„Împărtășești puțină dragoste unui aproape și te minunezi de unde până unde, că învie toată viața lui și de multe ori și alții împrejurul lui.”

parintele-rafail-schitul-siluan-athonitul
„Împărtășești puțină dragoste unui aproape și te minunezi de unde până unde, că învie toată viața lui și de multe ori și alții împrejurul lui.”
 
„Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni zdrobiți de viața aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat și în neputința mea, așa cum ne-a spus părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele Sofronie) dacă au venit la mine i-am primit, așa cum i-au primit și frații mei din mănăstire și dacă i-am ascultat și dacă am avut atât de puțina dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori așa de puțină dragoste a lucrat așa o înviere în viața acestor oameni că uneori am rămas pur și simplu nu uimiți, trăsniți! De unde până unde!
 
Deci, ce vreau să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie psihologică, nici măcar morală; este legea vieții, și legea vieții aduce înviere. Viața duhovnicească este lucrul despre care se vorbește în teologia noastră cu terminologie eretică: mistica. Pentru noi, în ortodoxie, mistica nu există! Ce se numește mistică, aia îi viață duhovnicească, fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă face minuni, face lucruri la care nu ne așteptăm. Chiar și asta: împărtășești puțină dragoste unui aproape și te minunezi de unde până unde, că învie toată viața lui și de multe ori și alții împrejurul lui.”
 
Reclame

Apoftegmele iubirii de vrăjmași

25845362

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Apoftegmele iubirii de vrăjmași nu sunt greu de împlinit, sunt imposibil de împlinit. Dar ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva spune despre tine că ești rău, tu spune singur: „Eu sunt cel mai rău dintre toți” Același lucru spune-l despre tine și dacă îți spune că ești „bun”, sau chiar „cel mai bun dintre toți”

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Esența iubirii de vrăjmași nu este vreo metodă anapoda de a răsuci firescul vieții bieților oameni pentru a obține efecte răsturnate prin strategii de psihologie inversă, ci se întemeiază în ontologie, în realitatea adâncă a antropologiei ortodoxe: unitatea firii omului.

Noi cu toții-avem ó fire: /Când pe mine mă urăști, /Doar pe tine te rănești.

Eu sunt tu: un singur Adam.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva te întristează, roagă pe Domnul să-i întărească îngerul de pază.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva te blesteamă, tu binecuvintează-l. Dar tu nu aștepta să auzi zilnic cu urechile ocări, insulte și blesteme la adresa ta, ci seara, șoptește icoanei din colț: „Doamne, binecuvintează pe toți cei care m-au blestemat astăzi.” O să fii surprins ce bucurie și ce despovărare de iertare te cuprinde chiar și în zilele în care parcă ai avut pace cu toți, căci în taina minții oamenilor, chiar și a celor mai apropiați, se duc bătălii grele și adeseori omul are mișcări de blestem ale minții chiar și fără să-și dea seama, de la ispitele vrăjmașului. Însă mulți se luptă să le înfrâneze și reușesc astfel să sugrume crocodilul ispitei…

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți otrăvește fântâna, tu caută nu doar să nu te răzbuni la fel, ci acoper-o pe a sa și veghează ca nici măcar o frunză, o insectă sau o altă vietate să nu cadă într-însa și să i-o murdărească. An de an, picură și puțina aghiasmă mare într-însa, să fie desăvârșit curată.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva te numește prost, tu nu te supăra, ci numește-te singur „cel mai prost dintre toți”. Fă la fel și când te numește deștept, sau chiar „cel mai deștept dintre toți”. Dacă te numește „cel mai prost dintre toți”, atunci bucură-te, dar tinde nu către comparație, ci către unicitate și spune: „Nu, eu sunt singurul prost de pe pământ”

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți cere un pește, dăruiește-i doi pești, nu-l învăța chiar atunci să prindă pește. Întâi odihnește-l și potolește-i foamea. În schimb, dacă te roagă dintru început să-l înveți să-și prindă singur pește, nu-i dărui repede și grăbit un pește, ci învață-l cum să-și prindă pește, ca să supraviețuiască. Dacă cineva îți fură un pește, dăruiește-i și undița cu care l-ai prins, și actul de proprietate a bălții din care ai prins peștele. Și desigur, dacă nu știe să prindă pește, stai cu el și ajută-l. Dacă-ți cere să împreună-priveghezi cu el la pescuit o noapte întreagă, stai două.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă vrăjmașii tăi au slăbit și au început să te ocolească și să te lase în pace, tu nu scădea întru dragostea ta, ci roagă-te Domnului si pentru vrăjmașii vrăjmașilor tăi, ca și pe aceia Hristos să-i mântuiască și ca trupurile tuturor vrăjmașilor tăi să se prefacă în sfinte moaște frumos mirositoare.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva se lovește singur, asumă-i tu vina. De exemplu: dacă dă cu capul de pragul de sus, roagă-l să te ierte că ai pus pragul de sus prea jos. Dacă se împiedică de o piatră, roagă-l să te ierte pentru că n-ai alergat înaintea lui să-i înlături bolovanul la timp. Precum părinții față de copiii neștiutori. Nu spune: așa-i trebuie, dacă n-a fost atent. Sau: bine a pățit, dacă n-a ascultat. Expresiile și formulările de îndreptățire și întărire a răului care se întâmplă celuilalt, trebuiesc treptat înlocuite cu formulări de asumare personală a vinei Întregului Adam: și pentru aceasta tot eu sunt de vină.

Ava Rafail Noica povestește cum se spovedea Părintelui Sofronie zicându-i:
– Părinte, am greșit, n-am făcut ascultare.
Părintele răspundea:
– Eu sunt de vină pentru asta.
-Părinte, am păcătuit, am făcut asta și asta.
Părintele Sofronie:
– Asta este din vina mea, că nu m-am rugat destul.
Și tot așa, îl despovăra.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți scoate un ochi, tu oferă-i gratis un transplant de retină, plătește-i costurile operației de cataractă, la cea mai scumpă clinică de oftalmologie din lume și roagă-te ca ochiul său să fie veșnic sănătos și curat.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți arde via sau îți fură strugurii, tu păzește-i via sa, împrejmuiește-i-o cu gard, ud-o cu găleata și stai de pază la strugurii săi, să nu-i atingă nici măcar graurii.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Culmea iubirii de vrăjmași este să se considere pe sine omul singurul vrăjmaș din toate veacurile, cel mai rău dintre toți și singurul vrednic de osânda iadului, singurul vinovat, singurul egoist. „Singurul vrăjmaș sunt eu”. Interesant este că Siluan spunea: dar nu aceasta este adevărata smerenie, smerenia lui Hristos. Ci ea sălășluiește în cei cu adevărat „mai mici.”

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă nu poți nici să-ți iubești vrăjmașii, nici să nu-i blestemi, nici să nu te răzbuni pe ei, nici să nu-i otrăvești, nici să întorci obrazul etc. atunci te poftim în bucătărie la o fiertură fierbinte, să ne mai întremăm 🙂

„Au venit fraţi la avva Antonie zicând: spune-ne un cuvânt prin care să ne mântuim. – Aţi auzit Scriptura, vă ajunge. Iar ei: şi de la tine vrem să auzim, părinte.
– Spune Evanghelia, „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întinde-i-l şi pe celălalt“10(Matei 5, 39.).
– Nu putem face aşa.
– Dacă nu-l puteţi întinde şi pe celălalt, atunci răbdaţi măcar unul.
– Nici asta nu putem.
– Dacă nu puteţi nici asta, atunci măcar nu răspundeţi cu rău pentru rău.
– Nici asta nu putem.
Atunci îi spuse bătrânul ucenicului său: fă-le puţină fiertură, căci sunt neputincioşi. Şi lor le zise: dacă aia nu puteţi, aia nu vreţi, ce să vă fac? Trebuiesc rugăciuni. (Patericul egiptean: http://www.pateric.ro/despre-avva-antonie/)

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva te judecă și te osândește, roagă-te Domnului să-l proslăvească între sfinți. În ziua pomenirii omonimului său în calendar, tu gândește-te că și el va fi acolo într-o zi.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Esența iubirii de vrăjmași nu este vreo metodă anapoda de a răsuci firescul vieții bieților oameni pentru a obține efecte răsturnate prin strategii de psihologie inversă, ci se întemeiază în ontologie, în realitatea adâncă a antropologiei ortodoxe: unitatea firii omului.

Noi cu toții-avem ó fire: /Când pe mine mă urăști, /Doar pe tine te rănești.

Eu sunt tu: un singur Adam.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Să ai zilnic asupra ta carnețelul cel gros cu 490 de file (70×7). De câte ori îți greșește aproapele, însemnează o filă cu „îl iert”, și iartă-l.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva te contrazice, taci, întrerupe conversația și retrage-te. Dacă nu-ți primește primul cuvânt, nu poate să primească nimic de la tine, și orice dialog ulterior este lipsit de ascultare… în schimb, roagă-te ca Domnul însuși să-i dea cuvânt bun în inima lui.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă nu știi cum să cureți cărarea cuiva care-ți pune piedici și-ți închide drumul, alege un bolovan de pe cărarea lui, care-l împiedică să meargă mai departe, și dă-l la o parte…

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:
Dacă cineva-și varsă un strop de ură asupra ta, tu varsă asupra lui un tsunami de dragoste.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva face totul împotriva ta, tu iubește-l necontenit și fă totul pentru el, binecuvântându-l și iertându-l în pace.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți pune piedici și-ți închide drumul, tu curăță-i cărarea sa, și roagă-L pe Hristos să i-o lumineze cu Harul Său întru veșnicie.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:

Dacă cineva îți întunecă ziua cu o vorbă urâtă sau cu o faptă rea, roagă-L pe Hristos să-i trimită o rază de lumină care să-i însenineze nu doar ziua, ci întreaga viață.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:
Dacă cineva te chinuie necontenit, îți face necazuri peste necazuri, te rănește neîncetat, roagă-te pentru el în taină, până ce toată ura i se va topi în oceanul dragostei de vrăjmași a Mântuitorului.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:
Dacă te urăște cineva, fie el și cel mai mare vrăjmaș al tău, iubește-l ca pe copilul tău cel mai cuminte, sau ca pe mama care ți-este cea mai dragă ființă de pe pământ.

Apoftegmele iubirii de vrăjmași:
Dacă cineva și te insultă, și te lovește, dăruiește-i un câmp întreg de flori.

Apoftegmele teologiei iubirii de vrăjmași:

Dacă te insultă cineva, dăruiește-i o floare.

 

„ Petru, Iacov și Ioan nu sunt trei oameni, ci trei ipostasuri ale aceluiași om”

Gregory_of_Nyssa
Sfântului Grigorie de Nyssa: „ Petru, Iacov și Ioan nu sunt trei oameni, ci trei ipostasuri ale aceluiași om” (PG. Vol. 45, Scrisoare către Avlavie – „Cum că nu sunt trei dumnezei”, p. 135).
 
Cuv. Antonie Hrapoviţki: „Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi”
 
„… – La asta deja voi putea răspunde şi eu! – a exclamat psaltul cu bucurie, ascultându-l cu aceeaşi uimire pe călător. – Apostolul Pavel spune cum, odată întorşi la Hristos, cei care înainte se vrăjmăşeau, grecii şi iudeii, au devenit toţi împreună un singur om. Iată ce spune el despre Mântuitorul: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, şi apoi: ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Ef. 2:14-15). Iată de ce tot citeam la părinţii Bisericii şi nu înţelegeam: ei totdeauna spun că fiinţa oamenilor una este, precum e şi fiinţa Sfintei Treimi, numai că unitatea noastră este slăbită de păcatele oamenilor şi se reface prin răscumpărarea lui Iisus Hristos… Da, da, – a adăugat Fedotovici, parcă amintindu-şi ceva – Sfântul Grigorie de Nyssa chiar spune aşa: tu mă întrebi cum pot fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu, dacă oamenii, spre exemplu Petru, Pavel şi Ioan, totuşi nu compun un singur om, ci trei oameni. La asta îţi voi răspunde, – continuă Sf. Grigorie – că această expresie – „trei oameni” – nu este corectă, omenirea este una, diferite sunt doar persoanele. Astfel este în omenirea, care este limitată, strâmtorată şi păcătoasă, iar în Dumnezeire, unde toate Feţele sunt sfinte, netrupeşti şi nelimitate, unde nu este nici un fel de despărţire, „dar într-adevăr unul este Dumnezeul nostru”.
 
– Da, aproximativ aşa, – a adăugat călătorul – Tu repeţi după memorie cuvintele sf. Grigorie din epistola sa către Avlalie.
 
Faţa imamului ardea şi de bucurie, şi de luptă; respirând greu din cauza emoţiilor, el a spus:
 
– Eu nu-l cunosc pe sf. Grigorie – spune-mi asemenea cuvinte ale lui Iisus, din care eu aş vedea că dragostea şi raţiunea între oameni trebuie să biruiască cu atâta putere, încât ei vor fi una în mulţimea lor; atunci eu voi crede în Sfânta Treime şi voi fi creştin.
 
Spunând asta, Ibrahim s-a ridicat brusc şi a exclamat:
 
– O, atunci voi înţelege de ce creştinii preţuiesc atât de mult Treimea lor! Eu voi înţelege că a crede în unitatea Tatălui şi Fiului este necesar pentru a nu ceda în faţa dezbinării noastre comune pe pământ, ci a aştepta o viaţă mai bună, fiindcă, dacă până şi în Dumnezeul cel adevărat există mulţime în unitate, oare ne putem îndoi că şi dezbinarea noastră se poate sfârşi, când şi noi vom fi una, asemenea Dumnezeului celui unul în Treime! Găseşte-mi aşa cuvinte în Evanghelie sau în Noul Testament, exclamă el din nou, şi eu voi preţui învăţătura despre Treimea voastră mai mult decât orice alte cuvinte ale lui Iisus.
 
– Iată aceste cuvinte – a spus cu bucurie Ivan Fedotovici, deschizând Noul Testament pe care chiar atunci i l-a întors imamul. – Ascultă rugăciunea cu care Iisus Hristos a încheiat poveţele de rămas bun către ucenicii Săi: „Şi nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru Mine, ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie; ca să crează lumea că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)
 
Fedotovici începu să citească cu voce puternică şi solemnă, dar la cuvintele „ca să crează lumea”, vocea i s-a înmuiat de lacrimi şi el continua să citească plângând: „Ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una, şi ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pre ei, precum pre Mine m-ai iubit” (Ioan 17:22-23)”
 

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Patimile care apar din ascuțirea prin durere a iubirii trupești de sine”

 

În analiza patimilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul, înalță criteriul de discernământ uimitor de sus, gândul său fiind extrem de fin și de subțire, el arătând că există:

1) PATIMI CARE APAR DIN IUBIREA DE SINE SUB FORMA PLĂCERII, A IUBIRII TRUPEȘTI DE NOI ÎNȘINE,

2) PATIMI CARE APAR DIN ASCUȚIREA PRIN DURERE A IUBIRII TRUPEȘTI DE SINE

3) (PATIMI CARE APAR) CÂND SE AMESTECĂ ÎN PLĂCERE DUREREA, DÂND PERVERSITATEA (CĂCI AŞA NUMESC UNII ÎNTÂLNIREA PĂRŢILOR CONTRARE ALE RĂUTĂŢII)

Astfel, Sfântul Maxim nu diabolizează trupul, nici nu recomandă uciderea tuturor plăcerilor omului (Însuși Siluan Athonitul spune: „Am ucis măgarul și tot n-am biruit nimic….”) dublată de căutarea oarbă a durerii și a suferinței, ci, fiind la apogeul vârstei sale duhovnicești – având discernământul, deosebirea duhurilor – care este cea mai înaltă și ultima virtute care se dă omului duhovnicesc, face o detaliată și uimitoare (prin precizia și tehnicitatea ei) descriere a patimilor în funcție de principiul lor. Astfel, tămăduirea sufletului devine o cale personală, unică, în funcție de fiecare om în parte…

(Sf. Maxim Mărturisirorul, „Definiția răului” în Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3)

https://filocaliile.wordpress.com/2018/01/26/filocalia-vol-3

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Răul este o abatere, o ELIPSĂ (έλλειψις) ILOGICĂ (άλόγιστος) de la SCOP (τέλος)”

DEFINIȚIA RĂULUI
de Sf. Maxim Mărturisitorul

„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (ποίησις), nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic.
Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.”

https://filocaliile.wordpress.com/2018/…/26/filocalia-vol-3/

O INTUIȚIE GENIALĂ A SF. MAXIM MĂRTURISITORUL

Vedem că genialul Maxim Mărturisitorul, în capitolul „Definiția răului” din „Răspunsuri către Talasie”, Filocalia, vol. 3, nu reduce primitiv analiza patimilor după principiul plăcere-durere, cum se întâmplă de obicei în interpretările simpliste (blamând și condamnând plăcerea și respectiv recomandând durerea, deși, ca principiu, așa este bine să se procedeze!), ci merge foarte adânc în intuițiile sale insuflate de Duhul Sfânt, arătând că avem, totuși, patimi de trei categorii: și din plăcere, (dar și!) din durere, (și chiar și!) din amestecarea plăcerii cu durerea (perversitatea). Astfel calea către tămăduire devine personală, unică, sub ascultarea de duhovnic, iar nu după rețete.

Uimitoare descoperirile sale, extrem de avansate pentru epoca sa!

Aceste texte îi ajută nespus de mult pe duhovnici, pentru a vedea cauzele bolilor sufletești…

Mai degrabă, la Maxim, pare că nu atât plăcerea în sine este negativă, nu atât durerea în sine este pozitivă, ci modul în care, întrebuințate greșit în viața noastră, dau patimi după principiul lor….

1. (PATIMI CARE APAR DIN) IUBIREA DE SINE SUB FORMA PLĂCERII, A IUBIRII TRUPEȘTI DE NOI ÎNȘINE

„Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta.”

2. (PATIMI CARE APAR PRIN) ASCUȚIREA PRIN DURERE A IUBIRII TRUPEȘTI DE SINE

„Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.”

3. (PATIMI CARE APAR) CÂND SE AMESTECĂ ÎN PLĂCERE DUREREA, DÂND PERVERSITATEA (CĂCI AŞA NUMESC UNII ÎNTÂLNIREA PĂRŢILOR CONTRARE ALE RĂUTĂŢII)

„În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.”

(Sf. Maxim Mărturisirorul, „Definiția răului” în Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3)

https://filocaliile.wordpress.com/2018/01/26/filocalia-vol-3

DEFINIȚIA RĂULUI
de Sf. Maxim Mărturisitorul
„Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (ποίησις), nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie,
voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic.
Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei. Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării
puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi
poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile (13).
Şi aşa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor”,44 lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea.
Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi
născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii
pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava
deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.”
(Filocalia, vol. 3.)