Aplicație Smartphone:”Melodiile celor 8 glasuri după Cunțan”

screenshot_20190124-165815

„Melodiile celor 8 Glasuri și Tropare Bisericești.”
Aplicație Smartphone

Aplicație Android (.apk) pentru rememorarea rapidă a începutului melodiilor celor 8 glasuri bisericești după D. Cunțan. Pentru uzul rapid aplicat la strană. Dogmaticile glasurilor și troparele.

Instalează gratuit, fără anunțuri din Google PlayStore: https://play.google.com/store/apps/details?id=appinventor.ai_calindraganblog.Glasurile

Descarcă arhiva .rar cu melodiile integrale ale glasurilor în format mp3 de aici: https://drive.google.com/file/d/1w1NcXjGe38lUOJLDrv3_radV2uWKQcq_/view?usp=sharing

Reclame

„În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”


1

Ultima chilie a Sfântului Siluan Athonitul: camera de pe coridorul smereniei lui Hristos.

„Despre coridorul Sfântului Siluan pe care-l descrie Arhimandritul Sofronie s-ar putea scrie cărți întregi. Este coridorul smereniei celei negrăite a lui Hristos: „Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea, se ducea adeseori într’o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într’un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla o și mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec. (…) Stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. (…) înlăuntrul său neîncetat purta focul iubirii lui Hristos. ” (Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 196)”

 

Descarcă gratuit:

„În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”

În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos.PDF

234

„Înfricoșătorul lanț al judecării aproapelui”

14192692_1431611036854478_8184223721464686011_n

Povestea Ava:

– Am văzut pe unii căzând și am plâns cu lacrimi de durere pentru căderea lor.
Apoi, am văzut pe alții judecându-i pe cei căzuți și căzând și ei în aceleași, și m-am întristat pentru această taină a fărădelegii care lucrează între noi.
Dar am văzut și pe unii judecând pe cei ce-i judecau pe cei căzuți, și abia atunci am început să-mi plâng chiar și eu nelegiuita-mi cădere în gândul judecății, și mi-am zis: cu adevărat, subțire și greu este de biruit gândul judecării aproapelui meu. Și atunci mi-a dat Domnul a vedea înfricoșătoarea taină a fărădelegii care se lucrează între noi prin judecarea aproapelui: mii și miliarde de canale media care arată patimile și păcatele fraților noștri, apoi mii și milioane de oameni care-i judecă și îi osândesc, săvârșind prin aceasta un păcat prin care vrăjmașul îi trage întru aceleași, sau în păcatul cel înfricoșător al înălțării deasupra tuturor: mândria – pe ei, sau dacă sunt mai puternici, pe cei apropiați ai lor – apoi mii și sute de mii care-i judecă pe cei care-i judecă pe cei păcătoși, apoi mii dintre cei care-i judecă pe cei care judecă pe cei care judecă pe cei păcătoși, și tot așa, înfricoșătorul lanț se prelungește din neam în neam, din generație în generație, până se frânge când ajunge la un sfânt al lui Dumnezeu, la Maica Domnului sau la Mântuitorul Hristos, care a venit nu să judece și să osândească, ci să mântuiască. Singur Hristos poate să nu judece pe păcătos și să-l iubească așa cum este, și totuși El este Singurul Drept Judecător al tuturor.
– Atunci cum putem birui gândul judecării aproapelui?
– Domnul să ne dea harul de a birui. Singuri nu putem. Pe aici ne vin toate căderile noastre. Foarte multe ispite se abat asupra noastră imediat ce am judecat pe fratele nostru. Și nu cred că este cădere fără ca înainte cu o clipă, o oră, o zi sau o lună să nu fi judecat pe aproapele, fie și cu o imperceptibilă subțire mișcare a inimii sau a cugetului. În familiile noastre, timpul poate crește și mai mult: când ne judecăm și osândim părinții, copii fiind, vom cădea întru aceleași peste zeci de ani, dacă nu ne căim; unele căderi pot fi mici, dar altele pot fi cu adevărat mari.
– Atunci este cu neputință de biruit această ispită.
– Cele ce sunt cu neputință la om, sunt cu putință la Dumnezeu. De îndată ce vezi gândul judecării apropiindu-se de tine, alungă-l repede, cu o simplă mișcare a minții. Dacă revine, cugetă repede doar cele rele ale tale: pururea să-ți vezi doar căderile tale și păcatele, patimile și fărădelegile pe care le-ai săvârșit, și osândește-te doar pe tine zicând: „eu sunt cel mai rău dintre toți, cel mai nevrednic, cel mai ticălos, cel mai păcătos, singur sunt vrednic de osânda iadului; astăzi cade fratele meu, mâine voi cădea eu”. Când omul se osândește și se judecă doar pe sine însuși, el nu mai vede căderea aproapelui. Astfel se biruiește această ispită. Însă nu în întregime: de înălțările cele mai subțiri asupra celorlalți pe care nici măcar noi înșine nu le vedem, de micile gânduri de osânditoare respingere ale celorlalți care au patimi sau căderi, de privirile pline de tainică superioritate, de duhul mândriei care vine din desconsiderarea celor mai mici decât noi, care sunt puzderie ca stelele cerului și ca nisipul mării numai Duhul lui Dumnezeu ne poate izbăvi, dându-ne pururea inima înfrântă și zdrobită și smerenia cea mare a lui Hristos. Dacă-l privești pe fratele tău care se luptă cu o patimă sau cade, cercetează-ți inima: dacă simți oarecare bucurie sau dispreț pentru căderile lui, este de la vrăjmașul. Dacă simți milă și durere și împreună-suferință cu el, este de la Duhul. Dumnezeu îngăduie căderile doar câtă vreme suntem mândri, dacă ne smerim, ele nu-și mai au rostul pedagogic, iar creșterea noastră duhovnicească va curge firesc, fără căderi  mari îngăduite din pronia lui Dumnezeu.
Plânge căderea fratelui, plânge pe cel care-l judecă, dar plânge și pe cel care se face judecătorul amândurora, în care lucrează o și mai subțire fărădelege: a se crede pe sine mai presus și de unul, și de altul.
Atât de înfricoșător este gândul judecării aproapelui încât numai ridicând privirea asupra lui, sau asupra lucrului său, deja să te căiești în inima ta văzând gândul judecății apropiindu-se.

Sf. Ioan Scărarul: „Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”


descărcare (1)

„Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”, spune limpede Sf. Ioan Scărarul („Scara”, p. 361-362). Abia prin folosirea ei nefirească, împotriva lui Dumnezeu, ea devine păcat, se preschimbă în patimă. (În neîntrebuințarea firească a mândriei ca putere naturală a sufletului identificam poate și originea falsei smerenii, ca boală care cuprinde sufletele slabe) La fel și cu mânia și toate celelalte puteri sănătoase ale sufletului… Păcatul nu are viață în sine, el doar parazitează puterile sufletești firești, scâlciindu-le sau deviindu-le de la rostul lor firesc. Astfel, inclusiv înclinarea spre mândrie, deși putini cunosc acest lucru, este o însușire a sufletului anume, bună în sine, care poate ajunge să fie parazitată de patima mândriei. Smerenia curăță rădăcina firească a puterii mândriei, eliberand-o de necurăția păcatului, tămăduind-o de boala mândriei, redând libertatea de mișcare ca tindere către Dumnezeu a acestei puteri firești sănătoase a omului… Astfel, smerenia este o asceză a puterii firești a „înclinării către mândrie ca însușire susținătoare a firii”, pentru a o păzi de a nu fi înfectată de patima mândriei, tot așa cum înfrânarea este o asceză a iubirii pentru a o păzi de curvie, sau postul pentru nevoia firească de a ne hrăni, pentru a o feri de lăcomie. La fel și în cazul iuțimii, blândețea o păzește de patima mâniei care tinde nefiresc să paraziteze puterea firească a iuțimii, care este în sine bună, folositoare, fiind ca o coloană vertebrală de susținere a firii omului. Harul curățește și plinește lipsurile puterilor sufletești… Pline de har, puterile sufletești se eliberează de patimile lor specifice. Harul arde patimile.

Iată ce spune Sf. Ioan Scararul: „41) Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunînd că unele din patimi sînt fireşti în suflet, neştiind că noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii, în patimi. De pildă: sămînţa se află în noi prin fire pentru naşterea de copii, dar noi am schimbat-o spre curvie; mînia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui; prin fire e în noi rîvna pentru virtuţi, dar noi rîvnim cele rele; prin fire se află în suflet poftireaslavei, dar a celei de sus; prin fire avem înclinare de a ne mîndri, dar împotriva dracilor; la fel, bucuria: dar pentru Domnul şi pentru faptele bune în slujba aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, dar împotriva duşmanilor sufletului. Am primit pofta de hrană, dar nu de neînfrînare.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”) Acest pasaj ne oferă cheia antropologiei, a eticii și a tămăduirii omului de patimi.

Un părinte duhovnicesc, înțelegând totuși pericolul sprijinirii sufletului pe puterea mândriei, a spus că astăzi este atât de putredă, de parazitată aceasta înclinare spre mândrie, încât nu ne mai putem folosi deloc de ea pentru mântuire. Cel mai sigur este să ne coborâm: „Cine se înalță pe sine, se va smeri.”

Părintele Rafail Noica : „marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi”

rafail_noica_parintele_0

Părintele Rafail Noica: „marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi:

”(…) Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe TATĂL tău și pe MAMA ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea se trage din TATĂL meu și din MAMA mea, dar nu s-a tras, și gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, dar SE TRAGE… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți(…) ”