindu-se și desăvârșindu-se în felurile și chipurile tăinuirii de sine, ale osândirii și al ocărârii de sine, cei mai desăvârșiți stârnind în jurul lor atâta veselie și iubire glumind pe seama lor înșile, semnul cel mai vădit al nerătăcirii. Disprețul cel sfânt față de propria persoană, care poate lua chiar forma harismei urii de sine celei bune la cei desăvârșiți, este atât de iubit Duhului Sfânt încât Acesta deplin se sălășluiește într-înșii cu pace și mângâiere.

Dacă vreun călător la Athos ar avea vreodată răgazul de a scrie minunatele chipuri ale osândirii de sine, ale prihănirii de sine, ale ocărârii de sine, ale disprețului de sine, ale batjocoririi de sine celei harice, care sunt toate chipuri insuflate de însuși Duhul Sfânt, am avea o preafrumoasă carte a smereniei ascetice, pregustarea Smereniei celei adânci a lui Hristos, altfel, de negrăit.

Osândirea de sine are ceva atât de neînțeles, atât de tainic, atât de bineplăcută și preaiubită sufletului, dar atât de greu de însușit, încât pentru a o descrie cât de cât, am putea-o asemăna cu cineva care își aruncă în cap „bulgări mari de noroi” care devin chiar înainte de a se atinge de el, „bulgări preafrumoși de aur”. Sau cu cineva care aruncându-se într-un foc fierbinte, focul se preface dintr-o dată în rouă răcoritoare”, sau cu cineva care aruncându-se cu hainele cele noi și curate într-o baltă puturoasă plină de necurăție, ele răspândesc mireasmă sfântă, preafrumoasă, fiind mai albe și mai curate ca înainte. Sau cu cineva care intrând într-o încăpere murdară și de rușine, se găsește pe sine stând ca într-un altar preasfânt. Sau cu cineva care vrând a coborî în beciul întunecat al unei clădiri, se găsește pe sine chiar în clopotnița de unde vede și înțelege și se bucură de toate. Sau acoperindu-se de rușine într-o groapă de țărână, se află dintr-o dată, în chip minunat, ca un vultur străvăzător plutind deasupra câmpiilor și pădurilor privind în cele mai mari îndepărtări ale zărilor albastre.

Mulți se tem să rostească vreodată aceste cuvinte despre sine, ca și cum ele ar însemna o oarecare „coborâre a stimei de sine”, o „lipsă de stimă de sine”. Însă, după cum scrie Arhimandritul Zaharia în teza sa de doctorat, vorbind despre cântecul lui Siluan, când sufletul se osândește, atunci dobândește pe loc pacea, căci Hristos vine imediat, negreșit, fără excepție, în inima omului care s-a osândit pe sine și îi dăruiește dragostea și smerenia Sa. Atunci omul simte o biruință de nedescris într-o luptă în care s-a nevoit toată viața și n-a priceput niciodată CUM să o câștige.

La celălalt pol, cei care nu au din anumite motive puterea de a se osândi, practică recunoștința însoțită de sentimentul nevredniciei: „Slavă ție, Doamne, pentru toate, dar nu sunt vrednic de mila Ta.”

Cele două formule, („Vrednic sunt de osânda iadului, dar nu deznădăjduiesc de mila Ta” și respectiv „Slavă ție, Doamne, pentru toate, dar nu sunt vrednic de mila Ta”) alternându-se în viața omului în funcție de nevoile sale duhovnicești, îl izbăvesc de cele două patimi extreme: mândria și deznădejdea.

Mai adăugăm că în practica grăbită a vieții și nevoinței monahale, se spune doar prima parte: „Vrednic sunt de osânda iadului”, partea a doua simțindu-se nemijlocit în inimă a o nădejde sfântă, sub chipul harului dătător de iertare și de viață, care chiar așa se citește: „dar nu deznădăjduiesc de mila Ta”. Dacă omul nu se osândește pe sine, nu vine nici nădejdea harului. Iar dacă se osândește, sigur vine harul nădejdii. deci nu este una fără cealaltă.

A doua formulă se întâlnește tot sub forma prescurtată: „Slavă Ție, Doamne” și ea implică automat partea a doua – „dar nu sunt vrednic de mila Ta”

Când lovești în deznădejde, te păzești să nu cazi în mândrie, iar când lovești în mândrie, te păzești să nu cazi în deznădejde.

„Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui” este arma cea mai desăvârșită atât împotriva mândriei, cât și a deznădejdei.

„… în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu”

„dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”.

st-silouan

Teză de doctorat Magna Cum Laude la Alba Iulia: IADUL ȘI IUBIREA LUI DUMNEZEU ÎN TEOLOGIA SFÂNTULUI SILUAN ATHONITUL. Pr. Prof. Dr. Cosmin Bufnea, Facultatea de teologie din Alba Iulia, Aula Sf. Mitropolit Simion Ștefan.

Teză de doctorat Magna Cum Laude la Alba Iulia: IADUL ȘI IUBIREA LUI DUMNEZEU ÎN TEOLOGIA SFÂNTULUI SILUAN ATHONITUL. Pr. Prof. Dr. Cosmin Bufnea, Facultatea de teologie din Alba Iulia, Aula Sf. Mitropolit Simion Ștefan.

Am avut bucuria să particip astăzi la această susținere minunată a tezei. Printre numeroase idei extraordinare, Părintele autor al lucrării a subliniat și prezentat numeroasele traduceri, editări și reeditări în zeci de limbi ale scrierilor Sfântului Siluan. În timp ce le urmăream în desfășurarea lor, mi-a venit gândul: Acesta este unul dintre chipurile preaminunate și oarecum neașteptate pentru epoca de atunci a Sfântului Siluan, dar atât de credibil și evident astăzi, prin care Hristos a împlinit însăși rugăciunea Sfântului: „ca toate noroadele pământului să Te cunoască în Duhul Sfânt”. Și în ce alt chip mai minunat ar fi putut Domnul să împlinească această atât de adâncă rugăciune, decât proslăvindu-l pe însuși robul său, proslăvire întru proslăvirea Duhului Sfânt, între toate noroadele pământului. Într-adevăr, nici un alt Sfânt nu este atât de proslăvit și cunoscut astăzi mai mult decât dumnezeiescul Siluan Athonitul. Proslăvind scrierile Sfântului se proslăvește în chip desâvârșit însuși Duhul Sfânt care prin smerita sa rugăciune și mână le-a insuflat: toate popoarele lumii ajung astfel să-l cunoască pe Hristos, prin Duhul Sfânt care minunat grăiește în scrierile Sfântului Siluan. Părintele Prof. Dr. Cosmin Bufnea repetă istoric demersul Arhimandritului Sofronie de a scrie o lucrare de popularizare a scrierilor Sfântului Siluan Athonitul pentru epoca noastră, înscriindu-se teologic în aceeași lucrare sfântă: „ca toate noroadele pământului să Te cunoască în Duhul Sfânt.”

 

 

Vezi Video: