Sf. Ioan Scărarul: „Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”


descărcare (1)

„Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”, spune limpede Sf. Ioan Scărarul („Scara”, p. 361-362). Abia prin folosirea ei nefirească, împotriva lui Dumnezeu, ea devine păcat, se preschimbă în patimă. (În neîntrebuințarea firească a mândriei ca putere naturală a sufletului identificam poate și originea falsei smerenii, ca boală care cuprinde sufletele slabe) La fel și cu mânia și toate celelalte puteri sănătoase ale sufletului… Păcatul nu are viață în sine, el doar parazitează puterile sufletești firești, scâlciindu-le sau deviindu-le de la rostul lor firesc. Astfel, inclusiv înclinarea spre mândrie, deși putini cunosc acest lucru, este o însușire a sufletului anume, bună în sine, care poate ajunge să fie parazitată de patima mândriei. Smerenia curăță rădăcina firească a puterii mândriei, eliberand-o de necurăția păcatului, tămăduind-o de boala mândriei, redând libertatea de mișcare ca tindere către Dumnezeu a acestei puteri firești sănătoase a omului… Astfel, smerenia este o asceză a puterii firești a „înclinării către mândrie ca însușire susținătoare a firii”, pentru a o păzi de a nu fi înfectată de patima mândriei, tot așa cum înfrânarea este o asceză a iubirii pentru a o păzi de curvie, sau postul pentru nevoia firească de a ne hrăni, pentru a o feri de lăcomie. La fel și în cazul iuțimii, blândețea o păzește de patima mâniei care tinde nefiresc să paraziteze puterea firească a iuțimii, care este în sine bună, folositoare, fiind ca o coloană vertebrală de susținere a firii omului. Harul curățește și plinește lipsurile puterilor sufletești… Pline de har, puterile sufletești se eliberează de patimile lor specifice. Harul arde patimile.

Iată ce spune Sf. Ioan Scararul: „41) Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunînd că unele din patimi sînt fireşti în suflet, neştiind că noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii, în patimi. De pildă: sămînţa se află în noi prin fire pentru naşterea de copii, dar noi am schimbat-o spre curvie; mînia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui; prin fire e în noi rîvna pentru virtuţi, dar noi rîvnim cele rele; prin fire se află în suflet poftireaslavei, dar a celei de sus; prin fire avem înclinare de a ne mîndri, dar împotriva dracilor; la fel, bucuria: dar pentru Domnul şi pentru faptele bune în slujba aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, dar împotriva duşmanilor sufletului. Am primit pofta de hrană, dar nu de neînfrînare.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”) Acest pasaj ne oferă cheia antropologiei, a eticii și a tămăduirii omului de patimi.

Un părinte duhovnicesc, înțelegând totuși pericolul sprijinirii sufletului pe puterea mândriei, a spus că astăzi este atât de putredă, de parazitată aceasta înclinare spre mândrie, încât nu ne mai putem folosi deloc de ea pentru mântuire. Cel mai sigur este să ne coborâm: „Cine se înalță pe sine, se va smeri.”

Reclame

Părintele Rafail Noica : „marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi”

rafail_noica_parintele_0

Părintele Rafail Noica: „marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi:

”(…) Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe TATĂL tău și pe MAMA ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea se trage din TATĂL meu și din MAMA mea, dar nu s-a tras, și gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, dar SE TRAGE… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți(…) ”

De la „veșmintele de piele” ale vechiului Adam la veșmintele de Lumină ale Noului Adam

 

Veșmintele de lumină cele noi ale lui Adam (ale Noului Adam, restaurate de Hristos, pe Tabor), înlocuiesc „veșmintele de piele” de care pomenește Panayotis Nellas, în celebra sa carte: „Omul, animal îndumnezeit” (https://www.scribd.com/document/12500850/Panayotis-Nellas-Omul-Animal-Indumnezeit-O-Antropologie-Ortodoxa), dar ele sunt mai desăvârșite și decât veșmintele de lumină primordiale ale vechiului Adam, chiar dacă acestea straluceau de mii de ori mai mult decât „diademele cele împodobite cu aur și pietre scumpe”, după cum spune Sf. Grigorie Palama în Filocalii. Sfântul Palama descrie aceste „veșminte de lumină” atât în starea pre-căderii adamice, cât și în starea finală desăvârșită: restaurarea Taborică, în Ipostasul Mântuitorului.
Grăiește dumnezeiescul Palama despre ”veșmintele de lumină” ale lui Adam:
„Cuvîntul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de firea noastră dezbrăcată de această iluminare şi strălucire dumnezeiască prin urâciunea căderii, şi luînd-o asupra Sa pentru adînca Lui milă, a arătat-o ucenicilor fruntaşi pe Tabor iarăşi şi mai frumos îmbrăcată. El a înfăţişat atunci ce eram odinioară şi ce vom fi în veacul viitor prin El, dacă ne vom hotărî să vieţuim aici, pe cît e cu putinţă, ca El, cum zice Ioan cel cu limba de aur.
De această iluminare şi strălucire fiind părtaş şi Adam înainte de cădere, nu se afla gol, ca unul ce era îmbrăcat într-un veşmînt de adevărată slavă. Ba nu se poate spune cu cît era mai împodobit decît cei ce îşi acoperă capul cu diademe împodobite cu mult aur şi cu pietre scumpe. Această iluminare şi acest har dumnezeiesc le numeşte şi marele Pavel, locuinţa noastră cea cerească, zicînd : «De aceea suspinînd, dorim să ne îmbrăcăm în locuinţa noastră cea din ceruri, că doar vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi» (2 Cor. V, 2—3). Arvuna acestei iluminări dumnezeieşti şi a veşmîntului ei a primit-o şi Pavel însuşi de la Dumnezeu pe cînd mergea de la Ierusalim spre Damasc, ca să spun ca Grigorie Teologul, în clipa în care, înainte de a se curăţi de prigoniri, a grăit cu Cel prigonit. Mai bine zis, a primit candela mică a marii lumini.” (Filocalia 7: https://filocaliile.files.wordpress.com/2018/01/filocalia-07-nichifor-din-singuratate-teolipt-al-filadelfiei-grigorie-sinaitul-grigorie-palama.pdf p. 471-472)
Să luăm și un fragment din articolul domnului Marius Nedelcu din Ziarul Lumina pe aceeași temă:
„În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenţie deosebită „hainelor de piele“ în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit“. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează“ după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte“ (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele“ nu poate fi înţeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele“ ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele“ devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele“ ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele“ nu este moartea, ci învierea.” (http://ziarullumina.ro/misterul-hainelor-de-piele-de-la-creatie-79853.html)

Actualitatea şi relevanţa dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă

Philosophy-cloud

 

Actualitatea şi relevanţa dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă

În contextul actual, valorificarea deschiderilor și interpretărilor unor rezultate din diferite domenii de vârf ale cercetării științifice arată o intensificare semnificativă şi o aprofundare a cercetării interdisciplinare care vizează relaţia dintre teologie, filosofie şi ştiinţă. Atât ştiinţele universului (fizică cuantică și atomică, matematici superioare, cosmologie, astrofizică), cât și științele vieții (biologie moleculară, neuroștiințe), prin rezultatele și interpretarea lor de către savanți care au asumat un demers de identificare a adevărului profund al realității cercetate, depășesc o viziune ideologică de tip scientist.

Până nu demult, un dialog constructiv și onest între teologie, filosofie și știință a fost dificil din cauza unor elemente care țin de ideologie, nu de actul științific. Ideologia, nu cercetarea științifică în sine, a generat o înțelegere deformată a raportului dintre teologie, filosofie și știință. Însă în contextul actual există premisele depășirii unor poziții reducționiste bazate pe autosuficiență și triumfalism.

Ştiința contemporană depășește la nivel epistemologic reducționismul scientismului pozitivist. Savanții mari din diferite domenii ale cercetării științifice intuiesc că natura profundă a realității nu poate fi epuizată în reprezentări și formulări conceptuale. Astfel, este asumată limita structurală, nu doar contextuală, a unui demers epistemologic care se întemeiază exclusiv pe autoritatea exersării rațiunii autonome, cu pretenția unei explicații exhaustive a realității cercetate. Adevărul nu se epuizează în discursul formulat (care presupune inclusiv rezultate experimentale și modele teoretice); practic, adevărul nu se reduce la o metodă. Adevărul transcende demonstrația, fără să anuleze exigențele gândirii discursive.

Această perspectivă a conturat în ultimele decenii o paradigmă a incompletitudinii în știință (după expresia unor specialiști). Această  incompletitudine nu presupune o pledoarie pentru ignoranță sau agnosticism, ci dimpotrivă, limita este asumată în mod creator ca o deschidere spre alte orizonturi de cunoaștere. În acest context se favorizează interpretarea rezultatelor științifice într-o deschidere către perspectiva filosofică și cea teologică. Astfel, se conturează posibilitatea unui dialog interdisciplinar între teologie, filosofie și știință.

Importanța acestui tip de dialog interdisciplinar nu se reduce doar la extinderea și aprofundarea orizontului epistemologic, ci se manifestă inclusiv la nivel existențial prin consolidarea unei conștiințe a dialogului, prin care sunt  depășite pozițiile unilaterale și polarizările artificiale. Sunt evitate deopotrivă atât izolarea teologiei în raport cu cercetările din știința actuală, cât și excesele în căutarea unor concordanțe forțate. Printr-o cercetare interdisciplinară în dialogul dintre teologie, filosofie și știință, realizată cu discernământ și nuanțat, se evită atât pietismul, cât și riscul sincretismului.

Dialogul interdisciplinar dintre teologie, filosofie și știință răspunde atât căutărilor sincere și consecvente din planul cercetării, cât şi căutărilor privind orizontul vieții. Acest tip de dialog interdisciplinar nu presupune îndepărtarea teologiei de la Adevărul Revelației, culminând în Persoana divino-umană a lui Hristos, ci mărturisirea Adevărului revelat și trăit în viața Bisericii, în contextul unei culturi a dialogului în care sunt recunoscute și valorificate competențele distincte sau specifice ale teologiei, filosofiei și științei. Competențele distincte nu presupun o izolare divergentă a fiecăreia dintre ele în raport cu celelalte, ci o viziune dialogică şi convergentă în care sunt respectate vocațiile specifice ale teologiei, filosofiei și științei.

Asumarea paradigmei incompletitudinii în cercetarea științifică favorizează deschiderea epistemologiei științifice către metafizică, mai precis posibilitatea întâlnirii dintre perspectiva teologică, filosofică și cea științifică. În acest sens este edificatoare mărturia lui John Polkinghorne, fizician contemporan și preot anglican: „Doar o deschidere metafizică a epistemologiei științifice bazată pe onestitate și bună intenție poate pregăti o cunoaștere adecvată. Aceasta este ipoteza în care în mod frecvent am putut discuta cu colegi de-ai mei, chiar necredincioși. Simpla obiectivitate a științei nu înseamnă o hegemonie a cunoașterii științifice. Teismul reprezintă în mod adecvat o bogată bază de înțelegere a lumii, în care cunoașterea este asociată axiologiei. Raționalitatea minunată a științei nu este decât o parte desfășurată a inteligenței lui Dumnezeu. Intuiția noastră științifică ne face să recunoaștem prezența lui Dumnezeu în lume”[1].

Articularea cercetării științifice la un context mai larg social și cultural, deschiderea științei către filosofie și teologie nu înseamnă o diluare a rigurozității de tip științific. În paradigma științei actuale, plecându-se de la ontologia fizicii cuantice și continuându-se cu alte domenii ale științei, se afirmă relația de interdependență dintre subiectul cunoscător și realitatea cercetată de acesta. Impunerea unei obiectivități neutre ca o realitate în sine, disociată de persoana savantului și de contextul mai larg al ideilor științifice și culturale într-un cadru dat, reprezintă o prejudecată care a fost depășită în epistemologia științifică actuală.

Pentru a înțelege natura descoperirii științifice care împlinește o anumită cercetare în domeniul științei nu se poate separa în mod absolut actul cercetării de aspirațiile și convingerile autorului, precum și de un context mai larg al mentalităților. În acest sens este semnificativă investigația istoriei ideilor și descoperirilor științifice, realizată în legătură cu istoria vieților savanților care au făcut respectivele descoperiri în contextul cultural și istoric al existenței lor.

În conturarea și argumentarea principiilor care exprimă influența mai multor factori și evenimente în intuirea descoperirilor științifice și structurarea lor în diferite teorii științifice, noțiunea de paradigmă introdusă de Thomas Kuhn este decisivă. Acesta arată că orice descoperire științifică pleacă de la un context istoric, științific și cultural în care anumite evenimente sunt considerate reprezentative într-o asemenea măsură încât formează o adevărată paradigmă de gândire. O paradigmă științifică se caracterizează printr-un mare grad de generalizare a teoriei respective, printr-un bun răspuns al teoriei la diferitele așteptări de ordin practic și prin capacitatea de predicție a unor fenomene. În condițiile împlinirii acestor exigențe, o anumită teorie științifică poate fi considerată ca fiind paradigmatică.

În concepția lui Thomas Kuhn, paradigma științifică este împărtășită în primul rând de membrii comunității științifice și ulterior se extinde la alte categorii sociale. Acest mod de asumare și de impunere a teoriilor și modelelor științifice paradigmatice indică faptul că natura științei nu se epuizează exclusiv într-o obiectivitate înțeleasă ca o separare absolută de orice tip de subiectivitate. Formularea unei teorii științifice implică un demers care presupune întrebări, căutări și interpretări personale, astfel încât ştiinţa este mai mult decât o succesiune de algoritmi, proceduri și analize discursive. Fără ca acestea să fie excluse, epistemologia științifică actuală este mai cuprinzătoare, întrucât acceptă şi o dimensiune intuitivă și existențială în cunoaştere, fiind astfel deschisă către o relaționare a ştiinţei cu filosofia și cu teologia.

În această perspectivă, știința este influenţată de viață, de o comunitate. De aceea, Thomas Kuhn afirmă că: „Paradigma științifică nu e dată doar de o concepție neutră, ci e legată și de viață. Cum anume e ales cineva în comunitatea științifică și pe ce criterii? Cum anume se coagulează comunitatea științifică și în ce măsură ea poate împărtăși un același model de teorie științifică? Care este procesul care socializează acest grup? Pentru a avea o mai bună înțelegere a naturii științei trebuie să încercăm să răspundem la astfel de întrebări și să vedem știința în dinamica ei, legată de actul de viață pe care îl implică. Cunoașterea științifică este o caracteristică a grupului. Pentru a înțelege aceasta avem nevoie să cunoaștem caracteristicile grupului care generează o asemenea cunoaștere[2].

Având în vedere recunoașterea din interiorul comunității științifice a faptului că există interogații și implicații generate de diferite teorii științifice, se consolidează tot mai mult în contextul epistemologic actual posibilitatea şi necesitatea cercetării interdisciplinare care permite relaționarea dintre știință, filosofie și teologie. Știința contemporană, oferind multiple exemple în care savanții și-au asumat în mod real condiția limitei în cunoaștere ne ajută să înțelegem și să ne recunoaștem propriile limite sau insuficienţe în domeniul pe care-l reprezentăm. Asumarea condiției limitei favorizează construirea cadrului pentru un real dialog, pentru o veritabilă cercetare interdisciplinară. În acest cadru al dialogului realist și onest dintre știință, filosofie și teologie se poate dezvolta sensul cercetării interdisciplinare, orientat către descoperirea polivalenţelor şi convergenței în cunoaștere, precum şi valorificarea acestui demers în viaţa societății.

Dialogul dintre teologie și știință din perspectiva unei înțelegeri eclesiale a cercetării interdisciplinare

În contextul actual se poate vorbi de o cercetare consistentă în domeniul relației dintre teologie, filosofie și știință. Există mai multe abordări ale acestei cercetări interdisciplinare specifice. S-a afirmat că există o anumită posibilitate de relaţionare între diferite tradiții religioase (iudaică, musulmană, religiile orientale) și știința contemporană. Însă în mod real, există numeroase lucrări care au ca temă relația dintre teologia creștină și știință. Iar în ultimii ani, atât în context internațional cât și românesc, se caută o abordare a relației dintre teologie, filosofie și știință din perspectiva tradiției creştin-ortodoxe, exprimată de teologia patristică.

Angajarea teologiei ortodoxe în dialog cu știința și cu filosofia nu are ca motivație exclusivă o aprofundare a cunoașterii în plan conceptual, ci derivă și dintr-o responsabilitate misionară şi socială a Bisericii. În acest dialog, teologia ortodoxă propune o înțelegere eclesială a relației dintre teologie, filosofie și știință, bazată pe iubirea eternă a Creatorului universului şi comunicarea acesteia în viaţa Bisericii şi a lumii întregi.

Mai precis, în abordarea eclesială a cercetării interdisciplinare este implicată realitatea credinței ca relație vie a omului cu Dumnezeu.

Împlinirea cunoașterii prin credință reprezintă o coordonată semnificativă a gnoseologiei patristice. De aceea, în fundamentarea unei perspective eclesiale în relația dintre teologie, filosofie și știință este esențială valorificarea teologiei patristice. Sfinții Părinți ai Bisericii au dat mărturie despre importanța fundamentală a credinței în planul cunoașterii. Credința în Dumnezeu Creatorul universului nu anulează rațiunea, ci o luminează într-un plan superior și o împlinește. Trăirea credinței ca o adeverire a realităţilor spirituale nevăzute (cf. Evrei 11, 1) presupune asumarea credinței ca o vedere mai presus de orice înțelegere și cunoștință (Sfântul Grigorie Palama). Astfel, credința nu presupune ignoranță sau ostilitate faţă de cercetarea bazată pe rațiune, ci o cunoaştere superioară, în comuniune cu Persoana Creatorului, care transcende orice demonstrație, fiind mai presus de cunoașterea discursivă.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) afirmă foarte limpede: „Cunoștințele lucrurilor își au rațiunile proprii, împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiția lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri. Dar el dăruiește celor evlavioși o credință în existența Lui, mai întemeiată decât orice demonstrație. Căci credința este o cunoștință adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrărilor mai presus de minte și de rațiune”[3].

Inadecvarea reducerii relației dintre teologie, filosofie și știință la o schemă mediatoare

Din punct de vedere istoric, modernitatea raționalistă a denaturat relaţia dintre rațiune și credință, înțelegând în mod unilateral rațiunea doar în dimensiunea sa instrumentală. Astfel, rațiunea autonomă şi autosuficientă este descentrată din relația ei structurală cu Rațiunea supremă, cu Logosul Creator, izvorul gânditor al raționalității întregii creaţii sau al tuturor legilor din Univers, cultivându-se himera că Adevărul universului poate fi căutat şi aflat doar prin exersarea acestui tip de rațiune. Prin urmare, raționalitatea critică a devenit normativă în cunoașterea adevărului, iar teologia a fost desconsiderată dacă nu intra în acest cadrul raţionalist limitativ în cunoaştere.

Postmodernismul, ca „demolare sistematică a oricărui sistem”, a intensificat fragmentarea spiritului omenesc, erodând conștiința unei perspective unificatoare în domeniul cunoașterii. În contextul acestei fărâmițări, a tendințelor orientate către detalii nesemnificative, rămânându-se la suprafața lucrurilor, este esențială recuperarea unei viziuni deodată convergentă şi deschisă prin care se poate obține o raportare adevărată la relația dintre teologie, filosofie și știință. Perspectiva eclesială a identității ultime dintre cunoaștere şi comuniune presupune eliberarea dintr-un prizonierat al conceptelor raţionale limitative supraevaluate. În acest sens, viziunea unificatoare asupra lumii întemeiată pe comuniunea omului cu Dumnezeu – Raţiunea sau Logosul Creator, trăită în experiența eclesială, depășește polarizările sau opozițiile artificiale în relația dintre rațiune și credință, dintre ştiinţific şi spiritual, dintre fizic şi metafizic, dintre imanent şi transcendent, deoarece toate acestea, deşi distincte, sunt totuşi nedespărțite.

Teoretizarea abstractă a relației dintre teologie și știință, precum și medierea acestei relații printr-o diversitate de scheme conceptuale cu pretenția unificării lor exclusiv prin integrarea unei astfel de scheme în cadrul unei metodologii științifice este incompatibilă cu duhul Tradiției eclesiale. Pretinsa obiectivitate și neutralitate a unei metodologii conceptuale deopotrivă integratoare și mediatoare este expresia unei rațiuni separate de adevărul comuniunii ca viaţă, ca existenţă plenară. Însă prin comuniune de credinţă vie cu Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos sunt depășite dezbinările sau rupturile de planuri ale cunoaşterii cauzate de păcat, manifestate inclusiv în opoziţia dintre rațiune și credință. Prin intrarea omului de ştiinţă în experiența eclesială, știința este asumată din interiorul acestei trăiri a comuniunii cu Dumnezeu Creatorul şi Eliberatorul lumii de limitările existenţei egoiste (păcatul) şi de moarte ca negare a vieţii (cf. 1 Corinteni 15, 26).

În contextul epistemologic actual în cadrul relației dintre teologie, filosofie și știință, transcendența este o realitate presupusă implicit sau explicit. Însă, asumarea eclesială a dialogului dintre teologie, filosofie și știință implică o depășire a  înțelegerii transcendenței doar ca o realitate abstractă, fără referinţă la Persoana divină transcendentă. Există riscul de a reduce, prin instrumentalizarea unei cunoașteri exclusiv discursive, lumina transcendenței doar la o perspectivă progresivă în cunoașterea imanentului.

Din perspectiva teologiei eclesiale patristice, deschiderile și referințele științei în raport cu transcendența pot fi împlinite doar prin comuniunea harică sau spirituală cu Persoana transcendentă în evenimente de viață (o atitudine specifică vieţii sacramentale). „Chiar dacă unele părți ale discursului științific conțin retorica transcendenței, cercul hermeneutic nu poate fi rupt ontologic. Breșa ontologică ar putea surveni numai dacă știința ar fi restabilită la nivelul comuniunii. În mod corespunzător, numai în acest caz ar depăși dialogul dintre teologie și știință chiar hemeneutica transcendenței și ar avea implicații existențiale. Diferența dintre teologie și știință în poziția lor cu privire la posibilitatea transcendenței devine clară: teologia eclesială, experiențială afirmă că este cu putință să reții acele semne absolute, necondiționate de gândire sau vorbire, ale prezenței divinului, darul și revelația Sa în evenimentele de comuniune, adică să reții transcendența în imanență a lui Dumnezeu. Această afirmație devine totuși problematică nu numai în știință, ci chiar în teologie, atunci când este considerată doar în modul unei filosofii abstracte”[4].

Prin faptul că în cadrul perspectivei eclesiale se afirmă inadecvarea reducerii relației dintre teologie, filosofie și știință la o schemă mediatoare și integratoare, se evidențiază imposibilitatea epuizării Adevărului în tipare conceptuale. Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Pe această linie nu se resimte niciun fel de nevoie de acomodare a Adevărului Revelației în cadrul unei anumite teorii, oricare ar fi anvergura acesteia. Prin urmare, teologia eclesială ortodoxă nu invocă doar formal creștinismul sau mai precis ortodoxia, ci cultivă o experiență creștină care nu este disociată de Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat ca Om, mărturisindu-L pe Iisus Hristos ca fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan, 14, 6), precum şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), adică sensul prim şi ultim al Universului, creat spre a participa la viaţa şi iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Creștinismul fără Hristos este o formă secularizată a unei gândiri dezîntrupate, adaptate la spiritul gnostic care contaminează lumea contemporană. O astfel de teologie abdică de la vocația ei mărturisitoare, neputând elibera știința de pretenția ei totalizatoare, de tip gnostic, de a crede că poate cuprinde adevărul lumii exclusiv la nivelul minții.

Recunoașterea, trăirea și mărturisirea lui Hristos ca Adevăr, Viață și Lumină a lumii ne ajută să depășim himerele generate de anumite concepții raționaliste autonome şi autosuficiente, reducționiste, care supraevaluează propriile forțe, în a înțelege și a exprima realitățile lumii și ale vieții. În acest sens, rămân de o mare actualitate cuvintele trăite și mărturisite de Părintele Dumitru Stăniloae când spunea: „În felul acesta am cunoscut Adevărul. Nu mai socotim ca adevăr ultim lumea, ci pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii și al oamenilor, Mântuitorul (Eliberatorul n.n.) acestora de sub puterea morții și de perspectiva întunericului iadului. L-am cunoscut pe Hristos ca Lumină dar în sensul pozitiv al lumii și al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din care și spre care sunt duse toate. Am cunoscut că cei care socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină”[5].

O dezvoltare a cercetării interdisciplinare referitoare la dialogul dintre teologie, filosofie și știință se cultivă acum inclusiv în cadrul Universității Politehnice din București. Sunt mulți absolvenți ai Politehnicii care au urmat și cursurile Facultăților de Teologie Ortodoxă. Totodată, există manifestări academice și proiecte de cercetare în domeniul interdisciplinar. Merită semnalat faptul că prin activitatea Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință al Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București există o cooperare cu profesori de la alte universități (Universitatea de Medicină și Farmacie, Academia de Științe Economice), inclusiv cu cadre didactice de la Universitatea Politehnică din București. Nu în ultimul rând, este de apreciat că existența bisericii cu hramul Sfântul Grigorie Palama (un reprezentant semnificativ al mărturisirii patristice în domeniul relației dintre credință și rațiune) în campusul universitar al Universității Politehnice poate constitui un spațiu de întâlnire pentru cultivarea unei conștiințe deopotrivă dialogice și mărturisitoare, în cadrul relației dintre teologie, filosofie și știință, dintre Universitate, Biserică şi societate.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] John Polkinghorne, Belief in God in Age of Science, Yale University Press, 1998, p. 19.

[2] Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 1996, p. 210.

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută de capete despre cunoștința lui Dumnezeu și iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Filocalia vol. II, EIMBOR, București, 2008, pp. 158-159.

[4] Alexei Nesteruk, Transcendența de la patristica creștină la cosmologia postmodernă, în revista Sinapsa, nr. 7, 2011, p. 20.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos – Lumina lumii și îndumnezeitorul Omului, Ed. Basilica, București, 2014, pp. 78-79.

 

http://basilica.ro/importanta-dialogului-dintre-teologie-filosofie-si-stiinta/