Ortodoxia și post-secularizarea. Supra-secularismul Bisericii. „Cunoaște pe Ziditorul minții omenești, și vei cunoaște și mintea pe care El a zidit-o, în adevărata ei lucrare”. Aproapele meu este viața mea.

20139792_1826460050702906_3495338517986784993_n

Astăzi trăim perioada mult-așteptată și profețită de mucenicii secolului trecut: epoca post-secularizării. Dar adevărata chemare, menire și stare veșnică a Bisericii este supra-seculară. („Mai presus de lume”) Desigur, există Biserica luptătoare, și Biserica biruitoare. Dar Biserica este una, în cer și pe pământ. Creștinii, care de două milenii înlocuim păgânismul, noi înșine ne luptăm încă, aici și acum, cu secularizarea: o societate lumească, adică secularizată, este practic provocarea noastră astăzi. Așadar post-secularizarea este atât ținta bisericii, dar deja într-o mare măsură și viața noastră de zi cu zi, astăzi, după cuvântul „Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.” (Apoc. 22, 11.) Biserica dreaptă, face dreptate mai departe. Biserica Sfântă, se sfințește încă. Aceasta este însăși devenirea post-secularismului. Cu un picior în timp și unul în veșnicie.

Cum vom depăși ispita fariseului, care s-a lăudat comparându-se cu vameșul? Spunând, după porunca Mântuitorului: „Nici pe cele pe care trebuia să le fac nu le-am împlinit cum se cuvine.” Așa, harul ne păzește până la sfârșit de mândrie și de slava deșartă.

Cele mai uimitoare fenomene exterioare ale post-secularismului sunt giganticele pelerinaje ale maselor ortodoxe la marii sfinți, la sărbători, la diverse ocazii. Educația religioasă a tinerelor generații. Canalele mass-media ortodoxe cu acoperire generală. Ortodoxia a reușit să spargă și să pătrundă în cel mai prețuit loc al casei omului – „televizorul.” O simplă apăsare pe buton, aduce în casă cântarea bizantină din catedrala patriarhală. Duhul omului, se schimbă în bine într-o clipă. Casa lui devine, pentru o perioadă, biserică. Îl scoate din amorțeală, îl curăță, cuvântul predicilor și cântarea îl sfințesc, în umplu de har. Milioane de bătrâni „participă la slujbă”, îi vezi apoi voioși, sfinți, curați prin casă, la cumpărături, în conversații. Apoi, pășind în locașul sfânt propriu zis din cartierul sau din satul lor, atitudinea față de biserică este mai familiară, ba chiar se crează o tainică dorință de îmbunătățire a cântării, a slujirii, după modelul patriarhal.

La nivel interior, dintre cele mai importante evenimente ale vieții post-secularizate identificăm rugăciunea marilor schimonahi pentru întrega lume, care hrănește generațiile prezente și naște mari sfinți cosmici și supra-cosmici peste veacuri.

Astăzi, lumea cunoaște o extindere a ortodoxiei în întrega lume, comunismul fiind înlocuit cu post-secularizarea.
De vreme ce orice înlocuire a creștinismului cu iubirea față de lume este o secularizare, o cădere din veșnicia luminii lui Hristos, în întunericul secolelor luminii celei zidite pământești, atunci înseamnă că rezidirea bisericilor și libertatea de manifestare a ortodoxiei este post-secularizare, este o intrare a omului pe firescul făgașului său: marea reintrare a omului în albia sa post-istorică, în veșnicia lui Dumnezeu.

Când omul nu mai vede lumina cea nezidită a lui Hristos, sufletul curge de-a curmezișul albiei sale firești, el devine tributar luminii celei zidite a soarelui și luminii – de asemenea zidite – a minții omenești, pe care Părintele Sofronie o descrie cu minuțiozitatea și metodele empirice ale celui mai precaut om de știință. El nu o prețuiește, căci știe că sunt două lumini – lumina minții omului (zidită) pe care o prețuiesc mai ales savanții, gânditorii, filosofii, dar mai presus de aceasta este lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, care cuprinde mințile sfinților, dând naștere minților celor îndumnezeite. Iar când omul trăiește în lumina lui Hristos, lumina minții și a Soarelui pălesc, căci Ziditorul Soarelui și al minții omului este mai mare decât ele. Gândul Cuviosului Siluan este minunat: „Cunoaște pe Ziditorul Soarelui, și vei cunoaște astfel și Soarele pe care El l-a zidit” Prin corespondență: „Cunoaște pe Ziditorul minții omenești, și vei cunoaște și mintea pe care El a zidit-o, întru adevărata ei lucrare”

Ce este așadar post-secularizarea?
– Este coborârea minții omului contemporan în inimă prin rugăciune. Inima și mintea devin una, isihie curată.
– Este împărtășirea deasă.
-Este împreună viețuire continuă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu Sfinții Bisericii în harul Duhului Sfânt.
– Este redeschiderea școlilor de teologie în care se promovează teologia personală, a rugăciunii curate, a euharistiei, și dispare cea scolastică, raționalistă, a minții-judecată.
– Este învierea monahismului.
– Este împodobirea tuturor caselor și instituțiilor cu icoane ortodoxe.
– Este despătimirea firii căzute a omului.
-Este în primul rând Euharistie și Slujirea zilnică a Liturghiei.
– Este sfințirea tuturor lucrurilor materiale prin practica ierurgiilor.
Tot ce are omul, fiind sfințit și închinat lui Dumnezeu spre buna folosire și trebuință a omului; se răspunde astfel la cea mai acută problemă: obiectele din proprietatea noastră sunt slujite și sfințite și să fie folosite cu binecuvântarea lui Dumnezeu în scopul mântuirii.
– Este trecerea de la vederea luminii celei zidite, la vederea luminii celei nezidite. Este o problemă doar în optica duhovnicească a omului, căci în lumea de dincolo nu este niciodată întuneric. Soarele cel nezidit nu apune niciodată. Așa cum orbul nu vede lumina soarelui, dar el crede că aceasta există căci așa mărturisesc ceilalți, iar când se tămăduiește o vede și el și se bucură, tot așa și omul psihologic, când se tămăduiește, vede lumina cea nezidită a lui Hristos și se bucură. Se știe că întunericul în sine nu există, fiind doar scăderea în intensitate a luminii, însă dincolo, întunericul nu există nici în sine, dar nici măcar ca aparență, ca retragere, ca scădere a Luminii, căci Lumina nezidită nici nu crește, nici nu scade în intensitate, este veșnică și neschimbătoare, așa cum scrie Arhimandritul Sofronie în lucrarea: „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”

Ce este post-secularizarea la nivel micro?
-Să cauți mereu să intri în mintea lui Dumnezeu
-Să te conectezi la satelitul „Doamne” înainte de orice și în timpul oricărei lucrări.
– Să gătești împreună cu Hristos. Să mănânci împreună cu El. Să speli vase împreună cu Maica Domnului.
– Să procreezi, să hrănești în pântece, să naști, să alăptezi și să crești copii cu rugăciunea.
– Să pui hainele în mașina de spălat gândindu-te cum intri la Sfânta Spovedanie.
– Nu te sfii să rostești rugăciunea nici în baie. Mulți Sfinți Părinți s-au luptat cu patimile în locurile de ocară, pentru că acolo începea ispita.
– Să-ți pui o icoană pe desktopu-ul calculatorului, tabletei sau telefonului.
– Să deschizi ușa, gândindu-te la ușa milostivirii.
– Să mături, gândindu-te la curățenia casei sufletului.
– Să aspiri gândindu-te că marii duhovnici sunt aspiratori de suflete.
– Să conduci mașina după ce-ți faci semnul Sfintei Cruci, eventual comutând pe un post local de radio ortodox, sau rulând la player un concert de muzică bizantină. Mașinile devin astfel unități mobile ale Duhului Sfânt pe stradă, aducând multe binefaceri pasagerilor, celorlalți în trafic și în întreaga localitate.
– să te hrănești după ce te rogi, să asculți în timpul mesei o lectură frumoasă din Sfinții Părinți, căci sufletului simultan se deschide spre a se hrăni și el la momentul mesei, după modelul trapezelor mănăstirești.
– să ai mereu rugăciunea lui Iisus pe buze, cu aceeași aviditate cu care fumătorul caută să-și aprindă o țigară. (După modelul Patericului – dă-mi Doamne a te iubi cu aceeași putere cu care am iubit patimile – „aprospatheia”)
– muncește orice ai de lucru cu gândul la Domnul, la Maica Domnului, la un sfânt, la un cuvânt duhovnicesc. Chiar roagă-te în timpul serviciului. Dacă este posibil, folosește și un mijloc de redare audio a unei rugăciuni, slujbe, cântări bisericești, în măsura în care este benefic.
– caută smerenia cu orice preț. Este cheia iubirii. Iubește a căuta ultimul loc și a da întâietate tuturor. În autobuz, la rând, pe stradă ocolește tu, decât să fii ocolit.„Cedează trecerea” în toate. Fii binevoitor față de toți. Mustră cu blândețe și numai când este absolută nevoie. Amână răzbunarea până la nesfârșit.
– Încredințează Domnului în fiecare moment toate emoțiile și sentimentele tale. Supărare, răutate, tristețe, singurătate, ură, mânie, foame, sete, teamă, nefericire, angoasă, nemulțumire, dezamăgire, reproș, nerăbdare, dorințe neîmplinite, frustrări, umilințe, aroganțe, trădări, mâhniri, necazuri, patimi, etc. Dar și pe cele bune: bucurie, recunoștință, mulțumire, dragoste, etc. Chiar spovedește în detaliu și cu inimă curată toate aceste stări negative. Ele vor pieri și harul lui Dumnezeu va pătrunde în cele mai întunecate unghere și cotloane, ascunzișuri ale sufletului tău aducând seninătate, pace și lumină, împăcare și curățenie lăuntrică. Dacă oamenii ar cunoaște taina care se lucrează în adâncul omului în timp ce spovedim la preot toate trăirile noastre emoționale negative, toți s-ar tămădui imediat. Tot ce simți, îndreaptă spre Domnul, arată Domnului. Astfel, transformi energia patimilor în energie duhovnicească sfântă, care te susține în efortul rugăciunii. Domnul te păzește și de cele de stânga și de cele de dreapta. Pacea este semnul bunei viețuiri. Dobândește-o și mii se vor mântui împreună cu tine!

Care este taina acestei micropedagogii, a schimbării minții-nous centrată pe persoană, pe mine însumi, iar nu pe ceilalți? Omul este și microcosmos, dar și microtheos. Orice schimbare în sine se reflectă la nivelul întregii umanități și a întregii lumi. Asceza este un criteriu esențial: trupul, spune Siluan, este însăși lumea. Iar calea ascezei este principial, dobândirea adevăratei conștiințe dogmatice: cum să dobândim și să păstrăm harul.

Astăzi, Biserica Ortodoxă – liberă – crește, se dezvoltă, mai ales în țările post-comuniste, dar, paradoxal, deodată și în țările capitaliste. Într-un paradox tainic al istoriei, prigonitorii au expulzat parte din Biserica de Răsărit în Occident, unde aceasta a prins rădăcini, iar după trecerea valului de prigoană, acum ortodoxia pătrunde întreaga lume. Granițele deschise au și acest efect major: Slujirea Liturghiei în întrega lume. Hristos lucrează necontenit mântuirea Întregului Adam. Avantajul post-secularismului este că mesajul Bisericii se îndreaptă spre re-învierea, re-descoperirea, reîntărirea, creșterea vechilor obiceiuri, tradiții, atitudini dreptslăvitoare, înțelegeri adânci ale ortodoxiei. Este o binecuvântare să știi că deschizând cărțile de cult vechi, tipărind mii de alte cărți noi, relecturând Sfinții Părinți, deschizând școli de iconografie, crescând din nou câteva generații de rugători și de psalți, slujind Sfânta Liturghie în tot mai multe biserici, reînființând mănăstirile vechi și chiar înființând altele noi, folosim tezaurul cel bogat al Ortodoxiei, care este deja în patrimoniul nostru.
Discernământul ne face să evităm și deznădejdea față de creșterea în dinamica răului, dar și triumfalismul. Da, Hristos a înviat, dar și eu trebuie „să împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1, 24)

Sfinții trăiesc încă de pe pământ slava lui Dumnezeu. Este același creștinism, este același Hristos. Când folosești expresii și termeni descriptivi ai lumii, limbajul se infectează cu întunericul pe care acești termeni îi conțin. Sfinții Părinți de obicei folosesc graiul Duhului Sfânt, care este departe de graiul acestei lumi. Expresia secularizării o identificăm la Sf. Apostol Pavel și la Sfinții Părinții sub forma expresiei „lumea”. Practic, secularizarea este lumea, o „lumire”, o „înlumire”, o cădere în lume a omului, o atracție, o scufundare în grijile și plăcerile lumii pământești, o încredere doar în mărturia simțurilor trupești. La origine, lumea tot de la lumină vine, dar este lumina soarelui. Este aceeași disonanță între omul trupesc, omul sufletesc și omul duhovnicesc. La prima auzire, om „sufletesc” nu pare ceva rău, căci trimite cu gândul la suflet, iar de obicei se accentuează valoarea sufletului omului față de trup. Dar Sfântul Ap. Pavel și Sfinții Părinți spun că omul duhovnicesc este cel adevărat. Omul sufletesc este dezavuat, el caută încă împlinirea în cele „sufletești”, „psihologice”, lumești, seculare. Ortodoxia dogmatizează ființa bi-partită a omului (trup și suflet), iar nu tripartită (trup, suflet, duh), care este condamnată ca erezie. Distincția care se face este mereu între psihologic și duhovnicesc. Trăiri psihologice se cer a fi înnobilate, ridicate prin har la nivelul trăirilor duhovnicești (psiho-somaticul răspunde cerințelor Duhului). Și aici, se subliniază mai ales dragostea omului pentru Dumnezeu, care vindecă dragostea dintre oameni. Relația fundamentală dintre oameni – dragostea – este în firescul ei, în scopul ei adevărat și veșnic dragoste duhovnicească, iar nu „psihologică”, atunci când este în Duhul Sfânt. Când omul iubește în Duhul Sfânt un alt om, este întru adevărul poruncii iubirii. Cea mai înaltă formă de dragoste duhovnicească este iubirea de vrăjmași.

Când dragostea, din nefericire, decade, atunci regresează într-o stare „sufletească”, psihologică, pătimașă, când harul Duhului Sfânt se retrage dintre noi. Practic, omul duhovnicesc, prin rugăciune, atrage mereu Duhul Sfânt în fiecare relație și în fiecare clipă a relației cu aproapele său, astfel el nu rămâne singur niciodată în fața aproapelui. Cine se roagă înainte de a iubi, atunci are iubirea curată, în Duhul. Persoana, în Duhul Sfânt iubind o altă persoană, se aseamănă Preasfintei Treimi – aceasta este singura Dragoste adevărată, veșnică, nepieritoare, nestricăcioasă și mai ales, lipsită de suferința căderii.

Ura de sine este semnul unui suflet sănătos, care îl iubește pe Dumnezeu cum se cuvine.

Da, putem trăi o binecuvântată suferință a nașterii întru iubire întru împărăția cea neclătita, dar această plăcută suferință duhovnicească nu vrem să se ia de la noi, că este exact opusul suferinței egoiste, este suferința care sfâșie egoismul nostru prin deschiderea sufletului și jertfirea vieții noastre de dragul celuilalt. Această suferință este însoțită de bucurie, în timp ce prima, chiar dacă este însoțită de o oarecare odihnă la început, ea sfârșește cu tristețe, singurătate, egoism, amărăciune, chiar ură față de aproapele. Sufletul doare și când se închide egoist – căci știe că moare, dar doare și când se deschide larg inima, căci atunci el crește renunțând la sine pentru a-l primi pe celălalt. Ori, a-l primi pe celălalt în inima ta lărgită, sau care se lărgește primindu-l pe celălalt, este adeseori o suferință cumplită, căci primindu-l așa cum este, inima ta se umple de tot ceea ce poartă omul în sine. Inima celui care își iubește aproapele ca pe sine însuși, iubind Întregul Adam întru celălalt, întrucât astfel răspunde adevărului ontologic care spune că eu însumi sunt aproapele meu, doar că într-un alt ipostas, aceasta – inima – este o rană vie pe care Hristos o umple mereu cu har și o tămăduiește necontenit. El nu se apără niciodată, precum Hristos pe cruce – maximum-ul iubirii care se dăruiește pre sine fără întoarcere asupră-și.

Cum este atunci cu îndemnul Sfinților Părinți: „Păzește-ți inima!”? Presupune el o închidere egoistă față de aproapele? Nu. El se referă doar la a-ți păzi inima de duhurile și de gândurile rele, iar ca etapă în viața Mântuitorului avem acele momente în care El Însuși s-a făcut nevăzut din mijlocul mulțimilor care căutau să-l omoare, Domnul fiind cu gândul la ținta Golgothei răscumpărătoare.

Fratele meu nu este vrăjmașul meu, ci însăși viața mea. Nu este iadul meu, ci raiul meu. Primul lucru pe care-l vede Hristos când ne înfățișăm înaintea lui la rugăciune este cine anume lipsește din inima mea, care frate? Sufletul mutilat, din care lipsește aproapele meu este semnul egoismului.

În general, Biserica nu se definește pe sine prin opoziție cu ceva. Ea este pur și simplu: una, sobornicească, apostolească, frumoasă, desăvârșită, binecuvântată, arhierească, dumnezeiască. Capul ei este Adevărul Însuși, Persoana Hristos. Când definim Biserica în raport cu răul sau cu scâlcieri ale adevărului, poate exagerăm o extremă pentru a nu cădea în alta, de aceea ne ferim să folosim sintagme ale secularizării pentru a caracteriza Biserica. Ea nu are termen de comparație. De multe ori, în decursul istoriei, Părinții Sinoadelor au reușit să se apere și de ereziile care atacau adevărul, dar și de ereziile care apăreau din eforturile de apărare a adevărului. Căderea dintr-o extremă într-alta este o capcană periculoasă. De aici virtutea discernământului la Marii Părinți ai Bisericii, care știau când să se oprească.

Este aceeași Biserică și ieri, și azi, și mâine. Biserica este veșnică. Este același Hristos. Nu-l putem defini altfel, din pricina lumii. Lumea, da, ea este mai păgână, sau mai creștină, mai secularizată sau mai post-secularizată, căci lumea în sine este pieritoare, dar gradul ei de înveșnicire este gradul ei de îmbisericire. Biserica nu are nici o pată. Ea este indestructibilă, inatacabilă, impecabilă, folosind termeni mai seculari pentru a o descrie. În graiul plăcut Duhului Sfânt, Biserică este mireasa lui Hristos, desăvârșită, curată, albă, preafrumoasă, preasfântă. Nu-i putem găsi scăderi, crize, pierderi, din cauza schimbărilor exterioare. Dintru început ea are caracteristica de a fi supra-seculară, căci este mai presus de lume.

„Maica Domnului a descoperit mai întâi în inima sa deplina ei unire cu Dumnezeu și apoi, prin Dumnezeu, cu întreaga omenire. Din clipa aceea a început mijlocirea ei pentru întreaga lume.”

9445397_orig

Ori de câte ori ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu vede în inimile fiecăruia întreaga obște. Dacă avem o neînțelegere cu unul din frați și așa venim la rugăciune înaintea Domnului, de la această neînțelegere el lipsește din inima noastră și atunci existența noastră devine mutilată. De aceea, Dumnezeu ne-a poruncit să ne împăcăm cu pârâșul nostru cât suntem pe cale (cf. Mat. 5, 25), așa încât, atunci când venim înaintea Lui în rugăciune sau, și mai mult, în Sfânta Liturghie, să nu lipsească nimeni din inima noastră. Dacă apărăm astfel unitatea mănăstirii, purtând pe fiecare frate în inima noastră atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu ne va da harul Său atât de îmbelșugat încât vom cuprinde în inima noastră cerul și pământul. Părintele Sofronie vedea viețuirea monahală ca un fel de antrenament, de exercițiu pentru a dobândi universalitatea lui Hristos, atotcuprinderea Lui. Purtând în inima noastră în rugăciune întreaga obște, toată frăția, încetul cu încetul harul lui Dumnezeu se va revărsa îmbelșugat în inima noastră ca să îmbrățișeze întreaga lume și s-o aducă înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Așadar, adevărata universalitate nu este decât cea a lui Hristos, de care Acesta îi învrednicește pe cei care Îi urmează Lui.

Lumea modernă vrea să ajungă la universalitate și la globalizare prin mijloace tehnice, electronice, dar nu așa le va dobândi. Sfântul Grigorie Palama spune într-una din omiliile sale că, atunci când Maica Domnului se ruga în Sfânta Sfintelor, a descoperit două lucruri în inima sa. Ea a descoperit mai întâi în inima sa deplina ei unire cu Dumnezeu și apoi, prin Dumnezeu, cu întreaga omenire. Din clipa aceea a început mijlocirea ei pentru întreaga lume. Ea avea darul universalității viitorului Ei Fiu pe când era încă mică, în Sfânta Sfintelor. De aceea, Arhanghelul Gavriil i s-a închinat: „Bucură-te, Marie, ceea ce ești plină de har”. Ea era deja plină de harul dumnezeiesc (Arhim. Zaharia de la Essex, Merinde pentru monahi, p. 147-148)

„O, a lui Hristos smerenie! Cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot”

16357811_10154988070676983_72848980_o

Dacă în cogito-ul cartezian – „dubito, ergo cogito, cogito ergo sum” – îndoiala era semnul prezenței gândirii, iar gândirea era semnul prezenței existenței, în ortodoxie, smerenia este condiția iubirii, este semnul prezenței iubirii.
Nu putem iubi fără smerenie. („O, smerenie a lui Hristos, cunoscu-te, dar a te dobândi nu pot.” „Mândria împiedică a iubi” – Sf. Siluan Athonitul.) Numai sufletul omului smerit iubește: „iubesc, deci sunt” (Arhimandritul Sofronie). Smerenia atrage dragostea; dragostea smerită, harul lui Dumnezeu, Viața cea veșnică Însăși. Iubirea este necondiționată, sau, altfel zis, smerenia este condiția iubirii, căci smerenia este însăși necondiționalul iubirii. Smerenia este „condiția necondiționată” a iubirii. „Condiția”, întrucât fără smerenie, dragostea scade. „Necondiționată”, întrucât lipsa de condiții este însăși firea smereniei (Ierom. Rafail Noica). Dacă iubirea „se dăruiește fără întoarcere asupră-și” – căci aceasta înseamnă necondiționat (lipsit de așteptare către sine, lipsit de egoism), atunci ea îndeplinește condiția smereniei, condiția incondiționalului. Avem și modele de dragoste semi-condiționată: dacă primești dragoste, atunci dăruiește și tu dragoste. Însă dragostea desăvârșită (total necondiționată) se dăruiește chiar și fără pretenția de a fi dăruită mai departe – chiar dacă este în firea ei ca, primită fiind, să se dăruiască aproapelui. „Dragostea nu caută ale sale.” Dragostea crește, dăruindu-se. Întoarsă către sine, scade. „Filavtia – iubirea de sine, are sens doar în sens treimic – ipostasurile se iubesc unele pe altele „ca pe sine însuși”, întrucât, literal, eu sunt celălalt, nu există „altul”, celălalt sunt eu însumi – suntem o singură fire-ființă multi-ipostatică. Sunt mai multe ipostasuri ale aceleiași ființe, dar nu mai multe ființe. Omul este unul, (avem o singură fire), iar „puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt” spune Sf. Siluan Athonitul. Altfel, filavtia devine patimă, întoarcere către sine, păcat, moarte – scâlciere a adevăratului ei sens. Sfântul Calist Catafygiotul vorbește despre iubirea de sine sănătoasă întru care omul cinstește întru sine însuși tocmai pe Dumnezeu care ne-a zidit după chipul Său, Preasfânta Treime. Iubește-l pe celălalt „ca pe tine însuți”, adică nu-l iubi ca pe un individ rupt, izolat, separat de tine însuți, ci ca și cum ai fi tu însuți el, întrucât tu chiar ești el însuși. Ne umplem de dragoste, paradoxal, tocmai dăruindu-o celorlalți (celorlalte ipostasuri ale mele, ale ființei mele). Omul este o singură ființă în miliarde de ipostasuri. Dragostea crește prin dăruire, și scade prin întoarcere către sine, întrucât individualismul reprezintă un pericol pentru întreaga ființă a omului, pentru întregul Adam. Acest paradox al iubirii este tocmai semnul că nu omul este Izvorul Iubirii, ci Dumnezeu – Dumnezeu dragoste este. Prin harul lui Dumnezeu, și omul poate să devină dragoste.”

Mai rămâne o întrebare: cum să dobândim această minunată Smerenie a lui Hristos, fără de care nu iubim, fără de care nu suntem?

Sfinții Părinți deosebesc între smerenia relativă și smerenia lui Hristos, care este smerenia absolută, desăvârșită. Smerenia relativă, ascetică, se dobândește prin osândirea de sine. „Vrednic sunt de osânda iadului”. Nu aceasta este adevărata smerenie, însă abia astfel duhul mândriei se îndepărtează și Domnul ne împărtășește smerenia Sa. Smerenia începătoare se dă așadar prin prihănirea sinelui egoist, prin osândirea sinelui la iad, ca nevrednic de mila lui Dumnezeu. Sinele osândit de sine însuși este în stare de jertfă. Recapitulând: odândirea de sine -> smerenia; smerenia -> dragostea; dragostea -> viața cea veșnică.

Osândirea de sine este temeiul nevoinței ortodoxe. Când sinele egoist nu suportă osândirea de sine, atunci Sfinții recomandă o a doua cale pentru dobândirea smereniei: recunoștința urmată de sentimentul nevredniciei: Sunt recunoscător pentru toate, dar nu sunt vrednic de dragostea lui Dumnezeu. Osândirea de sine la iad fără a pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu; Recunoștința față de Dumnezeu, fără a uita nevrednicia mea. Atât osândirea, cât și recunoștința au aproape aceeași lucrare asupra sufletului: de a topi muntele egoismului, însă de pe versanți opuși.

Smerenia lui Hristos este desăvârșită deoarece El este Singurul care S-a dăruit deplin pe Sine tuturor fără nici o clipă de întoarcere asupră-Și.

Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui. Când vezi păcatul în tine, nu deznădăjdui! Este abia începutul.

sofronios-00178

…Că lumină în noi nu este. Şi dacă este, nu e lumina noastră. E lumina lui Dumnezeu. Şi atunci e firesc să fim mai aproape de deznădejde, văzând întunericul care este în noi… Dar iată că tocmai asta este începutul luminii noastre. Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui.

Şi când noi vedem că nu suntem lumină, ci că suntem întuneric – ce ne arată că suntem întuneric, altceva decât Însăşi Lumina nezidită a lui Dumnezeu? Deci când vezi întunericul, când vezi păcatul în tine – departe de a deznădăjdui – să ştii că păcatul ăsta era în tine şi înainte, dar acum deznădăjduieşti că îl vezi, dar mai adevărat ar fi fost să deznădăjduieşti când nu îl vedeai! Acuma eşti o treaptă mai bine, mai aproape de lumină sau lumina e mai aproape de tine şi îţi luminează urâciunea, păcatele, neputinţele.
Dumnezeu luminează pe un om în două feluri, aşa cum înţeleg acuma: unul este prin împrejurări, prilej de cădere – şi eu cad, şi asta mă vădeşte că sunt păcătos. În plus, un lucru mai subţire pe care îl observ: conştiinţa mea începe să se sensibilizeze la păcat şi să nu mai tolerez aşa cum poate alţii tolerează în ei înşişi sau aşa cum toleram eu odinioară. Sau nu mai pot să nu simt răutatea păcatului care lucrează în mine. Aceste două lucruri sunt lumină.
Sfântul Pavel zice că tot ce vădeşte, este lumină. Adică împrejurările vieţii mele care mă vădesc ca păcătos şi, şi mai mult, acea lucrare subţire care îmi subţiază conştiinţa şi nu mai pot să trăiesc păcatul fără să simt – toate astea sunt o lucrare foarte dureroasă uneori, dar nu uitaţi: sunt lucrarea luminii care vădeşte întunericul!
Părintele meu Sofronie, Părintele meu Duhovnic, merge până a zice lucrul ăsta: începutul adevăratei contemplări a lui Dumnezeu este vederea păcatului său propriu sau pocăinţa. Adică să nu ne închipuim viziunea lui Dumnezeu aşa cum se arată în unele poze prin cărţi – imagini cum cazi în extaz şi vezi nu ştiu ce! Există un concretism în mântuirea noastră, un realism care începe în felul ăsta! Ce începe? Dacă încep să văd, fiindcă lumina lui Dumnezeu îmi arată păcatele mele, începe duhul meu să vadă! Este un procedeu care merge până acolo unde acel ochi care vede acum, începe să vadă întunericul care e în mine, cândva va vedea acea lumină care azi mă luminează: acum mă luminează să văd întunericul, cândva mă va lumina să văd însăşi lumina.
Şi Părintele Sofronie ne spunea – şi scrie în cărţile lui – că abia atunci când vom contempla Lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, de abia atunci ne vom da seama că ce mă deznădăjduieşte acuma, era – atuncea când mă deznădăjduia – era acea lumină pe care acuma o contemplăm în bucurie.

(Părintele Rafail Noica – „Cuvânt la o tundere în monahism”)

„Smerenia este cheia păstrării harului.” (Părintele Rafail Noica)

sofronios-00180

Intrebare:

Cum stim daca avem har dupa Liturghie?

Parintele Rafail Noica:

Observati un lucru: Cand suntem in momente de har, simtim ca totul e minunat, ca nu poate sa se sfarseasca decat in bine. Cand pierdem harul, ni se pare ca intunericul e asa, incat niciodata n-o sa mai putem sa iesim din asta. Si observati ca fiind caracteristica acelei stari. In Dumnezeu nu este si nu poate fi tragedie, oricat de tragica ar fi viata noastra; dar cele ale iadului si ale minciunii, ca tot ale iadului sunt, lucrarea minciunii vrea sa ne deznadajduiasca. Asta e una, deci va subliniez efectele astea ca sa le observati.
Al doilea este ca mult accent se pune pe pregatirea inainte de impartasanie, ca noi sa fim, chipurile, vrednici de impartasanie. Zic “chipurile”, fiindca vrednici tot nu suntem. Ca vrednicia noastra tot Hristos este. Dar, nu se intelege destul nevoia de a afla cum sa ramanem dupa impartasanie cu harul impartasaniei. Si asta intr-un sens e si mai important decat pregatirea inainte; ca pregatirea inainte nu e ca sa fim vrednici. Pregatirea inainte este ca sa pregatim terenul sufletului nostru […] … iceste de acea indulcire. Dar ce e important dupa, si aicea nu se prea vorbeste, este cum sa facem sa pastram acel har. Aici, va spun lucrul asta, daca va uitati la toti parintii filocalici, cheia este smerenia. Dar ce este smerenia? Ca dincolo de un sablon, sablonul comportamentist, noi nu stim ce-i smerenia. Or smerenia este pe de o parte realismul duhovnicesc. Daca sunt cel mai pacatos, apoi sa dea Domnul, sa-mi dea puterea sa vad ca sunt cel mai pacatos dintre oameni. Fiindca este o viziune dumnezeiasca, nu tine de logica omeneasca, nici de comparatia cu ceilalti. Tine de un fel duhovnicesc de a vedea lucrurile, dar realist. Ala nu este un fel de a se purta, ci realismul duhovnicesc. Al doilea, Parintele Sofronie definea smerenia ca acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si.
Acel “fara intoarcere asupra-si” face ca smeritul nu se socoteste pe sine, ci cauta catre cel iubit. Dar smerenia nu este doar a se injosi si a nu-i pasa de injosire, ci a-i pasa de implinirea celui iubit. De ce? Pentru ca prin cel iubit traieste. In cel iubit cauta si se goleste pe sine, ca sa primeasca in sinea sa golita de ego-ul sau pe cel iubit. Ca cel iubit sa odihneasca in el, si el in cel iubit. Si asta este ceea ce se cheama perihoreza in limbajul nostru. Zicea Parintele Sofronie – in limbajul farmaceutic al teologiei moderne, dar avem si noi un cuvant, “intrepatrunderea”, care este esenta iubirii in vesnicie.
Pe de alta parte, cred ca o a doua definitie o sa va dea o mai buna intelegere ce sa cautam. Smerenia nu este un lucru in sine, este a dragostei. Sfantul Siluan, imi zicea Parintele Sofronie intr-o zi, …tu consideri cele de care vorbea lucruri mari, dar sa stii, mare singura este smerenia, ca mandria impiedica dragostea. ” Mandria locuieste in sine, si atunci, daca eu sunt in mine, niciunul dintre voi nu aveti loc, nici Dumnezeu. Dar daca invat sa ies din mine, sa ma dau, ca sa aiba loc Dumnezeu si toata omenirea, atunci fiecare persoana devine o purtatoare a lui Dumnezeu si a intregului Cosmos. Si asta e smerenia.” Si atuncea, pe liniile astea, o sa gasim pe de o pate indreptatirea de a ne apropia de Sfintele Taine, vrednicie daca vreti, nu ca a noastra e vrednicia, atunci ne va impatartasi Hristos vrednicia Lui. Si, traind in duhul asta, o sa putem pastra harul pe care il primim la impartasanie.
Adica sunt multe lucuri, pana la urma iarasi zic, felul in care veti ajunge, o sa-l gasiti prin Dumnezeu cu duhovnicul vostru, fiecare. Dar linia generala este smerenia. Smerenia este cheia pastrarii harului. (A.S.C.O.R, 14 martie, 2002)

„The perfect never say anything of themselves, they only say what The Spirit inspires them to say” («desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul»)

Siluan Stratonic

„The perfect never say anything of themselves, they only say what The Spirit inspires them to say” («desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul»)

A vorbi despre astfel de teme, care sânt netainica taină a vieții creştine şi care totuşi depăşesc hotarele delăsătoarei, şi de obicei prea puţin înduhovnicitei trăiri de zi cu zi, nu este niciodată fără primejdie, căci mulţi pot răstălmăci cuvântul, şi a-l pune în lucrare în chip greşit – iar atunci, în locul folosului este cu putinţă dauna, mai cu seamă dacă omul se apropie de nevoinţă cu o înfumurată încredere în sine.
Când cineva căuta sfat de la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s’au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul deosebea limpede «cuvântul din cercare» de nemijlocita însuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui care-l întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într’un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel care se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea, şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s’a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel care se roagă aude însuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc, iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevul, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într’atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.
(Cuviosul Siluan Athonitul, p. 88-89)