„Iubirea de vrăjmași este singurul criteriu sigur al adevărului” (Cuviosul Sofronie Sakharov) O poezie pentru iubirea tuturor vrăjmașilor noștri

Omul își pierde libertatea răspunzând la rău cu rău, dacă rănește pe cel care îl rănește, dacă vrăjmășește pe cel ce îl vrăjmășește, chiar și în gând.

Am dorit să adun într-o singură poezie majoritatea tipurilor de acțiuni, gânduri, trăiri, intenții rele, negative, vrăjmașe ale aproapelui față de persoana noastră, cărora să le fie întors în bine, printr-o acțiune opusă, într-o formă de rugăciune rimată, tot răul, după porunca Mântuitorului: „iubiți pe vrăjmașii voștri.” (Mt. cap. 5, 44) De fapt așa este și compusă această poezie: un vers exprimă tipul de vrăjmășie (ură, ceartă, blesteme, loviri, furt, minciună, pizmă, întristări, crime, pomenire de rău, chinuire, insulte, urgisiri de tot felul, etc. etc.), iar al doilea vers care îi urmează imediat, este o rugăciune către Domnul, conținând acțiunea pozitivă, bună, izbăvitoare. Desigur, fiecare poate completa după experiența personală această poezie. Ea conține multe stângăcii, nu este desăvârșită nici ca formă, nici ca poezie, nici ca și conținut. Dar poate fi un model de început pentru cei mai desăvârșiți.

Mărturisesc că au fost mulți ani, deloc ușori, în viața mea când aș fi avut mare nevoie de un astfel de instrument duhovnicesc. Nu am știut nici măcar că există oameni care-și pot iubi vrăjmașii, rugându-se pentru ei. Această poezie face curățenie în iadul lăuntric unde i-am ucis și i-am îngropat pe toți cei care ne-au rănit vreodată, neștiind altfel. „Hristos a înviat, iadul s-a golit” spune o cântare a Paștilor… În iadul lăuntric, în fundul cel adânc și întunecat, coborând, ne întâlnim cu Însuși Hristos… zice Sfântul Macarie cel Mare.

Există mulți oameni care pur și simplu nu știu că se poate ieși din cercul vicios al urii și al răzbunării. Această înfățișare punctuală a răului în rugăciune, despovărează, ușurează inima, dezleagă omul de lanțurile urii și vrăjmășiei, redând cel mai de preț bun al omului: libertatea pierdută prin răspunsul la rău cu rău, celui care ne rănește. Omul care se roagă pentru vrăjmași este cel mai liber om de pe pământ.

„Iubirea de vrăjmași este singurul criteriu sigur al adevărului” (Cuviosul Sofronie Sakharov)

„Iubirea de vrăjmași este singurul criteriu sigur al adevărului” (Cuviosul Sofronie Sakharov)

„Plugușorul iubirii de vrăjmași” (Versuri)

Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați,
Și cuvântu-mi ascultați!
Mâine anul se-noiește,
Plugușorul se pornește,
Și începe a ura,
Pe la case-a colinda !
Astăzi cu toții cântați
Doar iubirea de vrăjmași.
Celui care ură are,
Mai cântați-i o urare!
În tot anu care vine,
Să-i vorbiți numai de bine,
Pentru-ai voștri buni vrăjmași,
Voi așa să vă rugați :
Doamne astăzi miluiește
Pe tot cel ce mă urăște
Doamne, pe vrăjmașul meu,
Fă-l ca tine: dumnezeu.
Doamne pe vrăjmașii Tăi,
Fă-i ca Tine, dumnezei!
Doamne, când vrăjmașii mei
Sunt copleșiți de cei răi,
Pe-ai lor vrăjmași îi miluiește,
Și din iad îi slobozește.
Pe cel ce mă osândește pe nedrept
Doamne-l fă mai bun, mai drept,
Celui ce-mi aruncă vina,
Doamne iartă-i toată crima.
De m-aruncă la pământ,
După Noul Legământ,
Fă-i Doamne, pogorământ,
Și-l slăvește pe pământ!
Când pe cruce-o să mă puie,
Dă-i Doamne ciocan și cuie,
Dacă mă scuipă cu ură,
Șterge-l, Tu, cu drag, la gură.
Când mă-mpinge plin de silă,
Și mă bate făr’ de milă,
Dă-i Doamne-o mahramă curată,
Să-și șteargă mâna-ndurerată.
Iartă-l Doamne, și-l întoarce,
Pe cela care rău îmi face.
Piciorul ce mă lovește,
Doamne tu îl oblojește.
Celui ce m-a judecat,
Dă-i Doamne, un ochi curat,
Celui ce m-a osândit,
Doamne, dă-i cuget smerit.
Celui ce mă pune la-ncercare,
Dă-i Doamne-ndelungă răbdare,
Pe cel ce mă viclenește,
Doamne Tu îl ocrotește.
Pe cel care mă hulește,
Doamne, Bune, îl păzește,
Pe cel ce mă nedreptățește,
Doamne tu-l îndreptățește!
Pe cel ce mă chinuiește
Doamne tu îl îmblânzește.
Pe cel ce nu mă priiește,
Doamne Tu îl preamărește!
Pe cel care mă urăște,
Doamne Tu îl înverzește,
Cu drag îl îmbobocește,
Cu iubire-l înflorește,
Și când roade el rodește,
Cu drag Tu i le păzește,
Și în cer i le sădește.
Pe cel ce mă otrăvește,
De rău Tu îl curățește,
Tu Doamne-l înmiresmează,
Pe cel ce mă întristează.
Pe cel care mă scârbește,
Tu Doamne îl odihnește.
Pe cel ce mă necăjește,
Tu Doamne îl întărește,
Și cu drag Tu îi zâmbește!
Dac-o dată-n zi greșește,
Iartă-l Doamne și-l păzește!
De-mi greșește-a doua oară,
Eu îl iert, Stăpâne, iară.
De șapte ori în zi de-mi greșește,
Tu, Preabune-l miluiește!
Când a șaptezecea oară,
Îmi greșește omul iară,
Cu dragoste-l înconjoară!
Și de șaptezeci de ori câte șapte,
Îmi greșește până-n noapte,
iartă-i Doamne sfinte, toate!
În aceași zi, Iisuse Preaminunate,
Iartă-i Doamne toate-a lui păcate,
Și îl poartă, Doamne-n spate,
Până în cereștile Tale palate!
Doamne ocrotește, pe vrăjmașul meu.
Daomne slăvește, pe dușmanul meu!
Doamne miluiește, pe răufăcătorul meu!
Doamne îl păzește, pe cel ce mă urăște,
Doamne mântuiește, pe cel ce mă vrăjmășește.
Pe cel care mă hoțește,
Doamne Tu-l îmbogățește!
Pe cel care mă curvește,
Fiica dragă i-o păzește,
Și pe el îl feciorește!
Pe cel ce mereu mă minte,
Pune-l, Doamne-n mare cinste!
Celui ce-mi scoate un dinte,
Pune-i Doamne, Tu un dinte!
Celui ce îmi scoate-un ochi,
Dăruiește-i Tu, doi ochi!
Binecuvintează, Doamne, pe vrăjmașii mei,
Și despovărează, pe dușmanii mei.
Doamne, îl sfințește pe cel ce mă urăște,
Doamne miluiește, pe cel ce mă dușmănește.
Doamne, tu îl crește pe cel ce mă rănește,
Doamne îl hrănește, pe cel ce mă vrăjmășește,
Doamne, dă locaș la al meu vrăjmaș,
Doamne, dă-i o pâine, celui ce mă vinde.
Doamne îl păzește, pe cel ce mă lovește.
Celui ce mă-omoară, dă-i Doamne-o comoară,
Numai bucurie, har și omenie.
Iartă Doamne Sfinte, pe cel ce mă minte,
De cel ce mă fură, Doamne, te îndură.
Pe ce-l ce viața-mi poftește și mă jefuiește,
Doamne-l veselește și îl preacinstește.
Pe cel ce mă siluiește, Doamne-l miluiește,
Pe cel ce m-osândește, Doamne-l mântuiește.
Dăruiește, Doamne, celui ce-mi dă ură
Dragoste și pace fără de măsură.
Pe cel care mă sfidează,
Tu, Doamne-l înnobilează!
Celui ce îmi face rău,
Scoate-l dintr-al urii hău!
Fă-i Tu, Doamne numai bine,
Și îi dă gânduri creștine!
Pe cel ce mă ocărăște,
Tu, Doamne îl mulțumește.
Celui care mă acuză,
Făurește-i Doamne o scuză.
Celui care nu mă iartă,
Iartă-l Doamne, și nu-l ceartă.
Pe cel ce mă ispitește,
Doamne Tu îl miluiește,
Celui ce strigă la mine,
dă-i Doamne tăceri senine.
Pe cel ce mă izgonește,
Tu Doamne îl izbăvește
Pe cel ce mă batjocorește,
Însuți Doamne îl cinstește,
Celui ce mă calcă-n picioare,
dă-i lumină și-al tău soare.
Celui ce-i mai veninos,
dă-i doamne cer luminos,
Celui care mă alungă,
nici o vină să-l ajungă.
Pe cel ce mă dosădește,
Doamne-l iartă,-l miluiește.
Cu toți sfinții-l ocrotește.
Și de rele în păzește.
Doamne pe vrăjmașii mei,
Miluiește-i Tu, cum vrei,
Iartă-i Doamne, le dă har,
Și le dă iubirea-n dar!
Pe cel ce în gând mă doboară,
Urcă-l Doamne, la cer iară,
Pe cel ce mă pizmuiește,
Cu dragoste îl hrănește
De invidie-l izbăvește!
Celui ce-n inimă mă omoară,
Doamne dă-i iubirea Ta iară,
Pe cel ce de rău mă pomenește,
Doamne-n ceruri îl slăvește.
Pe cel ce mă mustră cu mânie și cu ură,
Doamne tu îl bucură cu asupră de măsură.
Pe cel care mă blesteamă,
Doamne, nu-l lua în seamă.
Doamne bine-l cuvântă si-l ajută,
Pe cel ce mă bate cu ură și mă insultă.
Celui ce mă urgisește,
Nici o vină îi găsește.
Tot răul-întoarce-n bine.
Și îi dă zile senine.
Celui ce să plâng mă face ,
Doamne dă-i doar har și pace,
Și vreo șapte-opt cojoace!
Celui ce mă întristează,
Dă-i Doamne înger de pază.
Celui ce uită de mine,
Dă-i Doamne gânduri de bine,
Frați și rude să-l iubească,
Mereu să-l întovărășească.
Pe drumuri bune să-l călăuzească!
Pe cel ce mă ocolește,
În Duhul Sfânt îl păzește,
Cu dragoste-l înțelepțește.
Pe cel ce mă necinstește,
Însuți întovărășește.
Pe cel ce mă clevetește,
Și de rele mă vorbește,
Doamne tu îl miluiește,
Și de bine îl vorbește,
Și în rai îl pomenește!
Noi cu toții-avem ó fire,
Așadar dragă copile,
Când pe mine mă urăști,
Doar pe tine te rănești.
Celui ce mi se răzbună,
Doamne, dă-i o zi mai bună!
Celui ce îmi dă o palmă,
Dă-i Doamne o voce calmă!
Doamne-i dă o bună mamă,
Dacă nu mă bagă-n samă!
Dacă mă scoate din minți,
Dă-i Doamne, cinstiți părinți!
Dacă mă batjocorește,
Tu Doamne îl prețuiește!
Dacă mă pune mai prejos,
Dă-i Doamne un chip sfios.
Când cu mine nu se-mpacă,
Doamne-ncalță-l și-l îmbracă,
Cu veșmânt și haine moi,
Pe cel ce urăște a-Tale voi.
De se-aprinde de mânie,
Păzește-l de-a mea iuțime,
Răcorește-l cu-a Ta rouă,
Și îi dă o stare nouă:
Numa-naltă bucurie,
Și preadulce slavoslovie!
Celui care mă înjură,
Doamne dă-i o maică bună,
Pe cel care mă trântește
Tu Doamne îl miluiește
Cu drag îl încălzește,
Și cu ceai îl omenește.
Pe cel ce mă-ngenunchează,
Tu-l ajută când oftează,
Cu milă îl ospătează,
Și-n loc de cinste-l așează.
Pe cel ce mă umilește,
Tu-l sărută și-l păzește,
Și cu dar îl dăruiește!
De mă-ngroapă în pământ!
Dă-i Doamne un tată Sfânt.
De mă-mpinge și mă-nneacă.
Fă-i Doamne, un pod și-o barcă,
Și-l ajută ca să treacă,
Peste orice-ntinsă apă.
Noi toți, Doamne, suntem una,
Iartă-ne Doamne, Stâpâne,
Și o roagă pe Preabuna,
Să ne poarte-n rugăciune!
Toată această rugăciune,
O ascultă, Doamne-al meu Stăpâne,
Căci acum eu știu prea bine:
Eu sunt Doamne cel mai rău,
Singurul vrăjmaș sunt eu.
Căci toți se vor mântui,
Doar eu singur voi pieri.
Când în iadul cel întunecat,
Voi coborî singur vinovat,
Voi striga-ntru iubirea mea,
Unde ești, dragostea mea?
Unde ești, Stăpânul meu,
Milostive, Dumnezeu!
Unde ești iubirea mea?
Unde ești, mântuirea mea?
Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați,
Și cuvântu-mi ascultați!
Astăzi cu toții cântați
Doar iubirea de vrăjmași.
Celui care ură are,
Mai cântați-i o urare!
Azi cu toții să urăm,
Și deloc, să nu urâm!
La anu’ și la mulți ani!

Reclame

Paradoxul poruncii iubirii de vrăjmași. (Meta)porunca iubirii vrăjmașilor poruncii iubirii vrăjmașilor noștri.

800px-Meister_des_Rabula-Evangeliums_002.jpg

Paradoxul poruncii iubirii de vrăjmași. Porunca iubirii vrăjmașilor poruncii iubirii vrăjmașilor noștri

Porunca iubirii de vrăjmași ea însăși naște vrăjmași: vrăjmașii acestei porunci o urăsc, nu o pot împlini, nu o pot suporta ca regulă de conduită duhovnicească supremă: „Iubirea de vrăjmași este singurul criteriu sigur al adevărului ” (Arhim. Sofronie).
Fiind imposibil de împlinit cu puteri și energii omenesti firești, ea este preponderent o lucrare a harului. Făcută să împiedice ura vrăjmașilor, ea însăși naște vrăjmași pe cei care i se opun. De aceea porunca iubirii vrăjmașilor este și (meta) porunca iubirii vrăjmașilor poruncii iubirii vrăjmașilor nostri. Dovadă este Hristos care l-a iubit și pe Dismas, tâlharul cel bun, care a împlinit porunca, și pe Gestas, tâlharul care se opunea din iubire de sine acestei porunci, dar și pe vrăjmașii Lui, care l-au răstignit pe cruce.

„Melodiile celor 8 Glasuri și Tropare PSALTICE.” Aplicație pentru Smartphone

50250688_2554617804553790_4169758218953687040_n
„Melodiile celor 8 Glasuri și Tropare PSALTICE.”
 
Pentru cântăreții începători, care au învățat glasurile bisericești în școală, însă care nu au destulă experiență de strană, cel mai dificil prag de trecut este cel al aducerii aminte cu precizie a începutului unui nou glas, încă din timpul cântării unui alt glas. Majoritatea, se descurcă sa cânte singuri troparele sau stihirile noi dacă altcineva, mai avansat, „le începe glasul”.
 
Desigur, cea mai bună situație este când meșteșugul cântării la strană se însușește de la un cântăreț mai sport, în duhul viu al Bisericii. Dar, există și situații binecuvântate când suntem singuri și trebuie să cântăm o vecernie sau o utrenie, și glasul încă „nu ne vine” Alții folosesc începuturi de text (care variază de la o persoană la alta) mai cunoscute ale diferitelor glasuri mari sau mici, pe care le aplică rapid noilor cântări, pe același glas.
 
Această aplicație tocmai acestui nivel se adresează, „începând” dogmaticile (ce stau ca model pentru glasul mare), troparele învierii (ce stau ca model pentru glasul mic), sau antifoanele de la utrenia învierii, pe care se cânta de obicei stihoavna vecerniei. Unii, vor avea nevoie doar de o scurtă privire la textul de început al glasului pentru a-și aminti și melodia . Alții, poate vor avea nevoie și să mai asculte puțin începutul melodiei. Cert este ca toți, după o oarecare perioadă de practică, vor lepada acest instrument, întrucât și-l vor fi însușit în memorie, prin experiență. Succes tuturor!
 
Dacă apar doritori, putem înlocui rapid în aplicație fișierele mp3 ale glasurilor Cunțan cu glasurile tradiționale psaltice, pentru iubitorii muzicii bizantine.
 
Aplicație Smartphone
 
Aplicație Android (.apk) pentru rememorarea rapidă a începutului melodiilor celor 8 glasuri PSALTICE bisericești. Pentru uzul rapid aplicat la strană. Dogmaticile glasurilor și troparele.
 

Aplicație Smartphone:”Melodiile celor 8 glasuri după Cunțan”

screenshot_20190124-165815

„Melodiile celor 8 Glasuri și Tropare Bisericești.”
Aplicație Smartphone

Aplicație Android (.apk) pentru rememorarea rapidă a începutului melodiilor celor 8 glasuri bisericești după D. Cunțan. Pentru uzul rapid aplicat la strană. Dogmaticile glasurilor și troparele.

Instalează gratuit, fără anunțuri din Google PlayStore: https://play.google.com/store/apps/details?id=appinventor.ai_calindraganblog.Glasurile

Descarcă arhiva .rar cu melodiile integrale ale glasurilor în format mp3 de aici: https://drive.google.com/file/d/1w1NcXjGe38lUOJLDrv3_radV2uWKQcq_/view?usp=sharing

„În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”


1

Ultima chilie a Sfântului Siluan Athonitul: camera de pe coridorul smereniei lui Hristos.

„Despre coridorul Sfântului Siluan pe care-l descrie Arhimandritul Sofronie s-ar putea scrie cărți întregi. Este coridorul smereniei celei negrăite a lui Hristos: „Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea, se ducea adeseori într’o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într’un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla o și mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec. (…) Stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. (…) înlăuntrul său neîncetat purta focul iubirii lui Hristos. ” (Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 196)”

 

Descarcă gratuit:

„În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”

În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos.PDF

234

„Înfricoșătorul lanț al judecării aproapelui”

14192692_1431611036854478_8184223721464686011_n

Povestea Ava:

– Am văzut pe unii căzând și am plâns cu lacrimi de durere pentru căderea lor.
Apoi, am văzut pe alții judecându-i pe cei căzuți și căzând și ei în aceleași, și m-am întristat pentru această taină a fărădelegii care lucrează între noi.
Dar am văzut și pe unii judecând pe cei ce-i judecau pe cei căzuți, și abia atunci am început să-mi plâng chiar și eu nelegiuita-mi cădere în gândul judecății, și mi-am zis: cu adevărat, subțire și greu este de biruit gândul judecării aproapelui meu. Și atunci mi-a dat Domnul a vedea înfricoșătoarea taină a fărădelegii care se lucrează între noi prin judecarea aproapelui: mii și miliarde de canale media care arată patimile și păcatele fraților noștri, apoi mii și milioane de oameni care-i judecă și îi osândesc, săvârșind prin aceasta un păcat prin care vrăjmașul îi trage întru aceleași, sau în păcatul cel înfricoșător al înălțării deasupra tuturor: mândria – pe ei, sau dacă sunt mai puternici, pe cei apropiați ai lor – apoi mii și sute de mii care-i judecă pe cei care-i judecă pe cei păcătoși, apoi mii dintre cei care-i judecă pe cei care judecă pe cei care judecă pe cei păcătoși, și tot așa, înfricoșătorul lanț se prelungește din neam în neam, din generație în generație, până se frânge când ajunge la un sfânt al lui Dumnezeu, la Maica Domnului sau la Mântuitorul Hristos, care a venit nu să judece și să osândească, ci să mântuiască. Singur Hristos poate să nu judece pe păcătos și să-l iubească așa cum este, și totuși El este Singurul Drept Judecător al tuturor.
– Atunci cum putem birui gândul judecării aproapelui?
– Domnul să ne dea harul de a birui. Singuri nu putem. Pe aici ne vin toate căderile noastre. Foarte multe ispite se abat asupra noastră imediat ce am judecat pe fratele nostru. Și nu cred că este cădere fără ca înainte cu o clipă, o oră, o zi sau o lună să nu fi judecat pe aproapele, fie și cu o imperceptibilă subțire mișcare a inimii sau a cugetului. În familiile noastre, timpul poate crește și mai mult: când ne judecăm și osândim părinții, copii fiind, vom cădea întru aceleași peste zeci de ani, dacă nu ne căim; unele căderi pot fi mici, dar altele pot fi cu adevărat mari.
– Atunci este cu neputință de biruit această ispită.
– Cele ce sunt cu neputință la om, sunt cu putință la Dumnezeu. De îndată ce vezi gândul judecării apropiindu-se de tine, alungă-l repede, cu o simplă mișcare a minții. Dacă revine, cugetă repede doar cele rele ale tale: pururea să-ți vezi doar căderile tale și păcatele, patimile și fărădelegile pe care le-ai săvârșit, și osândește-te doar pe tine zicând: „eu sunt cel mai rău dintre toți, cel mai nevrednic, cel mai ticălos, cel mai păcătos, singur sunt vrednic de osânda iadului; astăzi cade fratele meu, mâine voi cădea eu”. Când omul se osândește și se judecă doar pe sine însuși, el nu mai vede căderea aproapelui. Astfel se biruiește această ispită. Însă nu în întregime: de înălțările cele mai subțiri asupra celorlalți pe care nici măcar noi înșine nu le vedem, de micile gânduri de osânditoare respingere ale celorlalți care au patimi sau căderi, de privirile pline de tainică superioritate, de duhul mândriei care vine din desconsiderarea celor mai mici decât noi, care sunt puzderie ca stelele cerului și ca nisipul mării numai Duhul lui Dumnezeu ne poate izbăvi, dându-ne pururea inima înfrântă și zdrobită și smerenia cea mare a lui Hristos. Dacă-l privești pe fratele tău care se luptă cu o patimă sau cade, cercetează-ți inima: dacă simți oarecare bucurie sau dispreț pentru căderile lui, este de la vrăjmașul. Dacă simți milă și durere și împreună-suferință cu el, este de la Duhul. Dumnezeu îngăduie căderile doar câtă vreme suntem mândri, dacă ne smerim, ele nu-și mai au rostul pedagogic, iar creșterea noastră duhovnicească va curge firesc, fără căderi  mari îngăduite din pronia lui Dumnezeu.
Plânge căderea fratelui, plânge pe cel care-l judecă, dar plânge și pe cel care se face judecătorul amândurora, în care lucrează o și mai subțire fărădelege: a se crede pe sine mai presus și de unul, și de altul.
Atât de înfricoșător este gândul judecării aproapelui încât numai ridicând privirea asupra lui, sau asupra lucrului său, deja să te căiești în inima ta văzând gândul judecății apropiindu-se.

Sf. Ioan Scărarul: „Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”


descărcare (1)

„Înclinarea de a ne mândri este o însușire susținătoare a firii”, spune limpede Sf. Ioan Scărarul („Scara”, p. 361-362). Abia prin folosirea ei nefirească, împotriva lui Dumnezeu, ea devine păcat, se preschimbă în patimă. (În neîntrebuințarea firească a mândriei ca putere naturală a sufletului identificam poate și originea falsei smerenii, ca boală care cuprinde sufletele slabe) La fel și cu mânia și toate celelalte puteri sănătoase ale sufletului… Păcatul nu are viață în sine, el doar parazitează puterile sufletești firești, scâlciindu-le sau deviindu-le de la rostul lor firesc. Astfel, inclusiv înclinarea spre mândrie, deși putini cunosc acest lucru, este o însușire a sufletului anume, bună în sine, care poate ajunge să fie parazitată de patima mândriei. Smerenia curăță rădăcina firească a puterii mândriei, eliberand-o de necurăția păcatului, tămăduind-o de boala mândriei, redând libertatea de mișcare ca tindere către Dumnezeu a acestei puteri firești sănătoase a omului… Astfel, smerenia este o asceză a puterii firești a „înclinării către mândrie ca însușire susținătoare a firii”, pentru a o păzi de a nu fi înfectată de patima mândriei, tot așa cum înfrânarea este o asceză a iubirii pentru a o păzi de curvie, sau postul pentru nevoia firească de a ne hrăni, pentru a o feri de lăcomie. La fel și în cazul iuțimii, blândețea o păzește de patima mâniei care tinde nefiresc să paraziteze puterea firească a iuțimii, care este în sine bună, folositoare, fiind ca o coloană vertebrală de susținere a firii omului. Harul curățește și plinește lipsurile puterilor sufletești… Pline de har, puterile sufletești se eliberează de patimile lor specifice. Harul arde patimile.

Iată ce spune Sf. Ioan Scararul: „41) Dumnezeu nici n-a făcut, nici n-a zidit răul. Deci s-au amăgit unii spunînd că unele din patimi sînt fireşti în suflet, neştiind că noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii, în patimi. De pildă: sămînţa se află în noi prin fire pentru naşterea de copii, dar noi am schimbat-o spre curvie; mînia împotriva şarpelui este în noi prin fire, dar noi ne folosim de ea împotriva aproapelui; prin fire e în noi rîvna pentru virtuţi, dar noi rîvnim cele rele; prin fire se află în suflet poftireaslavei, dar a celei de sus; prin fire avem înclinare de a ne mîndri, dar împotriva dracilor; la fel, bucuria: dar pentru Domnul şi pentru faptele bune în slujba aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, dar împotriva duşmanilor sufletului. Am primit pofta de hrană, dar nu de neînfrînare.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”) Acest pasaj ne oferă cheia antropologiei, a eticii și a tămăduirii omului de patimi.

Un părinte duhovnicesc, înțelegând totuși pericolul sprijinirii sufletului pe puterea mândriei, a spus că astăzi este atât de putredă, de parazitată aceasta înclinare spre mândrie, încât nu ne mai putem folosi deloc de ea pentru mântuire. Cel mai sigur este să ne coborâm: „Cine se înalță pe sine, se va smeri.”