„Rugăciunea lui Iisus” (fișiere mp3 free to download)

Anexa Pecetea Doamne IH

1Arhimandritul SOFRONIE SAKHAROV – Rugăciunea lui Iisus.mp3

Descărcați

17289k v. 1 Călin Drăgan
15 Arhimandritul Sofronie Sakharov 100 Jesus Prayer – Pomilui nas.mp3.mp3

Descărcați

18872k v. 1 Călin Drăgan
3PARINTELE PORFIRIE RUGACIUNEA INIMII.mp3

Descărcați

15208k v. 1 Călin Dr
02 Rafail Noica Doamne, Iisuse Hristoase, Miluieste-ma pre mine pacatosul .mp3

Descărcați

12205k v. 1 Călin Drăgan
10Parintele Cleopa 100 Rugaciunea lui Iisus.mp3

Descărcați

6480k v. 1 Călin Drăgan
12Parintele Mina Dobzeu – 100 Rugaciunea lui Iisus.mp3

Descărcați

5189k v. 1 Călin Drăgan
2Gheros Paisios – Kirye Iisou Xriste eleison me..mp3

Descărcați

5373k v. 1 Călin Drăgan
4Elder Ephraim Filotheoul rugaciunea inimii.mp3

Descărcați

13133k v. 1 Călin Drăgan
5Gherontas Ephraim Katunakiotul – Kirye Iisou Xriste eleison me!.mp3

Descărcați

16752k v. 1 Călin Drăgan
6Pray 100 Jesus prayers with elder Tadej.mp3

Descărcați

7601k v. 1 Călin Drăgan
7Părintele Teofil Părăian – Rugaciunea inimii 100.mp3

Descărcați

9472k v. 1 Călin Drăgan
8Yperaghia Theotoke soson imas .mp3

Descărcați

19592k v. 1 Călin Drăgan
9Elisabeth Minsk Rugciunea lui Iisus.mp3

Descărcați

5350k v. 1 Călin Drăgan
Metropolitan Hierotheos.mp3

Descărcați

158k v. 1 Călin Drăgan
11Valaam 100 Rugaciunea lui Iisus.mp3

Descărcați

16517k v. 2 Călin Drăgan

„Rugăciunea lui Iisus rostită de mari Sfinți și Stareți ortodocși” pe smartphone

20727900_1850433934972184_2812742311458160438_n„Rugăciunea lui Iisus” – Aplicație gratuită pentru SmartPhone (Telefon mobil, Tabletă) – Sfinți și Mari Stareți contemporani rostind Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. (Cuviosul Sofronie Sakharov, Cuviosul Rafail  Noica, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Porfirie Kapsokalivitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Cuviosul Efrem Filotheul, Rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pre noi”, Monahiile de la Sf. Elisabeta din Minsk, Monahii de la Valaam, Cuviosul Cleopa Ilie, Starețul Rafail Berestov, Mitropolitul Hieroteos Vlachos.)

Instalează aplicația pe telefonul tău și ascult-o zilnic oriunde ești – în automobil, la serviciu, acasă, pe stradă. Simplu de descărcat și ușor de instalat, în doar câteva secunde.
Link descărcare:

https://drive.google.com/file/d/0B9qWsPkU2_sEWmxJUW9qdFNVaGs/view

După ce ai salvat în computer fișierul „Rugăciunea inimii (The Jesus Prayer).apk”, copiază-l într-un folder pe telefonul tău, apoi instalează-l cu un simplu click. Deschide aplicația și spor la rugăciune!

Russian menu:

https://drive.google.com/…/0B9qWsPkU2_sES2ZNUmtQRkNqSVk/view

English menu:

https://drive.google.com/…/0B9qWsPkU2_sES2ZNUmtQRkNqSVk/view

Realismul psihologic la locul lui și realismul duhovnicesc în Biserică. Pictura religioasă ortodoxă și icoana ortodoxă

748110_9_43

Realismul psihologic la locul lui și realismul duhovnicesc în biserică. Pictura religioasă și icoana

Fără a avea pretenția de adevăr absolut, ne exprimăm marea bucurie de a fi găsit, o dată cu pictura religioasă ortodoxă de bună calitate – nu mă refer la icoană, ci la capodoperele artiștilor care pictează teme legate de spațiul liturgic și viața duhovnicească a Bisericii (fără să le introducă și în icoană, ci introducând icoana în lucrările lor artistice) – locul cinstit, bine definit și curat al realismului artistic.

 

Icoana ortodoxă, cu rigorile ei canonice pe care iconarii ortodocși le stăpânesc și le impun, a fost adesea contaminată sau chiar înlocuită cu pictura religioasă necanonică, de influență occidentală. N-am știut ce să facem cu realismul și naturalismul religios și am fost dezamăgiți profund ori de câte ori l-am văzut pătrunzând și în pictura bisericească, în înfățișarea sfinților sau a praznicelor, ori a scenelor biblice, cu precădere din viața Mântuitorului. Această dezamăgire persistă ori de câte ori vedem compromisuri necanonice făcute în iconografie.

De când am descoperit marii maeștri pictori ruși și pictorul constantinopolitan Theodoros Rallis, am avut bucuria să identific cu precizie locul adevărat al acestui fenomen artistic: în pragul iconografiei, în pridvorul icoanei, anunțând marea temă a icoanei ortodoxe, cea mai desăvârșită formă artistică din univers. O icoană sau o frescă poate fi pictată sub penelul realismului doar dacă este o parte, un element dintr-o pictură laică, în care apare reprezentată – de exemplu având închinători care o sărută, la un praznic, adică ea fiind o temă subsidiară. În astfel de lucrări, dreptcredincioșii, plini de evlavie, se află la rugăciune, la închinare, la împărtășanie, la spovedanie, sau în diverse alte frumoase ipostaze ale vieții duhovnicești, în biserici, mănăstiri sau în imediata lor apropiere, fără a avea trăsăturile desăvârșite ale sfinților din icoane sau fresce, însă fiind profund pătrunse de har, de starea cea cea mai presus de fire a locurilor sfinte, a icoanelor, a bisericilor, etc, cum se întâmplă în viața duhovnicească firească a oamenilor. Astfel de lucrări pre-duhovnicești sunt ca o verigă între psihologia emoțională și viața duhovnicească a oamenilor, între omul sufletesc, psihologic, și cel duhovnicesc, însă dialogul nu mai este de contradicție, ci de unire, de alăturare, de firesc al devenirii. Dacă în icoană sfântul este reprezentat ca om îndumnezeit, iar într-o lucrare artistică pe o temă neduhovnicească omul este reprezentat ca individ aflat la polul opus – al omului psihologic, în schimb, într-o lucrare artistică de bună calitate cu temă inspirată din viața religioasă a omului contemporan, se vede o trecere, o devenire a omului duhovnicesc către modelul desăvârșit care este Dumnezeu, Maica Domnului sau Sfântul din icoană. Astfel, avem o verigă între icoană și arta contemporană.

Trăirile ortodoxe precum smerenia, nădejdea, evlavia curată, buna cucernicie, rugăciunea, așteptarea răbdătoare, mila, bucuria sfântă, dragostea, sunt fidel reprezentate în aceste lucrări de artă cu temă religioasă ale Bisericii ortodoxe. Din ele lipsesc bolile sufletești ale sufletului neortodox precum pietismul, habotnicia, dolorismul, senzualismul, ci persoanele reprezentate se află în devenirea lor firească, în manifestările lor obișnuite în viața Bisericii. Dar tocmai acest firesc al vieții duhovnicești atrage sufletul privitorului fără să-l tulbure, aducându-i binecuvântare, înțelegere adâncă și bucurie tainică.

e5b80

Ca temă principală, o icoană poate fi pictată doar sub rigorile canonice (ale Bizanțului). Aici și așa, cele două nici nu se confundă, nici nu se substituie una celeilalte, ci se susțin și se ajută reciproc: arta profană, care se înscrie sub culorile luminii celei zidite, profitând de scăderile acesteia în intensitate, reprezentând obsesiv paradoxala umbră – care nu are ființă în sine, precum lumina, primește duh de la icoană și frescă, se îndumnezeiește tematic.

265d1b4efbe546073e93c30ce90aada9

Doar icoana, în măreția ei simbolică, în desăvârșirea ascetică a formei, a liniei, a culorilor, utilizând izvoadele Duhului Sfânt, prin abstractizarea duhovnicească a trupului înduhovnicit, pe care-l redă fără umbră, întru Lumina cea Nezidită, în lipsa de trăsături emoționale, sufletești, ale chipurilor și poziției sfinților, ci vădind trupul plin de har al acestora, omul îndumnezeit și în primul rând pe Hristos Dumnezeu-Omul Însuși, este modelul desăvârșit de expresie artistică, viața veșnică desăvârșită făcută vizibilă în arta bisericească.

01._125-97q-ev8c2718

Sfinţii, desăvârşit îndumnezeiţi, după darul harului, în aşa măsură se includ în vecinicul Act viu al lui Dumnezeu, încât toate însuşirile-atribute ale Dumnezeirii li se comunică până la întreaga plinătate a asemănării, căci Dumnezeu va fi în ei toate întru toţi

neclatitaCele de mai sus le-am adunat într’o formă concisă pentru mine însumi, ca să aştern mai simplu în conştiinţa mea temeiurile credinţei noastre, aşa cum facem în general în Biserică prin Simbolul Sobornicesc al credinţei: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”

„EU SÂNT FIINȚA” (Ieş. 3:14), şi de asemeni: Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezând pre ei întru numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţând pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sânt în toate zilele, până la sfârşenia veacului. Amin (Mt. 28:19-20) – iată Descoperirea pe temeiul căreia se zideşte întreaga noastră viaţă.

Dumnezeiasca Fiinţă, înţeleasă după principiul Ipostasului (Faţa, Persoana), pentru cei „făcuţi după chip şi asemănare” rămâne vecinic un „Altul.” Dar acest „Altul” este iubitul nostru Care ne cunoaşte, Care ne-a spus: „Voi prietenii Mei sânteţi,” inexplicabil de înrudit, negrăit de prețios (cf. Io. 15:13-15).

Dumnezeiasca Fiinţă, înţeleasă după „momentul” Esenţei, este absolut transcendentă făpturii.

Dumnezeiasca Fiinţă, luată după „momentul” Energiei (Actul, Viaţa), intră în întreaga ei plinătate într’o împărtăşire reală cu făptura cuvântătoare, şi în cei mântuiţi devine „imanentă” făpturii (cf. Ef 3:19).

Dumnezeiasca Fiinţă, ca Fiinţă-de-sine fără de început, si ca Esentă-de-sine, nu este conditionată de nimic. Liberă de orice proces theogonic pentru minţile făcute ce o contemplă, Ea se prezintă ca un „Pur Dat.”

Dumnezeiasca Fiinţă absolut realizată, actualizată, exclude prezenţa în ea a vreunei putinţe-potenţial nedezvoltat, în vârtutea cărui fapt se poate defini ca „Pură Realitate.”

Ca „Dat” – ea este de neîmpărtăsit făpturii și rămâne vecinic tainică, neajunsă de nici un fel de rugăciune a niciuneia dintre făpturi. Ca „Realitate” (Act, Energie, Viaţă), Ea se împărtăşeşte în toată plinătatea şi neţărmurirea ei făpturii cuvântătoare, zidite „după chip şi asemănare.”

Că Viaţa Dumnezeiască se poate împărtăşi firii omeneşti în toată plinătatea Ei, ne-a arătat-o omul Hristos Iisus (1 Tim. 2:5). El, Dumnezeu-omul, este măsura tuturor lucrurilor: şi celor dumnezeieşti, şi celor omeneşti, şi este ultimul temei a toată judecata. Tot ce mărturisim în legătură cu omenirea lui Hristos este descoperirea gândului celui mai nainte de veci al lui Dumnezeu-Făcătorul pentru om (cf. Ef 1:4-10). Precum Hristos în omenirea Lui a cuprins „toată plinirea Dumnezeirii trupeşte” (Col. 2:9) şi „au șezut cu Tatăl Său pre scaunul Lui” (Apoc. 3:21), aşa şi tot omul este chemat de către porunca lui Dumnezeu – Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48) – la aceeaşi măsură de îndumnezeire (cf. Ef 3:19). Altfel, această poruncă nu ar fi putut avea loc.

Sfinţii, desăvârşit îndumnezeiţi, după darul harului, în aşa măsură se includ în vecinicul Act viu al lui Dumnezeu, încât toate însuşirile-atribute ale Dumnezeirii li se comunică până la întreaga plinătate a asemănării, căci Dumnezeu va fi în ei toate întru toţi (l Cor. 15:28). „Până la întreaga plinătate” – însă numai în planul Actului, adică al cuprinsului Vieţii lui Dumnezeu Însuşi, şi nicidecum după Esență. Omul, chiar desăvârşit îndumnezeit, vecinic se va deosebi de Dumnezeu în ce priveşte obârşia sa. Dumnezeu este Fiinţa De-Sine-Fiindă, Făcătorul a toate care fiinţează în ceruri şi pe pământ, oamenii însă există ca făptură.

Cuvintele „până la întreaga plinătate – însă numai în planul Actului” sună ca o oarecare micşorare, îngustare, degradare. Dar aceasta în realitate nicidecum nu este aşa. Darul lui Dumnezeu celor mântuiţi în Hristos este atât de măreţ, ba chiar nemărginit, că nici o minte omenească, în limitele pământeşti, nu este în putere de a şi-l închipui. Zidind pe om „după chipul Său şi după asemănare.” Dumnezeu Se repetă. Însuşi în noi. Şi întreaga plinătate a vieţii Dumnezeieşti – fără de început şi fără de sfârşit – va fi posesiunea de neînstrăinat a celor mântuiţi. Dumnezeu este pretutindenea şi atoateştiutor – şi sfinţii, petrecând în Duhul Sfânt, devin „pretutindenea prezenţi şi atoateştiutori.” Dumnezeu este adevărul şi viaţa (cf. Io. 14:6), şi sfinţii în El devin vii şi adevăraţi. Dumnezeu este atotdesăvârşita Bunătate şi Dragoste care îmbrăţişează tot ce există, şi sfinţii, în Duhul Sfânt, îmbrăţişează cu dragoste întregul cosmos. Fără de început Actul Dumnezeieştii Fiinţe, şi cei îndumnezeiţi, în vârtutea împărtăşirii acestui Act, devin „fără de început.” Dumnezeu lumină este şi nici un întunerec întru El nu este (l Io. 1:5), și pe sfinți, prin sălășluirea Sa (cf. Io. 14:23; Apoc. 7:15 ; Apoc. 21:3), îi preface în „curată lumină” (Mt. 13:43). Precum Ființarea Dumnezeiască este un „Pur Act,” astfel şi omul îndumnezeit, făcut la început numai ca potenţial, până în sfârşit se actualizează în fiinţarea lui făcută, şi devine aşijderea „act pur,” prin pătrunderea întru cele din lăuntrul catapetesmei (Evr. 6:19). (Arhim. Sofronie – Nașterea întru Împărăția cea neclătită, p. 85-88)

„Căința minunată a românilor – un dar de la Dumnezeu. Societatea este cu atât mai sănătoasă și mai vie cu cât se conectează mai direct la sursa de viața – unica sursă de viață autentică: Biserica Ortodoxă.”

programul-slujirii-ierarhilor-bisericii-ortodoxe-romane„Căința minunată a românilor – un dar de la Dumnezeu. Societatea este cu atât mai sănătoasă și mai vie cu cât se conectează mai direct la sursa vieții – unica sursă de viață autentică: Biserica Ortodoxă.”

Cum să vorbești despre români fără să cazi în iubirea etnofiletistă? Cum să evidențiezi meritele acestui neam sfânt fără să cazi în naționalismul care pune dragostea de neam mai presus de Biserică? Iată un lucru oarecum dificil, dar nu imposibil, dacă mergem pe calea Părinților Pustiei. Cum au vorbit Sfinții Părinți despre ei înșiși? Cum au păstrat harul până în ultima clipă? Cum și-au tăinuit ei desăvârșirea? Putem folosi modelul lor atunci când vorbim despre neamul nostru?

Se poate afirma că în cei aproape 30 de ani care au trecut, Biserica a înviat zeci de milioane de oameni din întreaga Românie și de pretutindenea, efectele acestei învieri revărsându-se fără seamăn ca o uriașă binecuvântare întru întreaga lume. Darul românilor cel mai de preț pentru întreaga lume este Ortodoxia. Mărgăritarul cel mai curat. Bijuteria cea mai scumpă. Tezaurul cel mai sfânt. Este cel mai minunat dar de pe planetă, dar și cel mai căutat, cu sau fără știința celor care caută mereu altceva în fiecare clipă. Credința cea dreaptă și curată.  Nimeni, absolut nici un om din toate miliardele de oameni de pe Pământ nu-și dorește altceva în adâncul sufletului decât însăși dreapta credință – sensul vieții cel adânc și viața însăși. Fiecare om își caută firea sa autentică – însăși ortodoxia. Fiecare om vrea să devină Persoană. Românii au păstrat dreapta credință așa cum au primit-o de la apostoli și au desăvârșit-o timp de 2000 de ani. Care este Marea Știință a acestor 2000 de ani? Cum putem să-i păstrăm nejefuiți, cum putem să-i prețuim cum se cuvine? Trăind astăzi cum se cuvine amintirea celor 2000 de ani de ortodoxie pe pământ românesc în duhul Sfinților Părinți, vom avea dobândă în ceruri și răsplata desăvârșită. Acum, vedem cu bucurie cum, ca o Maică preabună, preafrumoasă și desăvârșită, Biserica își crește aleșii ei, fii și fiicele din întreaga țară și pretutindeni. Toate căutările oamenilor, cele mai adânci, dar și cele mai superficiale se îndreaptă către Adevăr. Iar Adevărul este Însuși Hristos, al cărui trup este Biserica.

Românii au dintotdeauna cunoașterea adâncă a lui Dumnezeu întru dreapta credință – orthodoxia, dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Ea se adresează „Dumnezeului celui cunoscut”, iar nu „Dumnezeului celui necunoscut”. Un filon de aur, puternic, apostolic – al Sf. Apostol Andrei, ne adapă direct de la Hristos Domnul, încă de la început, de mai bine de 2000 de ani. Astfel, devenirea și căința românilor sunt de un nivel diferit față de cei care abia astăzi  se convertesc la dreapta credință, spărgând, ca niște vârfuri de lance, tot pentru Marea Rugăciune a Bisericii noastre Drept-Slăvitoare, zidul întunericului.

Filosofii, sociologii, antropologii, psihologii care doresc cheia înțelegerii profunde a acestui neam, a adevăratului sens al devenirii românilor, nu îl vor obține niciodată prin comparația cu alte neamuri în funcție de criterii așa-zis raționale, obiective, economice, politice, sociale etc. Ci, adevărata cheie a înțelegerii neamului românesc și omenesc în general este Însăși Biserica. Hristos-Adevărul, Persoana. Actualizarea principiului ipostatic în milioanele de ipostasuri care trăiesc pe pământ românesc. Ce înseamnă să fii Atot-Om? Să cuprinzi întreaga dumnezeire și întreaga omenire în principiul tău personal. Întregul Adam.

Românii cred în îndumnezeirea omului prin smerenie și har. Este un mare păcat să nu crezi în devenirea Ipostatică, în asemănarea până la totală identitate cu Dumnezeu. Aceasta este marea chemare la care a răspuns neamului românesc: humana natura capax divini. Împreună cu rușii, grecii, sârbii, bulgarii, și toți cei dreptslăvitori răspândiți pe fața pământului, românii cred în nemurire, dar mai ales și-au ales și înțeles măreția chemării lor. Pas cu pas, prin însușirea ABC-ului, ei înaintează prin faptele „mici” ale împlinirii poruncilor, spre egalitatea cu Dumnezeu întru har. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Românul nu se pune niciodată mai presus de Dumnezeu. Dar cunoaște marea taină a devenirii: Dumnezeu nu este egoist, el ne dăruiește deplina asemănare, toate atributele Sale, deplin actualizate, fiecărui om de pe pământ. De aici adânca smerenie a românilor, care se osândesc pe sine cu putere la iad, ca nevrednici de mântuirea lui Dumnezeu, tocmai astfel primind Marea Știință și dragostea desăvârșită a înfierii lui Dumnezeu celei depline.

Românii nu se îndumnezeiesc cu energiile cele zidite ale lumii căzute, ci se îndumnezeiesc cu energiile cele nezidite ale lui Dumnezeu, după principiul ipostatic. Nu autoîndumnezeire, ci îndumnezeire prin har. Harul pe care-l primesc în Biserică, transformă făptura din zidită în nezidită, o aseamănă lui Dumnezeu.

Astăzi, Patriarhia Română pregătește o generație de preoți care oferă sprijin și cârmuire duhovnicescă pentru o categorie de credincioși mult sporiți, care, doar mireni fiind, duc o luptă duhovnicească foarte înaltă și curată, sporind din slavă în slavă în marea turmă a Bisericii. Ajungând, cu mila lui Dumnezeu, la împărtășania deasă, Hristos Însuși poartă biruințe în fiecare de neînchipuit pentru înaintașii noștri la nivelul luptei cu patimile și cu egoismul. Cu harul lui Dumnezeu, nu vom cădea în banalul etnofiletism, care pune neamul mai presus de Biserică. Pornim cu toții de la ABC-ul vieții duhovnicești, dar observăm cu discernământ că românii sunt mai sporiți duhovnicește, și ascetic, și dogmatic, și eclesiologic. Cum să nu ne mândrim? Cum să căutăm o și mai adâncă smerenie? Cum să păstrăm și să sporim harul? Cum să nu ne întoarcem asupră cu mândrie? Prin smerirea inimii, după regula Sfinților Părinți.

Aceasta este ortodoxia smerită: în 2000 de ani nu am săvârșit destul.

Apropiindu-se foarte mult de Dumnezeu, românii nicidecum nu spun că „am ajuns deja la ținta cea desăvârșită”, ci privesc mereu către steaua cea călăuzitoare a desăvârșirii, precum corăbierul pe mare, înțelegându-și adânc finalitatea post-istorică, eshatologică: viața cea veșnică a Persoanei, a Ipostasurilor. Precum vameșul, românii ortodocși necontenit se prihănesc pe sine: „Milostiv, fii, Doamne, mie păcătosului” în orice stadiu al vieții duhovnicești s-ar afla. Această maximă apropiere de Dumnezeu îl scoate pe român dintr-o viețuire haotică, și îl face pe zi ce trece tot mai normal, tot mai firesc, fără să se semețească prin devenirea sa, ci tocmai această neclătinată creștere necontenită în dreapta credință îi dă nădejde, dragoste, odihnă, pace, smerenie și har, adâncindu-l spre vârful piramidei răsturnate. Este, precum spune Catafygiotul, o dinamică odihnitoare, o mișcare nemișcată, o imobilitate mobilă a harului care viază în dreptcredincioși. Românii ortodocși, ca și stare duhovnicească, prin curgerea firească în matca strămoșească a dreptei credințe, au un duh foarte puternic, tainic dar și văzut în familii, instituții și trăirea ipostatică a Persoanelor, astfel că, pe bună dreptate putem afirma că, poate, cel mai păcătos dintre români este cel mai sfânt dintre neamuri. Însă, osândirea de sine și duhul zdrobit, îl păzesc de semeția inimii și de mândrie. Din fire, românul nu se compară astfel cu ceilalți frați ai săi, iar lucrarea harului îl smerește, îl așează sub toți, îi arată calea coborâtoare a crucii. Din pricina smereniei, cei mai sfinți dintre români se văd pe sine cei mai mari păcătoși din lume. Ne aflăm tot pe terenul smereniei ascetice, relative, comparative: „sunt mai rău decât toți.” Ortodox din fire, românul tânjește către smerenia absolută a lui Hristos, care este un atribut al lui Dumnezeu, dincolo de orice comparație. Marii monahi și sfinți au dobândit-o în dar, o cunosc după gust. Smerenia este calitatea de adâncat a românilor. Smerenia face posibilă dragostea. Prin smerenie omul se desăvârșește. De aici, paradoxul conștiinței strămoșești. Mereu, românul înțelept fiind, primește marile sale realizări ca daruri de la Dumnezeu, iar nu ca realizări ale sinelui său egoist. El vede în chip simplu că nu el lucrează, ci Altcineva, Mai Mare și Mai Sfânt. Românul știe să tacă, să plângă, și mai ales să fie recunoscător Stăpânului Său Hristos și Împărătesei celei cerești – Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Prin Biserică, românii au biruit naționalismul în forma lui eretică – etnofiletismul. De 2000 de ani Biserica sădește sămânța ipostatică în inimile credincioșilor, Lumina cea Nezidită: „Cel ce a văzut Lumina Nezidită, şi în această Lumină a cunoscut pe Hristos Dumnezeu, nu va mai putea niciodată să nege cunoaşterea că Hristos este Dumnezeul cel adevărat, Ziditorul acestei lumi. Dacă El este Ziditorul acestei lumi, „prin Carele toate s’au făcut,” atunci cum coboară gândirea noastră despre Hristos până la ideea naţionalismului, locul naşterii, vremea, epoca ş.a.m.d.? Toate veacurile au fost făcute de El. Cine a citit scrierile părintelui nostru Siluan, va şti că Hristos i s’a arătat. Căci în conştiinţa lui întotdeauna se cuprindea întreaga omenire: el nu putea mărgini pe Hristos, nu putea să-L facă nici american, nici asiatic, nici european, nici african. Întreaga lume, întregul cosmos – iată suflul Lui, mintea Lui cea ziditoare. Rugăciunea mea este pentru ca vouă tuturor celor cari aţi venit aci, să vi se descopere această viziune a lui Hristos. Şi atunci vor înceta toate patimile meschine, atunci fiecare dintre voi, în duhul său, va purta întreaga omenire, ca şi părintele nostru Siluan: întâlnindu-se cu păcatul, în orice împrejurare el se ruga pentru mântuirea lumii întregi.” (Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, Cuvântarea a 4 -a: „Despre structura mănăstirii”)

Cum să trăim așadar cei 2000 de ani? Iată răspunsul: Dacă părintele Sofronie spunea la Essex vorbind despre devenirea sa în credință: „5 ani? încă nici nu am început. 10 ani? încă nu am făcut ceva bun. 30 de ani? încă nu-i destul. 40 de ani? încă n-am pus deloc începutul cel bun.” Tot așa spunem noi, românii, azi: 100 de ani? încă nu-i de-ajuns. 500 de ani? încă nu-i destul. 1000 de ani? nici cele pe care trebuia să le săvârșim nu le-am început. „2000 de ani? încă nu am pus începutul cel bun, încă nu ne-am apropiat destul de Tine, Doamne.” Atât de mare și de desăvârșit este Hristos. Iar acest gând nu ne deznădăjduiește, ci ne umple de necontenită râvnă și dragoste de a ne asemăna cum se cuvine Mântuitorului.

Așadar, noi nu ne afirmăm triumfalist cei 2000 de ani ca să-i convingem pe ceilalți, ci ne smerim arătând neputințele noastre, lăsându-l pe Însuși Dumnezeu să ne îndreptățească. Nu ne lăudăm nimănui, nu atragem slava deșartă, care ne pustiește. Părinții pustiei i-au cunoscut daunele. Ci ne prihănim în chip drept, ceea ce aduce harul Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu, păzindu-ne roadele. Minimalizăm cumva cei 2000 de ani de ortodoxie prin negarea lor? Nicidecum! Îi arătăm tuturor în chip triumfalist și autosuficient? Nicidecum. Cum atunci putem și să ne folosim de marea lor valoare, fără să-i pierdem prin lauda de sine? Procedând la fel cum au procedat marii Sfinți înainte de sfârșit zicând: „eu încă nu m-am smerit destul. Eu încă n-am făcut nimic bun”, deși au trecut zeci de ani de nevoințe mai presus de fire. La fel și noi: „În 2000 de ani n-am săvârșit nimic bun, nu ne-am smerit destul ca popor, ca neam.” Acest lucru se trăiește personal. N-am făcut nimic în persoana mea, în casa mea, în satul meu, în orașul, în județul, în țara, în lumea mea. Eu, iar nu altul. Încă nu am mulțumit lui Hristos, cum se cuvine, pentru toate cele care au venit peste mine. Iar la acest cuvânt de neîntoarcere asupră, Dumnezeu însuși ne trimite harul recunoașterii tuturor meritelor noastre, harul învierii tuturor românilor, harul reînfloririi dreptei credințe în toate cotloanele țării, harul pomenirii tuturor lucrurilor și faptelor bune, nu doar a celor pe care le cunoaștem, ci și al acelor evenimente, realizări, înțelegeri ale trecutului de care noi habar nu mai avem, de care nici nu ne mai aducem aminte, căci Dumnezeu își aduce aminte absolut tot ce au făcut bun străbunii, fiecare lucru, cât de mic, punându-l pe balanță, în favoarea poporului român și al întregii Biserici, precum acea uitată cutie de tinichea pentru tâmâie a Părintelui Iakovos Tsalikis.

Desigur că Arhimandritul Sofronie a ajuns în zeci de ani de viață cuvioasă foarte sfânt, Ipostas care se ruga neîncetat pentru Întregul Adam, dar tocmai prin această micșorare de sine se vede însăși desăvârșirea sa. La fel și Biserica Ortodoxă Română, precum și întreaga Biserică, în cei 2000 de ani s-a sfințit prin lucrarea lui Dumnezeu foarte mult, necontenit desăvârșindu-se, dar tocmai prin această micșorare smerită de sine a membrilor săi – „noi în 2000 de ani încă nu am pus început bun”, primim Marele Har prin care slava deșartă nu ne jefuiește de bogăția cea uriașă dobândită și moștenită peste veacuri. Fiecare Ipostas, fiecare persoană își deschide astăzi inima să primească uriașa bogăție a străbunilor români, care sunt mai vii decât noi, dar și sfinților și a Întregii Biserici de pretutindeni. Biserica este mai presus de neam, de gen, de rasă, de statut social, căci în Hristos nu mai este nici elin, nici iudeu, nici bărbat, nici femeie, nici sclav, nici stăpân.
Sfinții Părinți afirmă cu tărie că cel care se vede pe sine cu adevărat rău, cu adevărat păcătos, acela este îmbrăcat în cea mai mare lumină, acela este cel mai înalt, cel mai puternic, cel mai avansat din punct de vedere duhovnicesc. Păstrând mereu smerenia, credinciosul ortodox se smerește până întru sfârșit, zicând: „Nici cele pe care trebuia să le fac nu le-am săvârșit”. Astfel nu pierde harul. Niciodată românii nu au spus: noi suntem mai buni decât ceilalți, ci au atras binecuvântări negrăite de la Maica Domnului și de la Hristos osândindu-se pre sine, pentru a nu cădea în mândrie. Tocmai acești români sunt păziți de ispita fariseului, considerându-se mereu nevrednici, chiar realizând mari biruințe duhovnicești.
Păstrând mereu optimismul învierii, conștiința devenirii veșnice împreunată cu osândirea de sine ca nevrednici de mântuire, tensiunea lăuntrică a românilor este mereu optimă.

Tocmai acest neam – poporul ortodox de pretutindenea, este chemat la înfierea cea mai presus de fire – devenirea ipostatică asemenea dreptului Melhisedec: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu”,din făpturi zidite vor deveni prin harul lui Dumnezeu, întru principiul ipostatic, ipostasuri nezidite fără de început și fără de sfârșit nu după fire, ci prin har, adică Persoane, identice cu Dumnezeu după har.

Românii n-au primit niciodată „filioque” – sursa infinitezimală a tuturor ereziilor. De aceea românii sunt personali, iar nu impersonali. Ei nu au pus un principiul impersonal mai presus de Principiul Personal. Persoana stă la baza României. Românii sunt Persoane, Ipostasuri în devenire. Unitatea lăuntrică a firii tuturor este structurală, actualizată ipostatic prin Însăși dragostea pe care Duhul Sfânt o revarsă peste noi în Biserică. Ca și rușii sau grecii sau sârbii, românii nu cunosc conștiința atomizată, individualistă. Individul este polul opus persoanei, iar românii au stat departe de el de la început. Taina Persoanei, care se lucrează la noi tainic de două mii de ani, ne-a unit într-un singur om în milioane de ipostasuri.

Vom spune și aceasta: românii pot deveni primul popor din lume. Cum anume? În sensul firesc și adânc al vieții celei veșnice, care este invers față de îndreptățirea de sine: prin asumarea deplină a păcatelor întregii lumi, a tuturor popoarelor lumii de la început. Poporul român poate spune întru Hristos „vinovat sunt singur eu” pentru toate păcatele întregii umanități de la Adam până astăzi. Lepădând egoismul naționalist, românii pot dobândi prin asumarea vinei universale, Întregul Adam. Atot-Omul, atotcuprins prin dragoste și rugăciune, în focul iubirii de vrăjmași, precum Mântuitorul pe cruce, la apogeul iubirii Sale atotjertfelnice pentru zidirea sa, omul.

Unitatea Bisericii este după chipul Preasfintei Treimi: ipostatică. Principiul personal este același, și în ființa dumnezeiască, și în ființa cea omenească. Principiul personal (care unește întru dragoste) este temelia vieții românilor, iar nu principiul individual (care separă, prin egoism), ca la neamuri. Hristos, iar nu atomul. Dumnezeu-Persoana, iar nu individul.

Care este esența acestei binecuvântări de la Dumnezeu care s-a revărsat peste noi? Este însăși buna viețuire în dreapta credință ortodoxă. Firea românilor este ortodoxă. Firea tuturor oamenilor este ortodoxia, însă și potențial, și actual, românii au firea ortodoxă. Adică, românii cunosc Persoana, Ipostasul, dintotdeauna. Aici s-a săvârșit de la început rugăciunea cea mai mare din lume: rugăciunea pentru întregul Adam. Monahismul românesc este contemporan cu primii apostoli. Rugăciunea pan-adamică la noi este însăși miezul viețuirii în bună pace a omului cu Dumnezeu. Ca neam, dar mai ales la nivel personal, românii au rămas și vor rămâne cu Dumnezeu. De două mii de ani românii săvârșesc pe acest pământ Sfânta Liturghie. De două mii de ani, se împărtășesc. De două mii de ani avem Biserică pe acest pământ, de două mii de ani suntem ca în rai pe pământul strămoșesc. Tocmai aceasta este taina iubirii de vrăjmași a acestui neam – singurul criteriu al Adevărului: „Două mii de ani? Încă nu ne-am desăvârșit destul” Toți vrăjmașii se topesc și pier prin acest cuxânt de maximă smerenie. Este smerenia ascetică desăvârșită: „după 2000 de ani, eu nu sunt nimic, n-am făcut nimic bun, n-am săvârșit ceva, n-am făcut destul.” Această greutate covârșitoare a celor 2000 de ani de rugăciune, de continuitate apostolică a Bisericii care se afirmă prin neîndreptățirea de sine cea de bună voie – provenită din înțelepciunea Patericului, conștientă, este în duhul cel mai drept al Bisericii, căci atrage din partea lui Hristos Marea Îndreptățire, slava cea curată, dreaptă, răsplata sfântă, bogăția nejefuită care nu se va lua niciodată de la noi. Așa au murit toți sfinții și arhipăstorii Bisericii, cu conștiința autentică a faptului că nu au împlinit destul, și tocmai acesta este criteriul smereniei și al desăvârșirii lor. Biserica a biruit iadul și adeseori ținându-și „mintea” în iad în vreme de prigoană, nu a deznădăjduit, căci porțile iadului nu o vor birui. Mii de biserici și sute de mănăstiri adapă pământul însetat al țării cu rugăciunea și zilnic au loc revărsări uriașe ale harului Duhului cel Sfânt peste întreaga fire zidită. Foarte multe generații de români au cunoscut toate cele trei etape ale vieții duhovnicești – curățare, iluminare și îndumnezeirea prin har.

Cimitirele nostre sunt pline de sfinți, de creștini spovediți și împărtășiți, de părtași ai Trupului Bisericii. Toți au evlavie la Maica Domnului și la Sfânta Cruce. Toți ascultă de preoți și de întâi-stătătorii Bisericii. Când Hristos se gândește la români, îi îmbrățișează necontenit cu o dragoste clocotind ca lava cea mai aprinsă, iar Maica Domnului răsădește și culege flori preafrumos înmiresmate din acest pământ în fiecare an, cu mare dragoste, și bucurie, căci mii de locașuri sunt închinate Ei.
Căința românilor în general – care este „însăși dinamica vieții celei veșnice”, (Ierom. Rafail Noica) a depășit „miorlăielile pentru boroboațele noastre” și se leagă de niveluri foarte înalte ale vieții duhovnicești: lupta cu gândul, lupta cu cuvântul, pe trepte care se apropie de nevoința monahală unde foarte rar păcatul ajunge pe treptele cele mai joase, ale împlinirii cu fapta, ci este tăiat prin rugăciune și puterea harului lui Dumnezeu încă din fazele incipiente. Astăzi, tot românul știe că adevărata conștiință dogmatică este știința păstrării harului Duhului Sfânt. Preoții la spovedanie, chiar în cartierele cele mai modeste, dau sfaturi duhovnicești de cea mai înaltă măsură miilor de credincioși care fac pelerinaje la locurile sfinte, care se roagă neîncetat, care fac mari fapte duhovnicești într-ascuns. Elitele, care frecventează mănăstirile și au convorbiri personale cu cei mai înalți stareți din lume, cunosc subțirimi ale vieții duhovnicești care nu pote fi aflate decât după mulți ani de cercetări academice în vechile filocalii. În taină, zeci de mii de oameni lucrează cuvântul primit cu trudă și sudoare de la Părintele Duhovnicesc în rugăciune curată, de mulți ani de zile, sporind și crescând duhovnicește. Mulți stareți din România nu mai grăiesc din mintea lor, ci, precum spune Cuviosul Siluan Athonitul, grăiesc precum cei desăvârșiți, „numai cele pe care Duhul Sfânt le dă să grăiască.” După aproape 30 de ani de libertate, apar roadele cele dulci ale rugăciunii și slujirii pastorale în întregul popor. Generații de sfinți ca în vechime încep să se nască. Domnul să-i păzească și să-i ocrotească. Moralitatea românilor, acest nivel primitiv al vieții duhovnicești este foarte înaltă. Un diamant strălucitor numit credința ortodoxă este nucleul eticii românilor de mii de ani. Nu prin lege, ci prin har poporul român este un neam liber. Harul care se revarsă peste acest pământ dă oamenilor cea mai mare libertate: libertatea față de patimi. Asistăm cu uimire la nașterea unor generații de copii cu adevărat liberi, tot mai puțin înlănțuiți în patimi: copii care cresc în familii curate, care se împărtășesc de mici des, împreună cu părinții, bunicii și străbunicii lor. Se curăță întregul neam, se primenește firea cea stricată a tuturor. Biserica ortodoxă, prin milioane de tineri care cresc și respiră duhul curat al Bisericii, prin milioane de credincioși de vârstă mijlocie care s-au întremat duhovnicește și prin milioane de bătrâni care pot în sfârșit să meargă la Biserică fără teamă de persecuție trăiește marea șansă a devenirii celei veșnice în duh autentic ortodox.

Românii nu au pus niciodată etnicul mai presus de ortodoxie. O Persoană este mai mare decât întregul neam și decât toate neamurile de pe pământ. Ei știu că Adevărul este Hristos, Persoana, Dumnezeu-Omul, care este Capul Bisericii. Iar Hristos a venit pentru toți oamenii. Nu există român autentic care, întorcându-se din țările ne-ortodoxe, să nu observe acest fapt extraordinar: strălucirea luminii ortodoxiei în ființa autentică a românilor. Este o trăire smerită, nu de înălțare deasupra celorlalți, ci de tragică dar adâncă înțelegerii a măreției acestui popor: păstrarea credinței celei drepte. Patriarhia Română este structura întregii lumi văzute și nevăzute, adevărata structură ontologică a întregii realități. Prin Ea curge viața către întregul popor. Trupul bisericii, ca un gigant organism viu, este irigat prin uriașele sale vase de sânge direct prin pompa cea vie – inima românilor – Patriarhia, primind la nivel local, prin Arhiepiscopii, episcopii, bisericile de parohie și mănăstiri uriașe revărsari de sânge duhovnicesc, har și viața însăși care se dă prin reprezentanții Bisericii. O societate este cu atât mai sănătoasă și mai vie cu cât se conectează la sursa de viața – unica sursă de viață autentică: Biserica Ortodoxă. În Duhul Bisericii, întregul neam va putea spune în Marea Clipă dinainte de sfârșit: „noi încă nu ne-am smerit destul.” Și tocmai acest cuvânt ne va aduce smerenia lui Hristos cea de negrăit, peste întregul neam și peste întregul pământ.