„Firul de borangic al voii lui Dumnezeu” (God’s will is like a silk thread)

„Firul de borangic al voii lui Dumnezeu”
(God’s will is like a silk thread)

Voia lui Dumnezeu care cinstește cu mult preț libertatea omului nu ni se impune cu de-a sila, ci este precum un preasubțire fir de borangic care ne leagă de El, firișor care iute se rupe și iarăși se înnoadă, după cum voiește omul, ca acesta niciodată să nu se simtă silit de Dumnezeu să accepte voia Atotputernicului Atotțiitor… Așadar, tensiunea de rezistență dintre voia lui Dumnezeu și voia omului nu depășește tensiunea de rezistență a firului de mătase. Aceasta este și valoarea libertății omului.

Anunțuri

„Lumina florilor” O povestioară ortodoxă despre Lumina lui Hristos

„LUMINA FLORILOR”

O povestioară ortodoxă despre Lumina lui Hristos

A fost o dată ca niciodată un fir de iarbă ce creștea vesel pe o pajiște întinsă și-nflorită.

– Ești floare? întrebă raza soarelui.

– Nu, sunt un biet fir de iarbă verde.

– Dar miroși ca o floare. Fiecare fir de iarbă este o floare.

– Am stat mult timp lângă o floare foarte frumoasă.

– Mirosea frumos floarea ta?

– Da, mirosea preafrumos. Veneau mii de gâze și albinuțe din toate colțurile lumii să o miroase. Unele, mai obosite, se mai așezau uneori și pe firul meu plăpând. Așteptau și ele să aibă loc să se așeze și să culeagă un bobușor de polen din floarea cea preafrumoasă. Mi-era rușine, întrucât nu aveam nici putere să le țin, nici polen și nectar să le hrănesc, nici mireasmă să le înmiresmez. Nu aveam miros plăcut. Miroseam ca o frunză putregăioasă, precum cea mai urâtă buruiană.

– Dar tu ești un fir de iarbă!

– Eu sunt cea mai ponosită și mai urâtă buruiană din lume. Și cea mai proastă. Zicând așa, firul de iarbă se umplu de o mireasmă plăcută care venea dinlăuntrul tulpiniței sale. Roși de rușine. Se uită în jur ca să nu o simtă nimeni. Se ascunse după o floare.

Două gâze vesele trecură pe acolo.

– „Ce miroase așa frumos?” întrebă una.

– Cred că este floarea aceea frumoasă cu petale albe.

– Eu nu sunt floare. Sunt un biet fir de iarbă…

– Dar arată precum cea mai frumoasă floare… zise gâza durdulie.

– Eu înainte eram fir de iarbă.

– Și cum ai devenit floare?

– M-am osândit toată primăvara și toată vara, ca ultima buruiană uscată, ca ultima frunză de pe pământ, ca cea mai urâtă, mai proastă și mai rea pată de mucegai. Singura vrednică de a fi aruncată în focul de la marginea pajiștii. Și cum stăteam așa, mereu gândind despre mine că sunt urâtă și buruienoasă, a trecut pe-aici o Femeie foarte frumoasă care culegea flori pentru Nunta Fiului Ei. Si auzindu-mi suspinul, m-a mângâiat și m-a umplut cu mireasma Ei. De-atunci, unii zic că sunt o floare foarte frumoasă. Eu tot iarbă vrednică de foc mă știu. Dacă aș putea, la iarnă, aș aduna toată iarba cea uscată și aș pune-o în clăi frumoase și în șuri călduroase, și doar pe mine m-aș arunca în focul acela, ca singură vrednică de foc…

– Și ce ți-a spus Femeia ce Mare și Preacurată?

– Mi-a zis: „Toate florile suntem una. Nu deznădăjdui…”

– Era frumoasă foarte?

– Da, este cea mai frumoasă roză de mai. Mirosul ei întrece parfumul tuturor florilor din lume. M-a îmbătat dintr-o dată. Ea L-a născut pe „Trandafirul cel Neveștejit” („o Rodon ton Amaraton”). El nu se veștejește niciodată. El luminează și înmiresmează toate florile. El este Lumina florilor. Când se pregătește să apară, toate florile din lume văd cât sunt ele de buruienoase. Abia după asta, se umplu toate de lumină. Dar, la început, fiecare își vede petele, uscăciunea, strâmbătatea firului, opacitatea culorii. Apoi toate se umplu de la El de Lumină și devin străvezii, curate și frumos-mirositoare. Mireasma Lui este cea mai curată.

– Și stau toată ziua și se bălăcesc la soare….

– Da, dar după ce trece El, dimpreună cu lumina soarelui de pe cer, mai vine și o a doua Lumină. E lină, caldă, frumoasă, Ea ne umple și ne cuprinde pe toate. E Lumina Lui. Ea pătrunde toate, și iarba, și copacii, și cerul, și toată lumea. Lumina asta nici nu răsare, nici nu apune, nici nu se micșorează, nici nu crește. Nu are nici început și nici sfârșit.

De la entimema ipostatică absolută „Iubesc, deci sunt” la cuvântul „Acum prin Harul Tău, și eu sunt”

Cartea Ieromonahului Nikolai Sakharov „Iubesc, deci exist”  este teza de doctorat de la Oxford a autorului. Titlul ei ne arată cum Arhimandritul Sofronie înlocuiește cogito-ul cartezian cu amo-ul lui Hristos, preferând – în acea celebră inferență logico-deductivă categorială a gânditorului francez „gândesc, deci sunt” – pe „iubesc” lui „gândesc”, pentru a exprima entimema ipostatică sofroniană: „iubesc, deci sunt”. La Arhimandritul Sofronie, cunoașterea este deja iubire, căci Dumnezeu Însuși este iubire. Cunoașterea la Sfântul Sofronie nu este gnosticism, ci este cea mai autentică trăire ortodoxă monahală. Înger în trup din pântecele maicii sale, văzător al luminii celei nezidite încă din copilărie, Sfântul Sofronie a dat cele mai importante răspunsuri duhovnicești lumii contemporane: și filosofilor, și theologilor.

Trei mari ucenici ai Părintelui Sofronie de la Essex: Cuviosul Rafail Noica, Cuviosul Arhimandrit Zaharia, Cuviosul Nikolai Sakharov au vorbit în numeroase rânduri despre adâncul devenirii ipostatice, lăsată moștenire prin învățătura Sfântului Siluan Athonitul și a ucenicului său – Ava Sofronie de la Essex.

Iubesc, deci sunt” este cea mai importantă replică dată lumii filosofice și theologice contemporane. Deși exprimă excepțional demersul teologiei inimii cunoscătoare cuprins în porunca iubirii lui Hristos, care prevalează prin pogorârea întru smerenia iubirii lui Hristos teologiei minții raționale scolastice, fiind preluată din gândirea filosofică, acestă formă acategorială în substratul ei ultim, dar totuși categorială și logic-deductivă ca expresie formală exterioară, încă păstrează urme ale gândirii intelective raționaliste, și poate că nu exprimă cel mai bine Taina Persoanei care trăiește dezmărginită de limitele ei discursive, cuprinzând întru dragostea lui Hristos întreaga dumnezeire după har și întreaga omenire după fire precum expresia : „Acum, prin harul Tău, și eu sunt”. Adevărata expresie care ne vine în conferința „Ce este omul?” a Părintelui Rafail Noica, ne-a lăsat-o nouă tuturor moștenire tocmai Sfântul Sofronie de la Essex: „Acum, Doamne, prin harul Tău și eu sunt.” Ea are forma personală a dialogului-rugăciune și este și mai curățată de întoarcerea către sine – mândria autoreflexivă – pe care încă o mai păstrează forma modelului de gândire cartezian.

Încă mărginiți de gândirea analitică, așa-zis obiectivă, noi căutăm expresia supracategorială, desăvârșit acategorială – tocmai pentru a evita impersonalismul gândirii abstracte – către care tinde și pe care o împlinește Părintele Sofronie și pe care de bună seamă că o trăiește deja acum – în viața cea veșnică – și pe care o trăia încă de pre pământ, aceea de devenire a omului întreg întru Hristos: Ipostasul. Căci supracategorialul nu este suprapersonal, ci personal. După cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Ci într-un alt loc al cuvântărilor sale, Părintele Sofronie, fără a-și mai lega trăirea sa personală de o alta, pentru a o depăși, ne dă de data aceasta cea mai desăvârșită expresie a Ipostasului: „Acum, prin Harul Tău, și eu sânt”. Astfel se roagă Însuși Duhul Sfânt în om.

Numele lui Dumnezeu cel mai presus de fire: „Eu sunt Cel ce Sunt” pe care Domnul l-a descoperit lui Moise pe Muntele Sinai arată Adevărul-Persoana. Omul, zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu Celui Întreit în Persoane, caută asemănarea cu El. Cea mai înaltă afirmație pe care omul o poate face despre sine este în dialogul-rugăciune față-către-Față: „Acum, Doamne, prin Harul Tău, și eu sunt.” Dumnezeu este dragoste, El însuși mărturisește despre Sine astfel, și toți sfinții Săi și Întreaga Scriptură. Chiar dacă esența lui Dumnezeu este incognoscibilă, noi neputând vorbi despre aceasta, dragostea exprimă cel mai bine pe Dumnezeu: Dumnezeu dragoste este. Omul nu poate iubi fără Dumnezeu.

Entimema ipostatică „Iubesc, deci sunt” ajută mintea rațională să priceapă că un antecedent implică un consecvent: antecedentul iubirii implică consecventul fiirii. Este maximum-ul gândirii minții-judecată despre om. Dar mai suntem oare aici doar între cadrele gândirii categoriale abstracte? Nu am intrat deja întru cadrele categoriilor vii ale ființei ? Nici cuplul categorial-acategorial nu mai face obiectul nostru de discuție, de vreme ce înșuși Părintele Sofronie ne vorbește despre categoriile vii ale ființei care sunt substratul ontologic viu al categoriilor abstracte, trăind aceste categoriile vii ale ființei ca pe ale sale, împreună cu cele abstracte. Așadar, este foarte greu să vorbești despre aceste lucruri, dacă nu le-ai trăit tu însuți. Distincțiile conceptuale separă, dezbină, rănesc cugetele, mărginesc, crează confuzii, generează neașteptate omisiuni, deviază sensurile și cad în impersonalismul de fond caracteristic structurii gândirii logice raționale despre care Părintele Sofronie ne avertizase deja. Sfântul care a definit Ipostasul în lucrarea Vom vedea pre Dumnezeu precum este drept „principiul care primește în sine nemărginirea”(p. 271) nu putea să vadă lucrurile altfel decât sunt. Chiar și în entimema Părintelui Sofronie din titlu, categoriile carteziene pe care sfântul le folosește și le schimbă devin categorii teologice vii, ființiale, personale, iar nu etic-formale, impersonale ori metafizice, nicidecum strict intelectuale, sentimentale, ori pur speculative, ci adânc teologice și întru totul dogmatice. Iubirea lui Dumnezeu din om este sursa ontologică a vieții, iar nu o noțiune psihologică ieftină sau împodobită cu o trăire adogmatică. Puțini oameni de pe pământ sunt în stare a trăi pe „Iubesc, deci sunt” așa cum l-a trăit și îl trăiește întru veșnicie Sfântul Sofronie de la Essex, ca iubire desăvârșită de Dumnezeu și cuprindere a Întregului Adam, în rugăciune adâncă asemănătoare Rugăciunii din Ghetsimani a Mântuitorului.

Cei trei termeni ai modelului „Iubesc, deci exist” pentru că încă se sprijină pe structura condițională abstractă a gândirii logice au creat uneori confuzii legate de definirea termenilor, dar și multe discuții care au adus lămuriri și limpeziri fructuoase. În cazul primului termen, „Iubesc”, nicidecum este vorba doar de iubirea sentimentală, afectivă, emoțională, ci este vorba de dragostea lui Hristos întru care omul ajunge la cuprinderea adâncă, ipostatică a  dumnezeirii după har și a Întregului Adam.

Acest deci, dintre iubire și ființă arată o implicație, o deducție speculativă a ființialului din om, însă trimite prea mult mintea intelectualului post-modern către un anumit tip de gândire autoanalitică, prea scolastică și speculativă. Deși este deplin iubire, Întregul Adam, în Persoana Sfântului Siluan, nu-și mai deduce ființa printr-o aplecare autoanalitică asupra propriei Persoane, căci întoarcerea asupră-și cauzează mândrie, scade iubirea omului pentru Dumnezeu. În lumina lui Hristos, Sfântul cunoaște, vede și aude imediat, întreg, simplu, fără a mai trece prin judecata sa analitică rațională, care este mediată, rece, fragmentată, categorială. Nevoitorul evită căile minții-judecată, pentru a nu cădea în întunericul rațiunii finite. Dragostea și ființa lui sunt deja una, fără a mai fi nevoie de o mediere deductivă. Aproape orice autoreflexivitate este mândrie. Deși, după cum mărturisesc Părinții Bisericii, astfel se trăiește starea îndumnezeirii prin har – ca a fi întru totală și desăvârșită smerenie și iubire ascetică – a fi ântru totul cufundat în Dumnezeu, fără întoarcere asupră, căci, total lipsit de orice întoarcere asupră-și, Persoana nu mai poate spune decât: „Acum, prin harul Tău, și eu sunt”. La Siluan, această stare identică a Duhului apare exprimată sub forma ei ascetică negativă ajunsă la maximum, potrivit celei mai înalte și mai desăvârșite tradiții ortodoxe a nevoitorilor: „Eu sunt cel mai rău dintre toți” dar și Eu încă nu m-am smerit destul”. Prin această expresie a smereniei ascetice, nevoitorii deosebesc că ascetul aflat în pragul morții a dobândit smerenia lui Hristos cea adâncă, altfel și de neajuns, că monahul dreptslăvitor a ajuns la desăvârșirea cea mai mare posibilă pe pământ.

Al treilea uriaș ucenic al Sfântului Sofronie Sakharov, Arhimandritul Zaharia de la Essex, la fel de binecunoscut la noi în țară și în întreaga lume vorbește adeseori despre pragul osândirii de sine la iad ca nevrednic de mila lui Dumnezeu, în practica smereniei ascetice care atrage asupra nevoitorului smerenia cea adâncă a lui Hristos.

De altfel, în celebra discuție privind educația academică, Siluan îi mărturisea ucenicului său Sofronie Sakharov o stare mai presus de fire: „Eu nu-mi mai doresc decât smerenia lui Hristos și să mă rog pentru Întregul Adam ca pentru mine însumi”, ceea ce arată că Sfântul era deplin întru porunca iubirii Mântuitorului: „Iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toata mintea, din toată inima și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Ultimul termen al entimemei, exist, înlocuit adeseori cu  sunt, a creat confuzii privind exisistența și respectiv ființa, majoritatea gânditorilor și teologilor punând existența la un nivel inferior, obiectual, față de ființă, ca stare a omului îndumnezeit. Teologii mai abili chiar șochează, folosind expresia „Dumnezeu nu există: Dumnezeu este” tocmai pentru a arăta că a exista este o stare inferioară, care nu poate fi și a Ziditorului nostru.

Tot Părintele Sofronie ne-a lăsat moștenire, așadar, și această cea mai înaltă expresie, maximum-ul posibil pentru făptura umană: „Acum, prin harul Tău, și eu sunt”. Aceasta este rugăciunea deplină, harică, desăvârșită, purificată de reziduurile formulărilor intelectualiste neocarteziene pe care le folosim la vârsta copilăriei duhovnicești a căutărilor de școală, este însăși rugăciunea curată a Părinților Bisericii, a minții îndumnezeite care nu face filosofie abstractă, ci se roagă. Căci omul duhovnicesc toate le judecă, fără să mai fie judecat de către nimeni, astfel se roagă omul cu adevărat duhovnicesc, omul- microtheos: cu rugăciunea cea mai adâncă, dincolo de cuvinte. Ava Sofronie de la Essex, dăruindu-ne prin expresia „Acum, prin harul Tău și eu sunt” cea mai maximală expresie a omului unit cu Dumnezeul „Eu sunt cel ce sunt” – Preasfânta Treime, ne-a arătat de fapt și cea mai adâncă ontologie, care este totodată cea mai adâncă teologie, care cuprinde întreaga etică. Etica, ontologia și teologia, la cel mai adânc nivel, la vârful piramidei ființării răsturnate de Însuși Hristos, sunt una. Persoana este ultima dimensiune. Dumnezeu este dragoste, iar omul tot dragoste este.

Credem că fără nevoința celui mai mare Sfânt al secolului trecut de „a-și ține mintea în iad, nedeznădăjduind”, după porunca Mântuitorului, aceste trăiri ipostatice ale urmașilor săi  nu ar fi putut fi posibile.

Potrivit Părintelui Sofronie, noi suntem numai și numai prin harul lui Dumnezeu. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Iar identitatea prin har cu Dumnezeu este totală, ipostatică, personală. Omul este o ființă personală, după chipul și asemănarea Preasfintei Treimi. O singură fire multi-ipostatică. Miliarde de ipostasuri infinite și veșnice dintru aceeași ființă – Întregul Adam – care spun: „Acum, prin harul Tău, și eu sunt”. Fără ca Omul să devină Dumnezeu pentru sine sau pentru altă făptură. În exprimarea „Acum prin harul tău, și eu sunt” actul ipostatic este pur, nu mai este nici un fel de deducere logică a unei stări printr-o altă stare, precum în silogismul „Dacă iubesc, atunci sunt. Iubesc, deci sunt”. Dumnezeu este mai presus de mintea logică deductivă și harul Său cel nezidit ne înalță la aceeași stare. Singură esența lui Dumnezeu este veșnic inaccesibilă omului. Prin harul lui Dumnezeu, toate atributele Sale ni se împărtășesc până la totală identitate cu El. Paradoxal și antinomic vorbind, între om și Dumnezeu putem vorbi simultan despre o distanță ontologică absolută, dar și despre o deplină și totală comensurabilitate întru har. Eshatologia Bisericii este veșnica poveste de iubire dintre Dumnezeul cel după fire întreit în ipostasuri – Preasfânta Treime cea neîmpărțită și nedespărțită și dumnezeul cel după har înmiit în ipostasuri – Întregul Adam, al cărui ipostas principal este Însuși Hristos, Singurul ipostas  care are și firea dumnezeiască, și firea omenească, Dumnezeu-Omul. Aici teologia catafatică își atinge limitele discursive, căci nu putem descrie în suficiente cuvinte și nici înțelege cum Dumnezeu cel după fire se face întru totul om după fire fără ca omul să devină simultan dumnezeu după fire. Hristos-Dumnezeu enipostaziază deplin firea cea zidită a omului, dar asta nu înseamnă că ipostasurile omenești pot enipostazia firea cea dumnezeiască nezidită, ci doar pe cea omenească. Luând firea omenească în Ipostasul Său, El a îndumnezeit-o întru totul, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, de o ființă cu Dumnezeu cel veșnic și nevăzut după firea Sa dumnezeiască și de o ființă cu noi după firea omenească, cele două firi desăvârșite fiind unite în mod tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic din Constantinopol (680—681) a afirmat că Fiul întrupat are două voințe naturale și două energii, una creată și alta necreată, unite în mod neseparat în subiectul unic al Cuvântului.(http://ro.orthodoxwiki.org/Hristologie)

Firea cea dumnezeiască nezidită este veșnic cuprinsă de Trei Ipostasuri Infinite și veșnic inaccesibilă omului zidit. Numărul acesta nu se va schimba niciodată. Omul devine dumnezeu după har până la totală egalitate și identitate, dar nicidecum după fire. Titlul tezei post-doctorale a Arhimandritului Nikolai Sakharov poate fi: „Acum, prin harul tău și eu sunt”. Theologia Arhimandritului Sofronie.

Iubirea este criteriul Adevărului. (Dacă iubești, te afli întru Adevăr). Însă criteriul Absolut al Adevărului, Singurul Criteriu Sigur și Desăvârșit este Iubirea de… vrăjmași.

Siluan StratonicIubirea este criteriul Adevărului. (Dacă iubești, te afli întru Adevăr). Însă criteriul Absolut al Adevărului, Singurul Criteriu Sigur și Desăvârșit este Iubirea de… vrăjmași. Pe baza acestu criteriu ne putem da seama fără greș dacă ne aflăm sau nu întru Adevăr. Îmi iubesc eu vrăjmașii? Este viața mea centrată întru acest criteriu sigur? Sau viața mea este centrată pe neadevăr, pe o stare sufletească opusă, de eliminare, răzbunare, ucidere a vrăjmașilor mei? Iubește-ți frații și prietenii și te vei iubi astfel pe tine însuți. Dar iubește-ți vrăjmașii și vei iubi ceea ce ai mai sfânt, mai adânc și mai autentic în tine! Singuri putem spune: dacă ne rugăm pentru cei care ne fac rău, dacă îi binecuvântăm, dacă nu-i urâm, cât de „reali”, cât de „adevărați” suntem. Fericiți cei care și-au făcut din iubirea de vrăjmași axul central al vieții lor, căci aceia necontenit se situează intru Adevărul Absolut!
Când Părintele Sofronie și-a dat seama că iubirea creștină este ontologică, iar nu psihologică, a înțeles deodată că Hristos este și Dragostea și Adevărul, și Viața, iar nu un psihism subiectiv ieftin.
Realismul duhovnicesc absolut este iubirea tuturor vrăjmașilor noștri. Iată testul: Fă un mic bine celui care ți-a greșit, sau care te-a urât, sau care te-a rănit și vezi efectul: harul care vine este incomparabil și incomensurabil mai mare decât pentru orice altă faptă bună.
Dacă nu știi „cum” să-ți iubești vrăjmașii, urmează modelul Sfântului Siluan: iubește-i „cu poftă”, cu patimă sfântă adică. Dă-ți drumul celei mai mari „pofte” ca rugăciune, asupra celui mai mare vrăjmaș al tău. Îl vei îmblânzi imediat, îl vei preface din leu mânios, în mielușel ascultător. Dragostea și rugăciunea cu „poftă” pentru „cei răi”, pentru „vrăjmași”, încă din tinerețe, naște oameni duhovnicești care la bătrânețe vor birui tot iadul.

Familiaritate și familialitate în Taina Persoanei

20140157_1978672332148343_861608295547706723_n

Persoana, când este urâtă și batjocorită, nu se închide, ci procedează invers, în Duhul Sfânt, ea se deschide tot mai mult până la dezmărginirea desăvârșită, pentru a-i cuprinde pe toți, chiar și pe vrăjmași. Nu se apără, nu impune limite de comportament celorlalte Ipostasuri ale sale, ci, fiind una cu toți, pe toți îi cuprinde în sine. Nu-i spune fratelui: „Tu ai voie doar să fii bun cu mine”, ci dă libertate de manifestare și pozitivă, și negativă, tuturor întru toate. Pe cel care blesteamă îl binecuvintează, pe cel care ocărăște, îl laudă, pe cel care îl lovește, îl mângâie. Persoana reface în sine și Persoana celuilalt, întrucât îl cuprinde în sine împreună cu toți înaintașii săi, până la Adam. Persoana este în stare de jertfă și de răstignire continuă. Fără a trece granița „prea-personalului”, Ei, Persoanei, toți oamenii îi sunt frați, familiari și familiali, până la Părintele Adam (Marea familie a Atot-Omului, a Întregului Adam). Adesea, Persoana, deși subsecventă în ordinea genezei, Ea, prin Har, poate deveni Părinte chiar și al strămoșilor Săi, pe care, prin rugăciunea adâncă îi poate scoate din iad. Persoana este precum oceanul de dragoste care cuprinde și înconjoară întreg pământul, fără să-l scufunde, dar mai adânc, precum cerul care cuprinde întreg Pământul cu oceanele sale, și chiar mai adânc, Persoana este mai adâncă decât toate cerurile văzute și nevăzute, cuprinzând în dragostea sa întreaga dumnezeire și întreaga omenire.