ÎNTÂLNIREA SFÂNTULUI SILUAN CU STRATONIC. DESPRE CUM GRĂIESC CEI DESĂVARȘIȚI (Audio și text)

ÎNTÂLNIREA SFÂNTULUI SILUAN CU STRATONIC. DESPRE CUM GRĂIESC CEI DESĂVARȘIȚI

Un sfânt din Munții Caucaz veni să cerceteze al Athosului Munte Sfânt.
Plângea cu lacimi mari adeseori când se ruga pentru pâmânt,
Și sfânt dar al cuvântului mai mare decât toți avea,
Căci tuturor din marea sa experiență-împărtășea.
Pe mulți monahi nevoitori căzuți, din sfânta istoveală-i ridicase,
Și la limanul bucuriei lui Hristos din nou îi trase,
Ba chiar pe unii din îngrozitoarea negrijanie i-a scos
Către-o adâncă și mai nouă nevoință i-a întors,
Căci legile duhovniceștii lupte el le-aflară,
Și le știa deja pe din-afară!
Prin cercetări și îndelungi lupte și biruințe i se dară!
Al nostru pustnic Stratonic era de toți cinstit și preaiubit!
Bogat discernământ în Domnul el avea,
Cu frumusețea și puterea minții sale, el toate cuprindea.
Adevărata rugăciune, cu lacrimi, el deja o cunoștea și-o învăța,
Mereu în centrul tuturor era și povestea, și sfătuia,
Pe nimeni fără de răspuns el nu lăsa.

Trecură două luni de când în Sfântul Munte el pe alții sfătuia,
Și începea să se mâhnească, căci pentru zidirea sa,
Pe nimenea mai ‘nalt cu duhul decât sine nu găsea.
Nimica nou el nu putu primi pentru al inimii preacuvioșiei sale dor,
Căci cercetând în sine nu vedea vreun spor,
Și-l căută pe Starețul Agathodor,
Cercând prin întrebare cui s-ar putea el înșuși face preasmerit ascultător.
Căci despre ascultare i se mistuia al prea alesei sale inimi dor,
Și despre toate celelalte sfinte lucruri ale monahului nevoitor.
Preacuviosul sfânt Părinte-Agathodor nu-i găsi acolo om
Ci l-a îndreptat cu milă spre Vechiul Russikon.

Acolo se-adunaseră mai mulți nevoitori smeriți și mai sporiți,
Și Dosithei Preacuviosul Schimonah era cu dânșii,
Era și Veniamin din Kaliagra cel cercat și mare,
Preabunul Onisifor ce egal în rugăciune n-are,
Iar mai presus de toți Preacuviosul Siluan – care mai tânăr decât toți era,
Întru acele zile și el acolo se găsea.
Căci el sporea necontenit cu duhul, fiind mai mare decât toți de vârsta sa.
La Maica Domnului solea din răsputeri nu numai pentru mântuirea sa,
Ci Domnului cu lacrimi pentru întreaga lume se ruga
Și mai ales pentru cei veșnic osândiți în iad se tânguia.

Acolo-n Vechiul Russikon, ei mult cu Stratonic se sfătuiră,
Și, unul câte unul, și chiar mai mulți vorbiră.
Când într-o zi de praznic, la Dositei Părintele-n chilie se-adunară,
S-asculte al Cuviosului din Caucaz cuvântul iară,
Monahul Siluan stătea în colțul său smerit, tăcând.
Și cu adâncă luare-aminte pe preacinstitul oaspete-ascultând,
În șoaptă vorba lui pe buzele-i tăcute cu negrăită încordare murmura.
Căci fiecare gând rostit de Stratonic el cugeta,
Și în adâncul inimii le cobora și le încerca.
Căci mare era taina sa în care se-adâncea atunci când asculta.

După cuvânt, Preacuviosul Stratonic dori a-l cerceta și pe smeritul Siluan,
Căci numai pe acesta nu-l povățuise încă dintre ei,
Și se-nvoiră pentru-a doua zi la ora trei.
În noaptea-aceea sfântă dinainte,
Smeritul Siluan mult se rugă la Domnul, și cu luare-aminte,
El i-a cerut să binecuvinteze întâlnirea ce le stătea-nainte.
PreaMarele Părinte Caucazian veni la sfântul la colibă-un pic mai iute,
La cincisprezece fără câteva minute.
Cuvântul între cei doi mari sfinți începu cu ușurință,
Căci amândoi râvneau spre-aceeași biruință cu silință,
Cu duhul amândoi spre-același țel tânjeau necontenit,
Și mare era bucuria de-a se fi-ntâlnit!
Sfântul Siluan, care cu o zi ‘nainte
Îl ascultase, după cum văzurăm, cu cea mai mare luare-aminte,
Văzuse că acesta dădea adeseori cuvânt din a sa minte.
Iar despre cum se-ntâlnește presfântă voia Domnului cu-a noastră,
Deși avea cuvânt înalt și vorba lui era măiastră
Preacuviosul Stratonic prea limpede el încă nu grăia,
Și pe-nțelesul tainic al lui Siluan el nu o deslușea.

Însăși de-aceea Sfântul Siluan trei întrebări îi adresa:
– „Cum anume grăiesc cei desăvârșiți?” – preacuvioșia ta,
– „Ce-nseamnă a se da voii lui Dumnezeu”, de veți putea,
Și încă – „Esența ascultării în ce-ar consta?”, îl intreba,
Privindu-l dintru-înălțimea cea duhovnicească întru care petrecea.

Preacuviosul Stratonic tăcu o scurtă vreme, căci se temea,
Simțind nelimpezimea marii și adâncii înțelegeri care tocmai i se deslușea:
– Adânce și-nsemnate întrebări îmi pui, cuvioșia ta!
– Acestea ce mă-ntrebi eu nu le știu – spune-mi te rog, chiar dumneata!
– Răspunde Siluan: „Ei, cei desăvârșiți, de la sine, nimica nu grăiesc, ci numai cele ce Preasfântul Duh le dă, ei le rostesc!”
În clipa aceea Părintele Stratonic vădit trăia aceeași stare,
Pe care Sfântul Siluan i-o puse-n întrebare.
O nouă și necunoscută taină acum i se descoperise,
La care făr’ să știe din tot sufletul râvnise!
Deși el mai presus fusese decât toți, până atunci, de-atâtea ori, acu’ i se vădise
Că doar dintru acele întâlniri și întrebări ale nevoitorilor el încă nu-și desăvâșise,
Cea mai înaltă chemare și căutările cele mai sfinte spre care-ntotdeauna el tânjise
Și iată! starea cea mai ‘naltă abia acum lui i se dăruise!

Odată lămurită întâia întrebare,
Dintru însăși a lui cea mai înaltă stare trăită cu căință,
A doua și a treia și le-nsuși cu mare ușurință!

Apoi vorbiră despre rugăciune:
Bătrânul Stratonic spunea că făr’ de lacrimi ea nu-și găsește locul ei prea cum se cade,
Ci ea rămâne adesea seacă, fără roade!
La care Siluan răspunse că în rugăciune, lacrimile pot seca,
Precum tot ce e-a trupului putere, se sfârșește și pot piere,
Însă a noastră minte, subțiată de atâta plâns și rugăciune,
Trece-ntr-o altă stare-a sufletului său, anume,
Curată de tot gândul, în deplină liniștire,
Contemplă pe Hristos întru preaplinul de iubire
Trăind acest preadulce simțământ subțire.
Chiar mai presus de lacrimi și de plâns e-această stare de vedenie și iubire.
Preacuviosul Stratonic plecă îndată mulțumit,
Ba chiar apoi, din nou a revenit,
La sfat și rugăciune,
Și întru-acele împreună glăsuiri de cuget și simțire
Ei mult s-au prețuit și s-au iubit!

Domnul nu l-a lăsat nerăsplătit,
Ci-aceeași stare mai presus de fire și lui i-a dăruit,
Ceea ce el înșuși a-ntărit,
Tuturor care după aceea l-au mai întâlnit, și-au povestit,
Despre acel părinte preaiubit,
Care atunci preaiscusit cu Duhul l-a povățuit,
Și care astăzi întru sfinți e proslăvit
Sfântul Siluan, Marele Athonit!

Părintele Sofronie, în cartea lui, încă mai povestește,
Că-ntr-o zi din cele ce-au urmat,
Veniamin, bătrânul pustnic din nou pe Stratonic l-a întrebat.
Căci multe mai avea de învățat.
Dar Stratonic tăcea și rămânea îngândurat:
– Părinte, ce ți s-a-ntâmplat?
Îl întrebă cu gesturi largi și grație teatrală
Erai atâta de vioi, odinioară,
Dar astăzi șezi preaîntristat,
Și buzele-ți mereu preaînsuflate parc-acum ți s-au închis,
Au oare nu mai ai nimic de zis?
– Ce să-ți răspund eu la-ntrebări?
Răspunse el tânjind spre starea ce-avusese mai ‘nainte.
Nu-mi este mie a vorbi despre acestea,
Căci tu de-acum îmi știi povestea!
Pe Siluan voi îl aveți aici,
Pe el întreabă!
Și trase-ncetișor metanierul de o boabă.

Uimit rămase pustnicul Veniamin,
Căci cunoștea pe Sfântul Siluan de multă vreme,
Dar niciodată nu gândise c-ar putea să-l cheme,
Să-i dea acela un sfat spre-a se mai mbunătăți!
„Ia uita că la asta eu niciodinioară m-am gândit…”
Așa petrecem noi adeseori în lume, ori în mănăstire,
Trecând cu mult prea mărginită-ne vedere, din neștire,
Pe cel de lângă noi pe care-l credem că-i mai mic,
Și care, zicem, noi, nu ne-ar putea-nvăța nimic.
Dar Sfântul Siluan era deja cu mult prea mare,
Și tocmai de aceea preatăinuit era printre aceia care,
L-ar fi putut vădi prin întrebare și cercare,
De-a Duhului adâncă sfințenie și lucrare.

 

Reclame

Păr. Rafail Noica: „Viața noastră nu s-a tras, ci SE TRAGE din tatăl meu și din mama mea…”

 

O UIMITOARE ȘI EXTRAORDINARĂ DESCOPERIRE A PĂRINTELUI RAFAIL NOICA

Știați că… viața noastră nu s-a tras, ci SE TRAGE din tatăl meu și mama mea…?

„Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea SE TRAGE din tatăl meu și din mama mea, DAR NU S-A TRAS, și GATA, acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, DAR SE TRAGE… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți (…) ” (Părintele Rafail Noica – Cuvântări în Țara Sfântă)

Ieromonahul Siluan (Strijkov) într-o veche poză cu Sfântul Siluan la Russikon, ca student

 

 

Tânărul cu  „nr. 5” din poza cu Sfântul Siluan Athonitul și Cuviosul Sofronie de la Athos, a ajuns peste ani Ieromonahul Siluan (Strijkov) la Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris.

Roman Strijkov (Siluan Strijkov ): Student la vremea întâlnirii cu Sfântul Siluan la Athos (identificat cu nr. 5 în poza de la Athos), mai târziu devine preot slujitor și arhimandrit la Sainte-Genevieve-des-Bois

În a treia poză – „o vizită la Paris a Ierarhului Antonie Bloom” – Roman Strijkov (Arhim. Siluan Strijkov ) apare al 5-lea de la stânga la dreapta, cu brâu roșu și purtător de cruce (http://e.korsoun.free.fr/p05/13_1.php).

În a patra poză, de la stânga la dreapta, Ieromonahul Silouane (Strijkov) apare al doilea – în spate (http://e.korsoun.free.fr/p05/05_1.php)

În a 5-a poză, de la dreapta la stânga, Ieromonahul Silouane (Strijkov) apare pe rândul din față, al treilea. http://e.korsoun.free.fr/p06/17.php

Despre întrega sa viață și interviu citiți aici: https://drevo-info.ru/articles/23449.html

 

„Banca lui Siluan” Скамейка Силуана

Un film dedicat Ieromonahului Siluan (Strijkov): tânărul cu „nr. 5” din poza de la Athos cu Sfântul Siluan Athonitul și Cuviosul Sofronie, care a ajuns peste ani Ieromonahul Siluan (Strijkov) la Sainte-Genevieve-des-Bois din Paris. Fotografii, viața de zi cu zi, interviu cu 4 ani înainte de trecerea de la Domnul.

Păr. Siluan (Strijkov) (1911 – 1995), arhimandrit, rector al bisericii Sf. Nicolae de la Casa Rusă din Sainte-Geneviève-des-Bois.

David Balfour – Ierom. Dimitrie (1903-1989) Este principalul destinatar al corespondenței cu Părintele Sofronie de la Essex din volumul „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu – Scrisori către David Balfour”

David-Balfour-03aΓΕΡΟΝΤΑΣ ΣΩΦΡΟΝΙΟΣ (ΝΕΟΣ)David Balfour _ ierom. Dimitrios (1903-1989)David Balfour 03David Balfour 02bStriving-Balfour-Full-544x80012345

David-Balfour-03

David Balfour – Ierom. Dimitrie (1903-1989)

Este principalul destinatar al corespondenței cu Părintele Sofronie de la Essex din volumul „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu – Scrisori către David Balfour” (https://sfantulsiluan.wordpress.com/…/arhimandritul-sofron…/)

Poze: https://athosprosopography.blogspot.com/search?q=balfour

Atotsmerenia lui Dumnezeu

Atotsmerenia lui Dumnezeu

Păr. Nikolai despre „Smerenia ca… atribut al lui Dumnezeu”. Atotsmerenia lui Dumnezeu (termenul nu există în dogmatică, dar îl propunem pentru generațiile următoare: πανταπεινότητα, всесмирение).

Sf. Siluan Athonitul este primul care distinge Smerenia lui Hristos, ca atribut absolut al lui Dumnezeu, de smerenia relativă, comparativă, a omului. Dacă smerenia nu ar exista în forma ei absolută, ca atribut al lui Dumnezeu, omul nu s-ar putea împărtăși de dragostea Treimii. Fără smerenie, dragostea nu se poate dărui, ea rămâne întoarsă catre sine, egoist. Smerenia dăruiește dragostea neconditionat celorlalți. Smerenia este însăși calitatea iubirii de a se dărui fără întoarcere asupră – care este chipul desăvârșit al iubirii perihoretice intratrinitare. Absolut necondiționată. Adică absolut smerită. Fără smerenia absolută, Treimea s-ar dezintegra din cauza intoarcerii către sine, a egoismului individualist. Ipostasurile Treimii nu se pot susține fără Atotsmerenia cea absolută, ci ar elimina celelalte ipostasuri, precum în dumnezeul monoipostatic islamic.

Atotsmerenia este însăși condiția Dumnezeului Tripersonal. Doar Atotsmerenia explică cât de cât cum este posibil „un absolut in trei absoluturi”, adică un singur Dumnezeu în Trei Ipostasuri, care este o taină mai presus de înțelegerea omenească sau îngerească. Altfel, fără Atotsmerenie, ar fi imposibil de susținut Persoana, Ipostasul atotcuprinzător, s-ar cădea în individualism. Fără Atotsmerenie, Dumnezeu ar fi, ca la pagani, un egoist individualist, incapabil de dragoste, de perihoreză sau de jertfă, posesiv, impersonal.

În particular, Ipostasul Mântuitorului s-a făcut om tocmai posedând atributul Atotsmereniei. Smerenia lui Hristos face posibilă și chenoza întrupării, și chenoza morții pe cruce. Fără smerenie, „golirea de slava cea dumnezeiască” nu ar fi fost posibilă.

Din fericire, atributul Atotsmereniei lui Dumnezei este veșnic, inalienabil si neschimbător. Iar Dumnezeu, neegoist, tocmai aceasta dorește, sa împărtășească prin har, întru Principiul Ipostatic, tuturor oamenilor, toate atributele Sale deplin actualizate, inclusiv atributul Atotsmereniei.

Desigur, bătălia cea mai mare este pentru smerenie, întrucât „smerenia câștigă toate.” Ipostasurile omenești, având aceeași unică fire, se întrepătrund după chipul Preasfintei Treimi, și numai smerenia poate cuceri definitiv libertatea omului prin dăruirea iubirii necondiționate. Sufletele smerite sunt ușor iubite și primite de toți întrucât libertatea nu le este pusă în pericol; nu există în smerenie nevoia de a-l asupri și stăpâni pe aproapele nostru, de a-i anula sau răpi libertatea, ci dimpotrivă, de a-i sluji. Smerenia face posibilă întrepătrunderea ipostatică desăvârșită, actualizand deplin libertatea omului: tinde către atotlibertate, întru harul lui Dumnezeu.

„Smerenia, toate le câștigă”

37046598_2248881945127379_5578179103137202176_n

 

Smerenia este și calitatea de a face toate lucrurile mici, sau de rușine, tot așa ca pe cele mari și de cinste. Mândria împiedică a sluji aproapelui.

Smerenia este și calitatea Maicii Domnului și a Sfinților și în primul rând a lui Dumnezeu de a se uita la celălalt oricât de căzut ar fi, cu dragoste și înțelegere. Mândria împiedică a iubi.

Smerenia este și calitatea de a se pune mereu sub celălalt, în urma lui. Mândria se ridică deasupra tuturor și vrea să fie mereu prima.

Smerenia este și calitatea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate. Mândria nu arată recunoștință întrucât crede că toate i se cuvin.

Smerenia asumă și poartă și greșeala aproapelui. Mândria nu-și vede nici măcar propria cădere.

Smerenia este și calitatea iubirii de a se dărui necondiționat. Mândria impune condiții pentru orice dăruiește, oferă numai pentru a subjuga. Fiind lipsită de dragoste, mândria ia întotdeauna mai mult decât oferă, când împrumută pe alții, dobânda mândriei este maximă.

Smerenia nu se îndreptățește niciodată când greșește. Esența ascunsă a mândriei este și îndreptățirea de sine în păcat: n-am știut, n-am putut, n-am fost eu, etc.

Smerenia umblă numai întru ascultare, mai ales față de duhovnic, dar și față de ceilalți. Mândria este neascultătoare, își făurește singură lumi imaginare.

Smerenia mult iubește fecioria și întreaga cugetare. În căsnicie, se dăruiește desăvârșit celuilalt. Mândria caută curvia și desfrânarea, iar dacă se înfrânează, cade în extrema cealaltă, ucigând toată dragostea, închizându-se egoist în sine,

Smerenia întotdeauna se tăinuiește pe sine, ascunde binele pe care îl face. Mândria vrea să se arate tuturor imediat, căutând lauda cu orice preț pentru orice faptă și pentru orice măruntă izbândă. Smerenia, așadar, este și calitatea pisicii de a ascunde șoricelul pe care l-a prins, din rușine pentru biata făptură. Mândria determină pisica să arate șoricelul la toată casa, iar mai apoi, desigur, tuturor vecinilor din sat.

Smerenia se osândește pe sine întru toate: ea strălucește ca un diamant numai în gunoiul ocărilor și a osândirii de sine. Mândria fuge ca de foc de gândul: „sunt rău, sunt păcătos, am greșit”

Smerenia nu deznădăjduiește niciodată, stă neclintită pe temelia dragostei. Mândria, fiind goală pe dinăuntru, repede cade în extrema deznădejdei: se și înalță foarte repede în văzduhul închipuirii, dar și se scufundă la fel de repede în mocirla patimilor.

Pământul smereniei arat cu rugăciunea și cu ascultarea este proaspăt, bun, curat, roditor: nu este nici arid ca deșertul mândriei, nici mocirlos ca deznădejdea patimilor. Nici bolovănos ori argilos, ca ogoarele și țarinile care încă nu au fost curățate de patimi și păcate.

Smerenia cea adâncă – atotsmerenia – este un atribut al lui Dumnezeu Ea este altfel, de negrăit. Smerenia relativă, ascetică și comparativă, omenească, este nedesăvârșită, încă se compară cu ceilalți, chiar dacă spune: „Eu sunt cel mai rău dintre toți”. Smerenia lui Dumnezeu este Absolută.  Mândria, inițial, a fost o trăsătură firească a omului, dar ea a fost deformată prin cădere: „prin fire avem înclinare de a ne mândri, dar împotriva dracilor;” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”)

Smerenia crede în posibilitatea de îndumnezeire a omului prin har, în comensurabilitatea ipostatică a persoanei omului cu Dumnezeul Treimic. Mândria neagă potențialul de îndumnezeire al omului, căzând astfel într-un act de sinucidere metafizică. Dacă totuși afirmă acest potențial, o face ca îndumnezeire de sine, ca autoîndumnezeire, fără Dumnezeu.

Smerenia își iubește și vrăjmașii, întrucât noi toți suntem una, un singur Adam. Mândria este întotdeauna răzbunătoare, egoistă, individualistă.
Smerenia este întotdeauna personală, ipostatică. Mândria este fie impersonală, fie suprapersonală.

Archimandrite Zacharias on ‘Living outside the camp of the world’ (IOCS)

Părintele Dragoș introduce cuvântul Părintelui Zaharia.

Archimandrite Zacharias (from the Monastery of St John the Baptist, Essex) delivered this talk on ‘Living outside the camp of the world’ during the IOCS Conversation Day of 19 May 2018. The overall theme of the day was ‘Monastic Life in Today’s World’. The talk is followed by a short response from Father George Guiver (Mirfield, Community of the Resurrection).