Cum putem „trage la țintă” fără greș?

Cum putem „trage la țintă” fără greș?

Dar pentru a ajunge acolo, este necesar să începem cu ABC-ul: orice gest, cât de mic, este o împreună tragere la țintă cu Hristos. A păși pe un drum, a alege un obiect, a primi sau nu un gând, a rosti un cuvânt, a privi, a gusta, a mirosi, a judeca, toate sunt începuturi-exerciții prin care ne putem obișnui treptate să împreună-tragem-la-țintă cu Însuși Cuvântul. La început, poate vom avea rezultate mici. Poate, din cauza slăbiciunii, îndârjirii, cerbiciei, nedesăvârșirii firii noastre, vom mai rata ținta. Dar treptat, pas cu pas, ratările se vor rări, iar țintele vor fi din ce în ce mai mari și mai frumoase. Trage la țintă cu Domnul în toate alegerile tale, și nu vei greși. Încordează-ți arcul! Dacă Domnul nu pune mâna sa cea Sfântă pe coardă împreună cu Tine, roagă-te să vezi dacă întradevăr acea țintă este pe placul Domnului. Dacă nu este, negreșit o vei rata, dar și dacă o vei nimeri, nimic bun nu va ieși din asta. Nu rata ținta cea bună: trage împreună cu Domnul. Nu trage la o țintă neplăcută Domnului: chiar dacă o vei nimeri, va fi o victorie a egoismului, a individualismului. Persoana, întotdeauna trage la ținta cea bună, împreună cu Hristos.

Pentru unii, iubirea este foc mistuitor, suferință și chin. Pentru alții este har mângâietor, aducător de pace, odihnă și bucurie. Părinții spun că focul iadului izvorăște din tronul lui Dumnezeu. Sfântul Siluan spune: „Când îmi țin mintea în iad, sufletul meu se odihnește.”

Care să fie esența acestei stări? Cum poate, aceeași realitate genera stări sufletești contrapuse: pentru unii chin, pentru alții pace și bucurie? Este vorba despre polarizarea sufletului, în funcție de principiul libertății. Creștinismul, nefiind o religie dualistă, nu îngăduie un principiu al răului, egal principiului binelui. Răul în sine nu este o putere de sine stătătoare, ci o deturnare, o deviere, o scâlciere a Binelui. A alege liber, pentru un ortodox, nu înseamnă a alege între bine și rău, ci mai concret, mai metafizic, mai adânc, a alege între bine și nimic, între bine și altceva decât binele, a polariza binele însuși. Atunci, în acea clipă infinitezimală a alegerii în afara Binelui este generată spontan realitatea deviată, scâlciată a răului. De aici, înțelegem cum mulți oameni s-au păcălit crezând într-un principiu al răului, o „forță de sine stătătoare” a răului. Răul în sine, nu există. El doar parazitează binele. Sau, mai concret spus, tot răul a fost la începutul începuturilor un bine, o stare bună, din care creatura a căzut.

Și atunci, vine marea întrebare metafizică: Cum este posibilă căderea?

Ce este căderea? Etimologia grecilor ne ajută: „a-marthia”, păcatul, este „o ratare a țintei”. Tehnic, nu este o chestiune morală, ci ontologică: o deviere primitivă a cursului firesc, a direcției firești.

Acum, când am înțeles și filosofic, și etimologic rădăcina devierii ontologice care naște „un bine scâlciat”, „o energie deviată” pe care oamenii îl numim „rău” putem în sfârșit pune întrebarea: Cum putem ținti cum se cuvine? Cum putem reveni la un curs firesc al lucrurilor, pe făgașul lor normal? Cum ne putem în-drepta?

Am formula o întrebare și mai adâncă: „cum putem trage a doua oară cu o săgeată care întâia oară a ratat ținta?”

Pentru om, este imposibil. Omul, odată mort, rămâne bun mort. Dar iată că Hristos, Dumnezeu-și-Om, face posibilă această imposibilitate ontologică, trage cu arcul, lovește ținta exact în mijlocul ei, fără greș, fără umbră de ezitare. Apoi ne oferă ceva extraordinar: o împreună tragere la țintă. El își încordează arcul împreună cu noi. Privește ținta cu ochiul său desăvârșit, care străbate zările cele albastre până dincolo de capătul lor. Adulmecă cerul, El, Ziditorul tuturor stihiilor, știe mersul vântului, al ploilor, al vremii și ale vremurilor întregi. El nu se grăbește să tragă, ci răbdător își împreunează mâinile sale desăvârșite cu mâinile noastre (prea copilărești, prea tinere, sau prea bolnave, sau strâmbe, sau tremurânde, sau nepricepute) Aceasta este esența neratării țintei: a împreună trage cu Hristos, cu Harul Duhului Sfânt. Nimic mai frumos în această măiestrie extraordinară, în această „țintire” a scopului celui mai presus de fire. La final omul, va descoperi că însăși împreună-tragerea la țintă cu Ziditorul ceresc este mai frumoasă decât orice olimpiadă, decât orice cunună, decât orice țintire.

Adame, îți spun o taină: nimic nu ar fi fost mai frumos pe lume decât să împreună-culegi cu Însuși Domnul, la vremea coacerii tale, rodul pomului Cunoștinței, împreună cu El să-l miroși, împreună cu El să-l guști, împreună cu El să-l digeri și împreună cu El să crești întru desăvârșirea Harului.

Dar acum, ținta este mult mai mare. Hristos, înălțat la cer, ne trage la El, spre cea mai înaltă țintă: Îndumnezeirea în sânul Preasfintei Treimi.

Dar, pentru a ajunge acolo, este necesar să începem cu ABC-ul: orice gest, cât de mic, este o împreună tragere la țintă cu Hristos. A păși pe un drum, a alege un obiect, a primi sau nu un gând, a rosti un cuvânt, a privi, a gusta, a mirosi, a judeca, toate sunt începuturi-exerciții prin care ne putem obișnui treptate să împreună-tragem-la-țintă cu Însuși Cuvântul. La început, poate vom avea rezultate mici. Poate, din cauza slăbiciunii, îndârjirii, cerbiciei, nedesăvârșirii firii noastre, vom mai rata uneori ținta. Dar treptat, pas cu pas, ratările se vor rări, iar țintele vor fi din ce în ce mai mari și mai frumoase. Trage la țintă cu Domnul în toate alegerile tale, și nu vei greși niciodată. Încordează-ți arcul! Dacă Domnul nu pune mâna sa cea Sfântă pe coardă împreună cu Tine, roagă-te să vezi dacă într-adevăr acea țintă este pe placul Domnului. Dacă nu este, negreșit o vei rata, dar și dacă o vei nimeri, nimic bun nu va ieși din asta. Așadar:
a) nu rata ținta cea bună: trage împreună cu Domnul.
b) nu trage la o țintă neplăcută Domnului: chiar dacă o vei nimeri, va fi o victorie a egoismului, a individualismului. Persoana, întotdeauna trage și la ținta cea bună, dar și împreună cu Hristos.

Hristos nu ratează niciodată! Absolut niciodată! Nu doar faptul că este Dumnezeu desăvârșit ne impresionează într-atât, ci mai ales faptul că este și om desăvârșit.

Reclame

„Cuget, deci exist.” „Iubesc, deci sunt!” Tautologia existențială și paradoxul „făpturii-nezidite”. Individ și Persoană. Diferența ontologică și asemănarea până la identitate după Principiul Ipostatic.

ztq1UpuZlEw

Părintele Rafail Noica spune: „Da, poate că, într-un fel, Dumnezeu nu există. Dacă paharul acesta există, ce? Dumnezeu este ca paharul acesta? Când i-a zis Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt. Spune-le că ’Eu sunt’ te-a trimis” am înțeles că „a fi” este altceva decât de „a exista”. Apoi am încercat etimologia cuvintelor. Am întrebat pe un profesor de limbi, „de unde vine cuvântul „exist?”. Îmi spune că din „ex sisto”. Eu vedeam pe acest „ex” care știu că înseamnă „a ieși din”, „a purcede din”. Mi-a spus că „sisto” este „cel ce este, „cel ce șade” propriu-zis. Tot la „este” revenim. Deci existenta este ceea ce purcede din Cel ce este, și atunci mi-am dat seama că existenta nu este decât o devenire. Dumnezeu bineînțeles că nu există, n-are nevoie de devenire. Iar noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru ființă, cum zic unele filozofii.” (Conferința „Ce este omul?”, Alba Iulia, 6 noiembrie, 2006)

În starea banală a individului, omul încă (doar) există. La celălalt pol, în starea Persoanei, omul deja este: „Acum, prin Harul Tău, și eu sunt” – spune Persoana-Ipostasul.
Cogito-ul cartezian redă numai (datorită fericitei-nefericitei traduceri în limba română în care apare ambiguitatea „exist-sunt” – întrucât în latină Descartes folosește totuși „sum” iar nu „exsisto”), în chip tautologic, starea de făptură (de ființă zidită). Dragostea, însă, îl desăvârșește pe om până la măsura de „zidire nezidită”, prin har. „dacă Dumnezeu este dragoste, și omul este dragoste” (Părintele Rafail Noica)
Dragostea îl aseamănă pe om cel mai mult cu Dumnezeu. Alte atribute ale harului transferabile omului: fără-de-început. Chiar dacă omul are un început prin zidirea lui, prin harul înfierii el devine „nezidit” (aktisto), dar și „fără de început” (anarchos), precum și „fără de sfârșit” (atelentetos). Este greu de înțeles cu mintea cum poate făptura-zidită să devină făptură-nezidită, ca Ipostas. Harul se unește atât de intim cu Persoana, încât, fără a-l face pe om Dumnezeu după fire, îl face totuși dumnezeu după har, dăruindu-i toate atributele dumnezeirii, până la identitatea totală cu Dumnezeu: deplina asemănare întru har. Omul este comensurabil cu Dumnezeu. În clipa veșnică a Înălțării la cer, cele două firi ale Mântuitorului – omenească și dumnezeiască sunt egale. Firea omenească poate purta infinitatea, veșnicia, atotputernicia, nezidirea, și toate celelalte atribute ale firii dumnezeiești.
Îndumnezeirea omului nu anulează diferența ontologică, dar asemănarea cu Dumnezeu este posibilă ca (până la) identitate (tojestvo) totală.

Oamenii îndumnezeiți, încă de pe pământ, când caută atribute prin care să-și deducă ființa, chiar dacă le numesc la fel precum atributele firii zidite, totuși calitativ ele sunt îndumnezeite.

De exemplu: „eu văd” are o conotație pentru cel ce vede lumea în lumina zidită, dar o altă înțelegere are pentru cel ce spune „eu văd” Lumina lui Dumnezeu cea nezidită, în care firea omenească îndumnezeită prin har vede lumea în Lumina cea mai presus de fire. Da, din aceasta îl poate deduce pe: „eu sunt” în locul lui „eu exist” La fel și pentru: „eu cunosc (pe Domnul)”, „eu simt (adierea lină a Duhului)”, „eu aud (glasul Cuvântului)” etc. Chiar și „eu mănânc”, sau „eu beau” dacă se referă strict la actul euharistic – „eu mănânc Trupul și beau Sângele lui Hristos”, ele devin acte eminamente întemeietoare ale lui „eu sunt”. În silogismul „„eu mănânc Trupul și beau Sângele lui Hristos, deci sunt”, gradul implicat de ființă este maxim, total.

Astfel, silogismele scolastic-raționale ale firii căzute (de tipul „eu exist”), devin silogisme ale îndumnezeirii, ale „devenirii întru ființă”, de tipul (Acum, Doamne, prin Harul Tău, și) „eu sunt”

SILOGISMUL IUBIRII: „Iubesc, deci sunt”

 

 

 

Cel mai vechi silogism (raționament deductiv) din istoria gândirii, formulat de școala filosofică grecească antică este celebrul (mod silogistic) „Barbara”, din figura 1.
Silogismul conține trei propoziții, două premise și o concluzie. Cel puțin o premisă este afirmativă (se poate arăta că din două premise negative nu rezultă cu necesitate o concluzie).
Silogismul conține trei termeni, numiți după mărimea relativă a sferei lor: major, mediu, minor.
Termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puțin într-o premisă pentru a putea face legătura între termenii extremi.
Termenii extremi, majorul și minorul, figurează separat în câte o premisă și împreună în concluzie.
În cazului Silogismului bArbArA din Fig. 1, (AAA-1) avem următoarea formulă:
MaP
SaM
––––-
SaP
În Silogismul iubirii, formulat de Arhimandritul Sofronie, avem următoarele premise și concluzia:
Toți cei care iubesc, sunt (există*).
Eu iubesc.
––––––––––
Eu sunt (exist*).
Termenul mediu este „iubesc”, subiectul este „eu” (termenul minor), iar predicatul este „sunt” (termenul major).
*Notă: teologii preferă pe „a fi” lui „a exista”
Dragostea (a iubi) este premisa ontologică prin excelență.
A iubi înseamnă a fi.
A fi (faptul-de-a-fi, fiirea, eu sunt) este concluzia ontologică prin excelență.
Desigur, dacă sunt, atunci iubesc, tocmai întrucât dacă iubesc, atunci sunt.
Silogismul Părintelui Sofronie este de fapt o entimemă, un raționament deductiv în care prima premisă este eliptică (lipsește, este subînțeleasă: „Toți cei care iubesc, sunt.(există*)” sau „Dacă iubesc, atunci sunt”)
Entimema ipostatică sofroniană arată de fapt așa:
(Eu) Iubesc,
–––
(deci) sunt.
Sfântul Siluan se ruga astfel: „Rogu-Te, Milostive Doamne, ca toți oamenii să Te cunoască în Duhul Sfânt”, nădăjduind, ca toți să-L iubească, și deci să fie în veac, întrucât la Sfântul Siluan cunoașterea era întotdeauna iubire.
 ––––––––––––––––––––––––––––––––-
Vezi și articolul: <<De la entimema ipostatică absolută „Iubesc, deci sunt” la cuvântul „Acum prin Harul Tău, și eu sunt”>>

Cartea ”Părintele Sofronie, Teologul Luminii necreate” a fost prezentată de prof. univ. dr. Virgil Ciomoș de la Facultatea de Filosofie și Pr. Lect. univ.dr. Grigore Dinu Moș de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj Napoca.

Editura „Renașterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului a lansat, azi, 20 aprilie, de la ora 11.00, două volume. La eveniment a fost prezent și Înaltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Prima carte lansată ”Părintele Sofronie, Teologul Luminii necreate” a fost prezentată de prof. univ. dr. Virgil Ciomoș de la Facultatea de Filosofie și Pr. Lect. univ.dr. Grigore Dinu Moș de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj Napoca.

Despre cealaltă carte ”Isihasmul Bizantin de John Meyendorff ” au vorbit prof. univ dr. Maria Silvia Crăciun de la Facultatea de Istorie și Lect. univ.dr. Adrian Podaru, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj Napoca.

Photo credit: Darius Echim

Un an întreg Te-am așteptat nădăjduind că vei veni din nou la mine, În iadul cel de jos Te-am așteptat, după porunca Ta, Stăpâne, Să ies cu propriile-mi puteri, n-am mai cercat, ci așteptând, Te-am așteptat, Și azi la mine-Ai coborât din nou, și iarăși cânt: „Hristos a înviat!”

 

Te regăsesc, PreaScumpe Grădinar, săpând smerit și viu, pământul din grădină,
Mi-e inima de dorul Tău din nou prea plină de Lumină,
Și cad cu umilință înaintea Ta, deși la Tatăl încă n-Ai suit,
Și încă nu te pot atinge, Mântuitorul meu iubit.

Crescut-Ai iarăși carne, și vine moi și piele,
Pe oasele-mi albite în câmpul vieții mele,
Atât de mort am fost și-n anul ce-a trecut,
Învie-mi iarăși, Doamne, preaputredul meu trup…

Când Te-am văzut venind din nou, Sfântă Lumină,
Mi-ai șters, după un an, din suflet, orice pată și-orice vină,
În Noaptea Învierii, coborât-Ai iar în iadul meu purtând atâta Har cu Tine,
Dar mă întreb văzându-Te atât de Cunoscut: fost-a cu-adevărat vreo clipă, când Tu să nu fi fost deja cu mine?

Îngerul Tău mi-arată iar mormântul gol și dorul Tău mă cheamă,
La giulgiurile pline de preasfânta Ta Mireasmă și la sfânta Ta mahramă,
O urmăresc – mireasma – cu nara mea de Harul Învierii Tale plină,
Și te găsesc, PreaScumpe Grădinar, săpând smerit și viu, pământul din grădină.

Venit-Ai iarăși Doamne, Prealumină-n ‘ntunecatul meu abis,
Și porțile de-aramă Tu iarăși mi-ai deschis.
Din nou m-ai înviat din morți cu moartea Ta pe moartea mea călcând,
Din nou m-ai scos dintru al întunericului meu mormânt.

Cântat-am tot anul ce-a trecut un cântecel smerit și dulce:
„Când voi muri, în iadul cel întunecat m-oi duce,
Și voi striga: Tu unde ești, Iubirea mea, und’ Te-ai ascuns, Dragostea mea?”
Și-abia în Noaptea Învierii Te-ai arătat din nou, în toată Slava TA!

Tu când m-ai scos din iadul cel întunecat,
Nu doar pe mine, ci Întregul Tău Adam L-ai ridicat.
Noi Una suntem, toți cei ce-am viețuit pe-acest pământ,
Un Singur Om, Adamul cel Întreg, iar Tu ești Ipostasul nostru cel mai Sfânt.

Da, știu că iadu-i veșnic, că nu toți se vor mântui,
Și cum voi spune că Adamul cel Întreg s’a izbăvi?
E taină mare: dacă unul singur piere,
Rămâne-om oare Unul, uniți și-n slavă, și-n durere?

Nu-mi mai rămâne decât să ies și eu precum odinioară curelarul,
Afară, pe terasa casei și să privesc orașul, implorându-ți harul,
Căzând naintea Ta, rugându-te A-i izbăvi
Zicând: „Toți se vor mântui, doar singur voi pieri”

Te-am așteptat, Hristoase, tot anul ce-a trecut, cu mintea-n iadul meu,
Și-n Noaptea Învierii, venit-Ai iar smerit și blând la mine,
Lumina Ta cea Nezidită de Om desăvârșit și Dumnezeu,
A fugărit atât de-ușor toți dracii ce mă îndepărtau de Tine.

Nu mi-ai adus o simplă candelă cu untdelemn, fitil și foc ce dă lumină,
Ci Candelă ești Însuți TU, TU ești Lumina Însăși, Nezidită și Divină,
Ai înviat din nou, Lumină din Lumina cea Preasfântă și senină,
Mi-e inima din nou de Harul Tău cel nezidit prea plină.

Stătut-am anu-ntreg cu mintea-n iadu-ntunecat,
Păzind după puteri smeritul gând al marelui bărbat,
Al Sfântului Siluan cel prea smerit și încercat,
Și-acum nădejde am din nou: „E Paștile! Hristos a înviat!”

Un an întreg Te-am așteptat nădăjduind că vei veni din nou la mine,
În iadul cel de jos Te-am așteptat, după porunca Ta, Stăpâne,
Să ies cu propriile-mi puteri, n-am mai cercat, ci așteptând, Te-am așteptat,
Și azi la mine-Ai coborât din nou, și iarăși cânt: „Hristos a înviat!”

O, dulcea mea PreaSfântă Înviere,
Îmi iei din nou din suflet tristețe și durere,
Din nou mă scoți dintru a iadului genune,
Mi-alungi din inimă pustiu și-amărăciune.

Hristos a înviat din morți,
Zdrobit-a groaznicele porți,
Afară pe Adamul cel Întreg a tras,
Și stă cu noi pân’ la Ispas.

Hristos a înviat din morți,
Sfârșit-a chinul blestematei sorți,
Ce i-a târât în fundul iadului pe toți,
Strămoșii noștri, drepți sau hoți.

Hristos a înviat din morți,
Aprins-a-ntru adânc preasfinte torți,
Sunt flăcări de lumină ce nu arde, ci sfințește,
Lumina ce pe fii lui Adam îi dezrobește.

Hristos a înviat din morți,
Povara grea ce nu puteai singur s-o porți,
A luat-o El, pe Cruce singur când s-a dus,
Murit-a pentru noi, Preadulcele Iisus.

Hristos a înviat din morți,
Plătit-a pentru toți ai morții orți,
În Ziua Învierii tot iadul s-a golit,
Și-al sufletelor chin îndată s-a oprit.

Și-anu-acesta Domnul a-nviat din nou,
Pătruns-a-ntru al inimii-mi cavou,
Tăcut, smerit, a coborât și-n iadul meu,
M-a înviat din nou, Preabunul Dumnezeu.

M-a scos de-acolo și pe mine și pe toți
Părinți și frați, nepoți și strănepoți
Pe care i-am închis și i-am ucis, lipsit de milă, în anul anterior,
Acum și iadul inimii mi-e gol și pot din nou să zbor spre cer ușor.

„Your mind is like a butterfly, go inside, there you will find rest”

tumblr_inline_n7b66lPyiR1qkynm4

Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şii-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.” Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot bătrân din Rusia mi-a spus acelaşi lucru. Cum şedea şi îmi asculta spovedania, el mi-a lovit uşurel capul cu crucea pe care o ţinea în mână şi mi-a zis: «Femeie nepricepută, intră înlăuntru şi vei afla odihnă!»“ Auzind acestea m-am minunat de frumuseţea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu adevărat, până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită şi nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi tulburaţi sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensibili, gândind că nu le suntem pe plac oamenilor sau că aceştia au ceva împotriva noastră ş.a.m.d.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)