Care este esența ascultării?

077

Care este esența ascultării? Vom rezuma aceasta potrivit învățăturii Părintelui Rafail, pe linia Părintelui Sofronie de la Essex.

Esența ascultării este să prinzi primul cuvânt sau prima mișcare a inimii Părintelui tău duhovnicesc. De fapt, tu ceri cuvânt de la Hristos, care se dă prin Părintele tău. „Cei desăvârșiți nimica grăiesc de la sine, ci numai ceea ce le dă Duhul Sfânt”, spune Sfântul Siluan Athonitul.

Un ascultător bun poate să-și crească prin ascultare duhovnicul la măsuri foarte înalte, mergând la el mereu cu credință, supunere și dragoste.

Înainte de a-l întreba ceva, te rogi să-i dea Dumnezeu cuvânt pentru tine.

Apoi, îl întrebi:
– „Părinte ce să fac?” sau, „Părinte, să fac asta, sau asa?”
Părintele răspunde:
– „Fă așa, sau așa”

Răspunzi imediat, fără să aștepți nici o clipă:
– „Să fie binecuvântat!”

Apoi pleci, fără să mai ceri absolut nimic, nu mai adresezi nici o întrebare.

Cu aceasta s-a încheiat repede întâlnirea ta cu Starețul.

Ce facem mai departe?
Nu spunem cuvântul nimănui. Doar roagă-te: „Ajută-mă Doamne să-l împlinesc cum se cuvine.” Nu trebuie să afle nimeni, nici stânga noastră ce face dreapta. Prin acel cuvânt ai primit și mult har (nevăzut, dar pe care de multe ori îl simți). Se numește harul împlinirii poruncii. Este harul pe care cei care umblă întru ascultare sub povățuitor îl prețuiesc cel mai mult.

Începem de îndată să facem ceea ce ne-a spus Părintele duhovnicesc. Ne rugăm, înțelegem în dialogul nostru personal cu Dumnezeu cum să împlinim porunca.

Atenție! În aceeași zi, niciodată nu întrebăm a doua oară, ci lăsăm harul să lucreze. Abia începând cu a doua zi, numai și numai dacă este nevoie de lămuriri suplimentare, îl căutăm din nou: „Părinte, am făcut așa, și așa, dar, s-a întâmplat așa, sau așa. Ce să fac?”

Există multe chipuri ale împotrivirii la primul cuvânt al duhovnicului:

1. Unii ridică din umeri, mirați, uitând să zică:„Să fie binecuvântat”
2. Alții întreabă imediat ceva legat de cuvântul primit. Este grav. Și aceasta este împotrivire, chiar dacă pare o întrebare nevinovată.
3. Alții caută să pună o a doua întrebare, chiar referitoare la o temă diferită. Și în asta se poate ascunde o împotrivire.
4. Alții spun direct: „Nu pot asta, sau asta nu se poate.” Este cea mai grosolană, fățișă împotrivire.
5. Alții spun: „Nu vreau să fac asta” Este cunoscut, pentru aceste împotriviri exprimate deschis, fără frică duhovnicească, cazul călugărului peste care a căzut un buștean, când, trimis fiind pe corabie, a refuzat, spunând că vrea să meargă la pădure. (Viața Sf. Siluan)
6. Unii primesc cugete de împotrivire în inima lor, chiar dacă au spus cu gura „să fie binecuvântat”. Totuși, a spune „să fie binecuvântat” este deja ascultare. Lupta cu cugetele de împotrivire, deja este luptă pentru împlinirea poruncii. Cu răbdare, harul va birui.
7. Unii, neștiutori, întreabă: „Cum aș putea să fac asta?”
8. Alții, devin ei înșiși sfătoși: „Părinte, dacă mă apuc să fac asta…”
10. Alții doar zâmbesc.
11. Alții doar se încruntă.
12. Alții spun: „Sunt obosit..”
13. Alții oftează.
14. Alții se înspăimântă.
15. Alții spun: „Nu puteți să rugați pe altcineva?”
16. Alții sunt mai politicoși: „Iertați-mă, nu m-am așteptat chiar la asta”
17. Alții, zic „Iară asta?”
18. Alții clatină insesizabil din cap.
19. Alții ezită subtil.
20. Alții repetă cuvintele duhovnicului: „Să fac așa, și așa, și așa?” Pare nevinovat, dar se poate ascunde în spatele repetării poruncii tocmai o împotrivire.
21. Alții nu sunt destul de atenți, ratează din neatenție voia lui Dumnezeu.
22. Alții se duc la duhovnic așteptând doar un anumit răspuns. Din surprindere uită să răspundă să fie binecuvântat. În orice caz e bine să fii pregătit să primești și un cuvânt „mai pe voia ta”, dar și unul care se opune categoric voii tale.
23. Alții gândesc: „Știu eu mai bine…”
24. Alții își amintesc: „Dar Sfântul cutare zice așa…”
25. Alții merg nesincer, căutând voia lor, iar Domnul le dă cuvânt strâmb.
26. Alții merg cu inima îndoită și duhovnicul tace: „Asta nu-i neaparat ce intelegem noi prin viclenie, dar o inima indoita, nu capabil inca sa te hotarasti sa primesti primul cuvant si sa ti-l faci al tau. Si sa te descurci dupa aia cu Dumnezeu, El, Dumnezeu, sa-ti arate, incercand tu sa traiesti cuvantul, o sa descoperi tu, e dialogul tau intim cu Dumnezeu.Daca n-ai duhul ala de hotarare inca, fiindca nadajduiesc ca ni-l va da Dumnezeu, s-ar putea ca de-aia sa taca duhovnicul, ca Dumnezeu nu-i da cuvant. S-ar putea cateodata ca cuvantul sa fie prea mare si duhovnicului sa-i fie frica sa-l pronunte.” (Părintele Rafail Noica, „Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos”)
27. Sunt și cazuri în care cei cu inima îndoită primim cuvânt, dar după inima noastră. Ava Rafail ne explică: „Tot in cartea lui Iezechiel, o sa gasiti, nu stiu care capitol era, nu-s ca protestantii care-ti citeaza capitol si verset, dar undeva o sa gasiti, cand vin niste barbati la Iezechiel, si Dumnezeu ii spune in inima lui: Vezi pe acesti barbati? Ei vin cu inima indoita la Mine. O sa le spun Eu ce vreau sa le spun? Ci nu, o sa le dau dupa inima lor”.
Si intr-o nota de subsol, Parintele Staniloae explica ca taina asta, ca Dumnezeu graieste omului dupa inima lui, poate ca si aici se arata Dumnezeu care, pentru pacatul meu, stiind ca deocamdata nu ma poate scoate, zice: “Frate, faca-se voia ta”, si atuncea imi da dupa voia mea, aparent ma justifica, si eu linistit ma duc si-mi fac voia mea si cred ca gandul lui Dumnezeu este doar doara “patim” ceva, si ma ocroteste Dumnezeu cazand chiar pana in fundul iadului din prima, dar patim ceva sa-mi dau seama si sa incep sa-mi urasc voia mea si sa ma intorc catre Dumnezeu. Asa ca, greu de dat un raspuns concret la intrebarea asta, plina de primejdii, dar sa stiti ca sunt primejdii, dar sa stiti ca Dumnezeu este mai tare decat toate primejdiile, si sa ne invatam, sa ne nevoim, sa dam putinta lui Dumnezeu, cum ziceau apostolii – “Inmulteste credinta noastra”, sa dam putinta lui Dumnezeu sa ne dea mai multa credinta, mai multa intelegere, iar pentru duhovnic, atentie!, sa nu-l judecati, ca nu stim, patimasi noi fiind, nu stim real daca e nevrednicia lui sau a mea despre care e vorba, si daca nu stim sa deslusim intre carmaci si marinar, sau daca nu gasesti carmaci, nu judeca pe marinar, ci roaga-te pentru el” („Din ce moarte..”)

28. Alții sunt circumspecți, neîncrezători.

29. Alții caută a doua opțiune, mai ușoară.

30. Unii, deși au zis: „Să fie binecuvântat” și au urmat formal toate regulile exterioare ale ascultării, totuși nu au împlinit cuvântul până la capăt.

31. Alții din slăbiciune, din neputința firii lor. Sistemul psiho-fizic poartă mai greu cerințele duhului.

32. Alții din neînțelegere, mintea lor nu poate să priceapă ascultarea.

33. Alții din necuviință, din nerușinare.

34. Alții din prea mare încredere în sine.

34. Alții se tem de revolta celorlalți, de reacția lor adversă.

35. Alții consideră cuvântul sub așteptările lor.

36. Alții nu cinstesc cuvântul, vâzându-l prea simplu, așteptându-se la ceva mai complicat, mai complex, mai greu de împlinit. Cei smeriți cu cugetul împlinesc mai ușor ascultările.

37. Alții, mai instruiți, preferă ascultării necondiționate tocmai dialogul, discuția, polemică așa-zis constructivă, împotrivirea dialectică în cuvânt, precum se argumentează în instituțiile publice. Ascultarea duhovnicească este personală, nu scolastic-instituțională.

38. Alții, mai puțin sensibili, nu simt pacea lui Hristos care însoțește cuvântul. Cuvântul de la Dumnezeu întotdeauna vine cu pace.

39. Alții pot amâna, zicând: „Întâi mă duc să fac asta apoi, fac și ce mi-ați spus.” Este o formă periculoasă de neascultare, întâlnită și în viața Sf. Ioan Iacov Hozevitul care i-a spus cuiva: „Vino acum, sau n-ai să mai vii niciodată.” Amânarea este tot o împotrivire.

40. Alții își pierd cumpătul, plâng, se căinează, se tulbură lăuntric de cuvântul primit.

Aceste forme ale neascultării apar mai ales pe primele trepte ale desăvârșirii.

Cei mijlocii se luptă mai ales cu revenirile repetate pentru a afla precizări suplimentare, sau duc lupta cu slava deșartă ce vine din împlinirea poruncilor fără greș. Ei se ocărăsc și se prihănesc pentru fiecare cădere.

Cei desăvârșiți primesc cuvântul în chip direct în taina inimii, chiar la distanțe geografice mari aflându-se de Sfântul lor Stareț, ca de la Dumnezeu. Ascultarea lor este desăvârșită. Principala lor lupta este cu mândria, prin osândirea de sine la iad, ca nevrednici de Dumnezeu.

Există practic o Lege duhovnicească a ascultării. Această Lege este de aceeași însemnătate în viața duhovnicească, precum cele mai mari legi ale fizicii pentru lumea naturală. Sfinții Părinți spun că Ascultarea este cea mai mare dintre toate. Ascultarea este așadar o lege ontologică a vieții duhovnicești, nu o simplă disciplină. Hristos a legat neascultarea chiar de moarte. Omul neascultător, moare, se desparte de Dumnezeu. Dar ascultarea nu este atât de simplă precum o lege a fizicii, ci este și o taină: taina Ascultării. Cu cât omul se desăvârșește, cu atât înțelege această taină nu în sens cazon, de disciplină militară, ci în sens duhovnicesc: poruncile sunt însăși Viața lui Dumnezeu. Astfel el se adâncește întru taina ascultării.

Taina ascultării ține mai mult nu de litera, ci de duhul Legii. Ascultarea „în duh” este chipul firesc în care viețuitorii de obște ascultă de stareț și unii de alții lăuntric, în taina inimii, în duh, iar nu neapărat în literă. Ei evită adeseori formalismul exterior, lărgindu-și inima, omul ascuns al inimii: Persoana. Ascultarea personală ține de iubirea aproapelui ca pe tine însuți – precum Întregul Adam. În fiecare frate sau soră găsim însușiri care aparțin miilor de oameni care au aceeași structură duhovnicească. „Aproapele meu este viața mea.” „Cine iubește mai mult, mai mult se și smerește.” Mănăstirile care au crescut în ascultarea „în duh” sunt foarte înalte din punct de vedere duhovnicesc. Unitatea lăuntrică în acele mănăstiri unde se practică ascultarea în duh este maximă, ascultarea lăuntrică lăsând pe fiecare membru să știe tot  ce se întâmplă în duhul celorlalți, în chip firesc, tainic și smerit. Practic se trăiește întru dragoste desăvârșită, în chip simplu omul-unul, Adamul multi-ipostatic, întrepătrunderea și străvederea după Chipul Preasfintei Treimi, la nivelul fiecărui Ipostas. Dar se începe cu ABC-ul: să asculți pur și simplu ceea ce ți se spune, cele mai simple îndeletniciri, cele mai simple slujiri de obște pun început bun ascultării ca taină, pas cu pas, până la desăvârșire.

De obicei, neascultării îi premerge mândria (are două forme: înălțarea asupra celorlalți, și lauda cu faptele personale), dar îi urmează deznădejdea (ieșirea din șuvoiul voii lui Dumnezeu aduce sentimentul deznădăjduirii, al părăsirii de către Dumnezeu).

Ascultării îi premerge smerenia, și îi urmează bucuria. Ascultarea este situația cea mai des întâlnită, cea mai frumoasă, și cea mai simplă:

A) Primirea cuvântului,

B) Pecetluirea lui cu „să fie binecuvântat!”, și

C) Împlinirea întru totul a cuvântului duhovnicului.

Împlinirea ascultării aduce pace, ne ferește de ispite, adică ne ajută să biruim în ispită, aduce răsplată duhovnicească, bucurie, încredere, atât duhovnicului, cât și mai ales ucenicului, ne sporește duhovnicește. Ucenicul crește în credință văzând roadele ascultării celei mai presus de fire care se lucrează printr-însul. Ca să nu piardă harul, se osândește pe sine: „Nici cele pe care trebuia să le împlinesc nu le-am făcut.”

În taina ascultării, se petrece uneori un lucru uimitor: ucenicul este pus să facă exact ceea ce se opune voii lui. Având ucenicul în chip vădit o mișcare de primire, de supunere, de ascultare, Dumnezeu, tot prin voia duhovnicului, îi poate spune: „Acum fă, totuși, așa cum vrei tu.” Aici este esențial să nu ne împotrivim, să nu zicem. „Păi n-ați spus să fac așa, sau așa?” Ci să înțelegem că acest „acum fă așa” s-a dat după ce am primit voia lui Dumnezeu. Așa se tămăduiește voia personală, căci și ea intră în șuvoiul voii lui Dumnezeu. Lipsa împotrivirii este semnul ascultării.

Nebunii întru Hristos au totuși un fel aparte de a face ascultare, chiar aparent împotrivindu-se în cuvânt, chiar râzând, sau făcând glume, sau făcând lucruri opuse. Acțiunile lor sunt mai presus de cugetul obișnuit. Dar ei deja sunt sfinți de pe pământ. Ei poartă cu biruință ultima bătălie, cea mai înaltă, cu slava deșartă. Ei pot sminti prin comportamentul lor neobișnuit, ei sunt excepțiile care întăresc regula ascultării. Sunt plini de dragoste desăvârșită și adânci în cea mai cercată smerenie.

Lista poate continua, însă esențial, în afara lui: „Să fie binecuvântat!” nu avem a adăuga nimic. Căci așa sunt îngerii: între poruncă și ascultare nu este nici o ezitare, ci toate curg firesc și dinamic în șuvoiul voii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este blând, milostiv și smerit, îndelung răbdător. Toți monahii au descrieri uimitoare ale lucrurilor minunate pe care le-au săvârșit cu puterea harului întru ascultare. Sarcini imposibil de purtat au devenit ușoare ca fulgul de nea. Distanțe imposibil de parcurs, au fost străbătute într-o clipă. Lucruri greu de aflat au fost aflate cu ușurință. Prin ascultare unii au trecut prin moarte. Alții s-au tămăduit de boli și neputințe. Cel mai important lucru, ascultătorii au aflat Marele Har.

Așadar, sunt forme mai subțiri, mai moderate sau mai evidente ale împotrivirii. Am putea recomanda chiar o rugăciune simplă, înainte de a cere primul cuvânt: „Doamne, ajută-mă să primesc simplu primul cuvânt.” „Doamne, păzește-mă de împotrivire!” Ea va aduce roade.

Sub nici o formă, cuvântul nu trebuie supus judecății mele. Chiar și o mică ezitare este împotrivire.

De ce este chiar atât de negativă împotrivirea mea? Ea impune voia mea șubredă peste voia lui Dumnezeu care se dă prin cuvântul duhovnicului. Dumnezeu este delicat, el poate să se retragă din smerenie înaintea omului. Unii duhovnici asemuiesc legătura dintre voia lui Dumnezeu cu ascultarea noastră cu un „fir ușor și subțire de borangic.”

Omul crește în ascultare. Când este vorba de acea primă reacție a minții neîndumnezeite de a se împotrivi, aceea este o reacție de criză a minții-judecată, a „mintuliței” neputincioase.

Ascultarea prin tăierea liberă a voii personale este calea cea mai desăvârșită. Ea aduce libertatea harului.
Ava Rafail sesizează că prin ascultare „am ajuns tocmai unde vroiam să ajung, fără să știu dintru început că acolo vroiam să ajung.” Adică, Dumnezeu știe mai bine decât omul însăși voia omului.

Mai ales în a doua perioadă a vieții duhovnicești, când harul scade, ascultătorii încep să resimtă împotrivirile mai acut. Atunci trebuie făcut tot ceea ce ne-a povățuit harul în prima perioadă.

Poate că unii (puțini) începători în viața duhovnicească au gândit anticipativ în mintea lor anumite piedici, și-au imaginat că nu pot trece peste situații imposibile chiar în clipa imediat următoare primirii cuvântului, în prima zi, și împotrivindu-se, poate au retezat chiar la prima întâlnire cu Părintele Duhovnicesc, legătura cu Domnul. Doar Dumnezeu știe cu adevărat inima omului. Esențial este să nu ne împotrivim sub nici o formă. Nici cu cuvântul, nici cu gândul, nici cu fapta, nici cu neatenția, nici cu o mișcare a inimii de împotrivire, nici cu un oftat, nici cu o întrezărire speriată a piedicilor. Dumnezeu poate orice. Ci, plini de credința împlinirii poruncii, spunem în clipa primirii cuvântului: „Să fie binecuvântat!” Acest „să fie binecuvântat” este garantul esențial al împlinirii cuvântului. Esența „primirii primului cuvânt” este gândirea neanticipativă. Este o golirea de sine (kenoză, deșertare), lăsarea deoparte a înțelegerilor și așteptărilor noastre, lepădarea voii noastre, împreunată cu așteptarea plină de umilință a cuvântului. Ba chiar dragostea care se răstignește până la capăt întru primirea cuvântului și se dăruiește fără de sfârșit întru împlinirea cuvântului. Dragostea atotlucrătoare, împreunată cu harul împlinirii poruncii primit numai prin cuvântul Duhovnicului, refac întreaga dinamică a ascultării omului de Dumnezeu – calea smerită a îndumnezeirii omului prin plinirea poruncilor.

În mulți ani de zile se însușește desăvârșit această formă de ascultare, prin care se prinde primul cuvânt și se caută împlinirea lui fără întârziere. Ascultătorii fac lucruri imposibile prin harul ascultării. Când harul ascultării prinde putere în noi prin primirea primului cuvânt al duhovnicului, piedicile insurmontabile se biruiesc prin această putere a Domnului, pentru însăși ascultarea noastră. Altfel zis, pentru însăși ascultarea noastră, ni se împlinește de către Domnul ascultarea. Ba chiar și ceilalți, pentru ascultarea noastră devin mai ascultători și mai dornici de împlinire a ei în comun. Frații devin săritori, împreună lucrători, peste slujirile lor individuale pentru a-l ajuta pe cel care are de împlinit o ascultare. Taina Persoanei, ascultarea personală nu lasă omul singur. Sunt mănăstiri care cu predilecție evită individualismul, egoismul în slujire, ci majoritatea slujirilor sunt de obște, în comun: trapeza, curățenia, întreținerea clădirilor, rugăciunea lui Iisus ș.a.m.d.
Altfel, ne zbatem cu eforturi uriașe, fără să putem dobândi nimic, în timp ce ascultătorii „primului cuvânt” zboară ușor întru împlinirea tuturor ascultărilor, liberi, bucuroși, plini de har, dragoste și entuziasm duhovnicesc, în timp ce noi ne mirăm cum de nu ne iese nimic. Să devenim și noi ascultători smeriți ai poruncilor Domnului Hristos, care ni se dau prin primul cuvânt al Duhovnicului și să-l lucrăm întru taina persoanei, în care toți suntem unul, depășind orice limită și orice egoism.
 
Așadar: „Să fie binecuvântat!”
 
Notă: Esența cea mai adâncă a ascultării, este, potrivit Sfântului Siluan, spune Ava Rafail Noica, să dezvolți urechea lăuntrică astfel încât să auzi glasul subțire al Duhului Sfânt în inima ta. Dar cea mai sigură cale este să întrebi totuși, duhovnicul.

The Jesus Prayer said by Holy Elders Downloadable for Phone Use. „Rugăciunea lui Iisus” rostită de Sfinți Părinți downloadabilă pentru telefon

The Jesus Prayer said by Holy Elders Downloadable for Phone Use. „Rugăciunea lui Iisus” rostită de Sfinți Părinți downloadabilă pentru telefon:

Download: 

Rugăciunea lui Iisus.Zip

https://drive.google.com/…/0B9qWsPkU2_sEVmJWN1hFVHhnOTQ/view

Cuviosul Sofronie Sakharov, Cuviosul Rafail Noica, Sfântul Paisie Aghioritul,Sfântul Porfirie, Sfântul Efrem Katunakiotul, Cuviosul Efrem Filotheul, Rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pre noi”, Monahiile de la Sf. Elisabeta din Minsk,Monahii de la Valaam, Cuviosul Cleopa Ilie, Cuviosul Mina Dobzeu, Starețul Rafail Berestov, Mitropolitul Hieroteos Vlachos etcJesus Prayer

Ierom. Nikolai Sakharov – „Smerenia lui Hristos” Hieromonk Nikolai Sakharov on Christ-like Humility

„(…) Celălalt punct pe care aș dori să-l menționez este că pentru Sfântul Siluan, Hristos a fost exemplul său personal pentru modul în care și-a trăit viața, și știm că viața fiecărui ascet este modelată după modul în care el sau ea îl percepe pe Hristos – Prototipul. Dacă îl vezi pe Hristos ca Pantocrator, Atotputernic, atunci viața ta va fi modelată în acel fel. Dar dacă vezi în Hristos exemplul smereniei, – aceasta este ceea ce Sfântul Siluan a ales să vadă. Această coborâre, pogorâre – umilință – a vieții Sfântului Siluan este rezultatul a ceea ce Siluan a avut drept unică vedere, unică înțelegere a lui Hristos. Preasfințitul, într-un articol despre kenoză în smerenia cea asemenea lui Hristos – după Sfântul Siluan susține că este fără de precedent în teologia patristică de dinainte de Siluan, de a sublinia smerenia lui Hristos ca fiind adevărata, unica, principala identitate a lui Hristos, drept atributul principal al Ființei divine. Într-adevăr sunt multe acțiuni de smerenie în Evanghelii, dar nu foarte multe cuvinte care să definească adevăratul caracter al lui Hristos: cum anume era El. Sfântul Siluan pare a se fi concentrat asupra acestei fraze anume unde Hristos spune: „Învățați de la mine căci sunt blând și smerit cu inima.”
Pentru Sfântul Siluan, aceasta a fost sinteza, concluzia felului în care Dumnezeu este. A fost identitatea Sa personală. Și Sfântul Siluan este cel care a definit conceptul de smerenie a lui Hristos – smerenie asemenea lui Hristos, drept ultimul termen, ultimul scop al nevoinței monahale, al aspirațiilor monahului. Ceea ce mă izbește pe mine personal este că în ultimi ani ai vieții Sfântului Siluan, după atâtea stadii de formare, viziunea sa monahală a fost finalmente cristalizată, limpezită, într-o formă perfectă, finală, până la punctul în care doar un singur lucru este de trebuință. Mă uimește că în ultimii săi ani, el, Siluan, care era îmbogățit cu atâtea daruri duhovnicești: dragostea fierbinte de Dumnezeu, rugăciunea pentru întreaga lume, lacrimile duhovnicești, rugăciunea neîncetată, darul profeției, darul facerii de minuni, ascultarea desăvârșită, etc. El pare să depășească toate aceste daruri, pentru unicul dar care pare a fi cel mai important în tot spectrul darurilor duhovnicești, care este SMERENIA ASEMENEA LUI HRISTOS. Părintele Sofronie l-a întrebat pe Sfântul Siluan în ultimele momente ale vieții lui: „Părinte Siluan, sunteți pregătit să muriți?” Părintele Siluan a răspuns: „Nu încă, încă nu am dobândit smerenia lui Hristos.”

(Nikolai Sakharov, 2017 FoMA Madingley Conference, Session 6)

Maximalismul îndumnezeirii Maicii Domnului. Maica Domnului – „Panentheusa”. Atotîndumnezeirea (Panentheoza) ipostatică după har a Maicii Domnului.

Maica Domnului este Persoană, Ipostas desăvârșit, deplin actualizat, până la totală identitate cu Dumnezeu. Ea este egala după har a lui Dumnezeu. Ea este atotîndumnezeită până la totală identitate cu Dumnezeu, fără de început și sfârșit, fiind asemenea cu Însăși Preasfânta Treime. Ea este singura cu adevărat asemenea cu Dumnezeu, cf. referatului biblic din Fac. 1, 26: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră.” Ea este deplin comensurabilă, întru totul identică și egală cu întreaga dumnezeire, după principiul ipostatic. Ca Persoană, este mai adâncă decât toate cerurile, Ea este Ultima Dimensiune a Omului, atotdumnezeu după har întru totul asemenea cu Preasfânta Treime, nici mai mult, dar nici mai puțin. Fără a deveni al Patrulea Ipostas al Treimii (Ea nu poate fi Dumnezeu după fire, ci după har), ea este desăvârșit egală cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, cu fiecare Ipostas al Treimii, identică după har cu Fiecare dintre cele Trei Persoane, asemănarea sa cu Dumnezeu-Fiul pe care L-a născut fiind întru totul desăvârșită.

Maica Domnului, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) are toate atributele dumnezeiești actualizate la maximum. Cuvântul din Noul Testament care exprimă aceasta este κεχαριτωμένη – „cea plină de har”. Ea este infinit mai desăvârșită decât heruvimii și serafimii cei mai desăvârșiți. Ea a avut păcatul strămoșesc, dar nu a avut nici un păcat personal, nici o cădere din har. Ea nu a pierdut niciodată harul lui Dumnezeu. Întru har Ea este Atotbună, Atotputernică, Atotprezentă, Veșnică, Maică Pururea Fecioară, Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) Imuabilă (Neschimbabilă), Atotsfântă (Panaghia), Atotcunoscătoare, Atotmilostivă (Panteleusa), AtotÎmpărăteasă (Panthanassa), Atotblândă, Atotcurată, Atotdesăvârșită, Fără-de-Început (Anarchos) și Fără-de-Sfârșit (Atelentetos), Atotiubitoare (Panagapi), Atotbinecuvântată (Panevloghimeni), AtotÎndumnezeită (Panentheusa), desăvârșirea Ei este mai presus de orice cuvânt. Precum Însuși Dumnezeu, și Ea posedă un număr nesfârșit de atribute desăvârșit actualizate. Căci cine poate număra însușirile lui Dumnezeu și însușirile pe care El le-a dat în dar, mai presus de fire Preaiubitei Sale Maici? Sau cum am putea vreodată înțelege cum se află Într-Însa toate, desăvârșit însușite, până la capăt? Sau cine ar putea înțelege Atotîndumnezirea sa prin har cea mai presus de fire și fără de sfârșit afară de Însuși Dumnezeu?

Totodată, ea este și Dumnezeiasca Pananthropos, Atot-Om, ea cuprinde Întregul Adam în Ipostasul Său, împlinind întru dragostea Ei cea mai presus de fire întru totul porunca iubirii aproapelui. Îndumnezeirea omului atinge în ipostasul Maicii Domnului maximum-ul posibil – nu după ființă, ci după har, – identic cu Ipostasul Mântuitorului, care a ridicat firea Sa cea omenească mai presus de ceruri, de-a dreapta Tatălui. Ea posedă deplinătatea harului, toate darurile cele mai desăvârșite ale Duhului Sfânt, firea sa este desăvârșit și veșnic unită atât de intim cu Harul Sfântului Duh, încât între Ipostasul său omenesc și Ipostasurile dumnezeiești este deplină și desăvârșită identitate și întru totul întrepătrundere (perihoreza totală a Ipostasurilor), ea fiind deplin transparentă Duhului Sfânt. Unirea  Sa Ipostatică cu Persoanele Treimii este atotdesăvârșită, mai presus de fire. Îndumnezeirea Sa prin Marele Har al Sfântului Duh este Atotîndumnezeire (Panentheosis), până la totală identitate cu Dumnezeul Treimic, fără de margini, fără început și fără de sfârșit prin har. Ea cuprinde în ființa sa ipostatică Întregul Adam. După modelul Ei desăvârșit, toți sfinții sunt chemați la aceeași egalitate după har cu Dumnezeu, ba chiar toți oamenii, Întregul Adam cel multi-ipostatic. Atotîndumnezeirea Maicii Domnului este, potențial, atotîndumnezeirea (panentheoza) tuturor ipostasurilor omenești.